Istorie Locala

Vineri, 24 August 2012 11:42

Vâlcea - biodiversitate şi ecosisteme terestre

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Biodiversitatea, termen mai nou cu  numeroase definiţii, include atât elementele caracteristice vegetale aflate în interacţiune cu factorii climatici, cu solul şi structura geologică, cât şi organismele animale (consumatori), respectiv microorganismele (reducători). În baza acestui concept, definirea ecosistemelor se face pe baza habitatelor dominate de grupările vegetale caracteristice (N. Doniţă, A. Popescu, Mihaela Paucă-Comănescu, Simona Mihăilescu, Iovu-Adrian Biriş, 2005). Păstrăm totuşi denumirile mai vechi care s-au constituit pe alocuri în toponime ce trebuie păstrate (gorunişuri, făgete, cerete, brădete etc.)

 

Distribuţia ecosistemelor terestre în judeţul Vâlcea. Răspândirea diverselor tipuri de ecosisteme pe teritoriul judeţului Vâlcea, este condiţionată de altitudine, forme de relief, climă, substrat geologic, reţea hidrografică. În interacţiune cu acestea, se află capacitatea adaptativă a diverselor specii de plante şi animale. Având în vedere că ecartul altitudinal al judeţului Vâlcea se situează între 157 m în sudul judeţului şi 2.426 m în nord (Vf. Ciortea - Masivul Făgăraşului), în judeţul Vâlcea se întâlnesc aproape toate tipurile de ecosisteme terestre cunoscute în România, ocupând cea mai mare suprafaţă. Acestea reprezintă, printr-o protecţie corespunzătoare, o mare valoare a naturii, iar prin resurse - speranţa populaţiei pentru o viitoare bunăstare economică şi socială.

Pe orizontală, jumătatea sudică a judeţului este alcătuită din zona silvostepei, în care se evidenţiază păduri din etajul nemoral (gorun, eventual în amestec cu alte specii, păduri de şleau) şi pajişti naturale. Pădurile din această zonă ocupă de regulă culmile dealurilor ce formează interfluvii între principalele cursuri de apă dispuse paralel pe direcţia nord-sud. Pajiştile şi fâneţele se întâlnesc pe suprafeţe reduse, fiind formate dintr-un număr mare de specii cu valoare furajeră (graminee, leguminoase, composite). În această parte a judeţului sunt preponderente agroecosistemele extinse mult în dauna escosistemelor naturale. În condiţile aplicării legilor retrocedării proprietăţilor, suprafeţele mari de monoculturi au fost fărâmiţate. Se creează condiţii de dezvoltare a unor cenoze între parcele la nivelul hotarelor între diferite proprietăţi. Aceasta facilitează înmulţirea şi refacerea unor populaţii de plante şi animale distruse în trecut, dar creează şi posibilitatea apariţiei de gazde intermediare pentru diverşi paraziţi sau adăpost pentru rozătoare, toate contribuind la diminuarea recoltelor. Partea nordică a judeţului, cu dealurile înalte şi munţii descrişi mai sus, este acoperită în mare parte de păduri, pajişti montane, subalpine şi alpine, în care diferenţierea se face altitudinal, după formele de relief, condiţii pedo-climatice şi substrat geologic.

Etajare altitudinală a ecosistemelor terestre. Domeniul forestier cuprinde: etajul nemoral (al pădurilor de foioase) cu următoarele subdiviziuni: subetajul gorunului (300-700 m altitudine), subetajul fagului (700-1.000 m altitudine), subetajul pădurilor de amestec (fag şi răşinoase) (1.000-1.400 m), etajul boreal (al pădurilor de molid) (1.400-1.800 m).

Golul de munte include: etajul subalpin (pajişti subalpine şi tufărişuri de jnepăn sau ienupăr) (1.700-2.300 m); etajul alpin (pajişti, tufărişuri pitice) (2.300-2.443 m).

Desigur aceste limite sunt generale; în multe locuri există întrepătrunderi între etaje, condiţionate mai ales de factorii climatici şi expoziţia versanţilor. În mare parte, pădurile din etajul nemoral se continuă altitudinal cu cele din etajul boreal, formând întinsele păduri ce au dus faima judeţului prin valoarea lemnului şi bogăţia vânatului. Pe alocuri, doar micile poieni sau enclave stâncoase întrerup covorul continuu al pădurilor din jumătatea nordică a judeţului. Acest aspect de continuitate reprezintă un factor favorabil de dezvoltare a faunei, îndeosebi a răpitoarelor mari şi a vânatului deosebit ce caracterizează fauna judeţului. Pe de altă parte, golurile de munte situate predominant deasupra limitei superioare a pădurii se pot observa şi pe culmi joase, la altitudini de peste 1.000 m (Munţii Lotrului, Munţii Căpăţânii), iar asociaţii vegetale specifice etajului subalpin (îndeosebi juniperete sau pajişti) se pot întâlni la aceste altitudini joase. În continuare, vor fi trecute în revistă principalele ecosisteme întâlnite în judeţul Vâlcea, cu valoarea lor economică şi peisagistică, precum şi cu posibilităţile de conservare, regenerare şi protecţie în folosul omenirii.  Pentru realizarea acestei sinteze au fost folosite lucrările de specialitate publicate, date din amenajamentele silvice şi observaţiile personale. Precizăm că delimitarea ecosistemelor terestre se realizează pe baza liniei sau zonei ce separă anumite combinaţii vegetale numite, mai nou, habitate (Stugren, 1994; Doniţă N., Aurel Popescu, Mihaela Paucă Comănescu, Simona Mihăilescu, Iovu-Adrian Biriş, 2005). Dacă în unele teritorii delimitările sunt clare, în altele există limite mai largi care definesc o fâşie de tranziţie numită ecoton. Pentru celelalte ecosisteme (acvatice, subterane), delimitarea este dictată de prezenţa şi extinderea componentei abiotice (fizico-geografice).

 

a. Ecosistemele pădurilor de gorun

 

Pădurile de gorun (gorunete, gorunişuri, goruneto-cerete etc.) se situează în etajul nemoral la altitudini de 300-700 m. Pe Muntele Cozia, pădurea de gorun urcă până la 1.200 m, exemplare rare găsindu-se chiar la 1400 m, caz unic în România. În judeţul Vâlcea sunt răspândite mai cu seamă pe dealurile subcarpatice şi colinele piemontane, pe versanţi cu pante mici, pe suprafeţe plane, pe platouri şi culmi domoale, mai cu seamă în sudul judeţului, la est de Cerna. Climatul în care se dezvoltă este mai blând, cu temperaturi medii anuale mai ridicate decât în făgete (7-100C). Sezonul de vegetaţie este mai lung. Substratul pedogenetic este constituit din roci sedimentare: pietrişuri, nisipuri, argile, gresii şi marne, dar şi pe roci cristaline (M. Cozia). Solurile formate sub pădurile de gorun sunt diverse, în funcţie de substratul pedogenetic. Astfel, pot exista soluri brune de pădure tipice sau podzolice. În terenurile plane se constată dezvoltarea unor procese de pseudogleizere. Reacţia solului este acidă până la neutră (pH 5-7).

Spre deosebire de făgete şi molidişuri, în gorunete pătrunde mai multă lumină şi căldură, iar umiditatea variază între limite mai largi. Primăvara, în terenurile plane se poate înregistra o stagnare a apei, cu efecte dăunătoare asupra vieţii arborilor, iar spre sfârşitul verii, un deficit de apă în sol afectează procesele fiziologice. Lipsa unor substanţe nutritive, mai ales pe rocile acide, limitează, de asemenea, dezvoltarea gorunetelor.

Caracteristicile biocenozelor. Producători. Principala specie o constituie gorunul (Quercus petraea), care formează populaţii compacte, dar, cel mai frecvent, se află în amestec cu alte specii ca: teiul (Tilis plathyphyllos, T. cordata, T. tomentosa), carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus procera, U. foliacea),  jugastrul (Acer campestre), cireşul (Cerasus avium), fagul (Fagus silvatica var. typica şi var. moesiaca) etc. În condiţii de bonitate ridicată, în păduri mature, pe soluri fertile, se află în medie circa 400 arbori de gorun la hectar cu înălţimi de 30-32 m şi diametrul mediu de 36 cm. Celelalte specii lemnoase ce intră în componenţa carpino-gorunetelor sau carpino-tilio-gorunetelor au de obicei înălţimi şi diametre mai mici. Proporţia arborilor speciilor însoţitoare este variabilă, dar de obicei mai mică. Arboretele de gorun sau cele de amestec au o bună înrădăcinare, astfel că foarte rar arborii sunt răsturnaţi de vânt, iar consolidarea terenului este eficientă.

Stratul arbustiv este bine dezvoltat, mai cu seamă acolo unde iluminarea sub coronamentul arborilor este mai bună. Se întâlnesc: păducelul (Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), salba moale (Evonimus europaea), dârmoxul (Viburnum lantana), porumbarul (Prunus spinosa) sau diverse specii de măceş (Rosa spinosa) şi mur (Rubus spinosa).

Stratul ierbos este la fel de bine dezvoltat în porţiunile luminate, fiind predominant format din graminee, dar poate lipsi în sectoarele cu coronament bine închegat. La nivelul stratului ierbos se dezvoltă specii de muşchi, licheni, dar mai ales de ciuperci macromicete din care amintim: hribii (Boletus edulis), pălăria şarpelui (Lepiota procera), bureţii iuţi (Lactarius piperatus).

 Tipuri de gorunete. În funcţie de dominanţa unor specii în stratul ierbos se pot întâlni următoarele tipuri de gorunete:

- gorunete cu Asarum, pe soluri slab acide până la neutre (pH 6-7) şi cu humus de tip mull, în care întâlnim Asarum europaeum, Stellaria holostea, Asperula odorata, Geum urbanum, Polygonatum latifolium, Lamiun galeobdolon, Euphorbia amygdaloides, Veronica chamaedrys etc.

- gorunete cu Melica uniflora, pe soluri moderat aride (pH 5-8) şi puţin humus. În stratul ierbos, alături de Melica uniflora, se mai întlânesc Poa nemoralis, Glechoma hirsuts, Carex pilosa etc.

- gorunete cu Festuca drymeia, pe soluri moderat acide (pH 5.2-6) în condiţii de bună iluminare. Alături de Festuca drymeia se mai află: Carex pilosa, Poa memoralis, Veronica afficinalis, Scrophularia modosa, Asperula odorata etc.

- gorunet cu Luzula luzuloides, pe soluri moderat acide (pH 4.5-5.5), în condiţii de relief cu versanţi mai înclinaţi. Pe lângă Luzula luzuloides,mai întâlnim: Veronica officinalis, Melampyrum memorusum, Lathyrus niger, Calamagrostis arundinacea, Poa nemoralis, Hieracium transsilvanicum etc.

 - gorunet cu Cytisus-Genista, dezvoltat pe versanţi însoriţi, uscaţi, cu soluri moderat acide (pH 5-5.7). Se dezvoltă bine arbuştii acidofili: Cytisus nigricans, C. hirsutus, Genista tinctoria, iar ca specii ierboase - Poa nemoralis, Veronica officinalis, Fragaria.

 - gorunet cu Carex pilosa, este dezvoltat mai ales în biotopuri plane în care stagnează apa primăvara. Alături de Carex pilosa,care se dezvoltă abundent, pe alocuri în covor continuu, se mai întâlnesc: Sanicula europaea, Poa nemoralis, Asperula odorata, Galium Schulthesii, Carex silvatica etc.

 Privind însă pădurile de gorun şi amestec cu alte foioase din judeţul Vâlcea, conform împărţirii fitocenologice realizate de V. Sanda, A. Popescu, Mihaela Paucă-Comănescu (1992) pentru vegetaţia Olteniei şi Munteniei, vom întâlni:

 - păduri subcarpatice de gorun (Quercus dalechampii, Q. polycarpa, Q. petraea) în parte cu carpen, cu Carex pilosa în complex cu păduri termofile cu Piptatherum virescens şi termofil-acidofile cu Lembotropis nigricans (unitatea F40a) întâlnite în subcarpaţi de o parte şi de alta a Oltului, între 250-700 m altitudine. Se menţionează asociaţia Cytiso-Quercetun petraea Paucă 41 pe Valea Oltului aproape de Călimăneşti. În stratul arborilor, alături de quercineele menţionate, mai întâlnim Carpinus betulus, Acer platanoides, Tilia tomentosa, Fagus moesica. Arbuştii cresc mai mult izolat la marginea arboretelor şi cuprind: Crataegus monogyna, Rosa canina, Evonibus europaea, Ligustrum vulgare, Rubus caesius etc. În sinuzia ierboasă sunt cuprinse speciile: Carex pilosa, Melica uniflora, Festuca drymeria, Geum urbanum, Fragaria vesca etc., formând pe alocuri un covor continuu;

 - păduri moesice de gorun (Quercus polycarpa, Q. dalechampii) cu Helleborus odorus, Digitalis grandiflora, D. lanata, situate la 300-500 m pe platouri şi versanţi slab înclinaţi (unitatea G12) cu specii de nuanţe termofile;

 - păduri balcanic-carpatice de gorun, cer şi gârniţă (Q. polycarpa, Q. cerris, Q. frainetto, Q. dalechampii) cu Lathyrus niger în parte cu Ruscus aculeatus (unitatea G13) întâlnite în platforma Oltului la 200-300 m (zona Lungeşti – Fumureni unde prezenţa speciei Ruscus aculeatus a fost descrisă de pasionatul profesor Liviu Ionete). Şi în aceste păduri, se întâlnesc specii termofile ca Helleborus odorus, Potentilla micrantha, Genista elata, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea;

 - păduri danubiene de gârniţă (Quercus frainetto) cu Genista tinctoria, Carex precox (unitatea G17), întâlnite pe culmile prelungi din sudul judeţului (Bălceşti, Făureşti, Ghioroiu);

 - păduri danubiene de cer şi gârniţă (Q. cerris, Q. frainetto) cu Acer tataricum, Crocus flavus (unitatea G16), cu răspândire în sudul judeţului aproape de contactul cu câmpia (Dănicei, Laloşu, Făureşti, Ghioroiu).

 Aceste ultime tipuri de păduri sunt supuse unei puternice presiuni antropice, dar trebuie menţinute, pentru că ele consolideză terenuri pe cale de a se degrada, menţin solurile şi vegetaţia ierboasă şi atrag ploile. Biomasa ce se realizează în pădurile de gorun poate atinge 5-10 t/ha/an,din care arbuştii şi ierburile realizează 0,2-0,5 t. În necromasă se adună anual 3-6 t. crengi, ierburi uscate, ramuri căzute etc.

 Lanţuri trofice legate de biomasă. Se întâlnesc următoarele tipuri de lanţuri trofice     principale (N. Doniţă, Şt. Purcelean, I. Ceianu, Al. Beldie, 1977):

 - lanţul consumatorilor de frunze cuprinde o gamă largă de consumatori, unii cu efecte extrem de distructive. Astfel, se întâlnesc larvele moliei verzi a stejarului (Tortrix viridana) şi omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) care au produs defolieri masive în unii ani, determinând intervenţia energică a silvicultorilor. Frunzele mai pot fi consumate de diverşi cotari (Opheroptera brumata) sau de cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha). Se mai întâlnesc insecte sugătoare ca: Eriosoma ulmi, Peryphyllus lyeopictus, Haltica querceto. Unele insecte din grupul cinipidelor produc pe frunze gale (Cynips qercus follii sau Neuroterus numismatis). Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de o gamă largă de păsărele: piţigoi, privighetori, cinteze, muscari, cuci, pupeze, presuri, mierle şi multe altele care se străduiesc să salveze arborii de la atacul devastator al consumatorilor primari.   Pe frunzele tinere se pot dezvolta diverse specii de ciuperci: Monochaetia, Oidium - la gorun, Cercospora - la tei şi carpen, Marsonina - pe jugastru etc. Frunzele tinere şi mai ales puieţii sunt consumaţi de mamifere ierbivore (căpriori) care, la rândul lor, constituie prada pentru unele carnivore (lup, vulpe);

 - lanţul gândacilor de scoarţă are drept consumatori primari insecte din genurile Scolitus şi Pteleobius - la ulm sau Hylesinus - la frasin;

 - lanţurile consumatoare de lemn (xilofagi) au drept consumatori primari specii de insecte ca: Cerambyx cerdo, Cossus cossus, Lucanus cervus, Xiphidria camelus. Ele sunt consumate îndeosebi de ciocănitori (Picus viridis, Picus canus, Dendrocopus medius), dar şi de alte păsări sau insecte parazite.

 - lanţurile consumatorilor de polen, nectar, fructe şi seminţe sunt extrem de numeroase, mai ales în pădurile de amestec. În calitate de consumatori primari se află insecte himenoptere, tisanoptere, ciuperci, păsări sau mamifere (şoareci, veveriţe, pârşi, mistreţi, căpriori etc.);

 În aceste lanţuri complexe, consumatorii secundari pot fi insecte prădătoare, insecte parazite, păsări insectivore, păsări şi mamifere carnivore. Printre păsările carnivore întâlnim în aceste ecosisteme: huhurezul (Strix aluco), buha (Bubo bubo), ciuful (Asio otus, A. flammeus), eretele (Falco tinnunculus), gaia (Milvus milvus), iar în cazul mamiferelor, în afară de speciile existente în făgete se mai pot menţiona pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul (Martes martes), dihorul (Putorius putorius), nevăstuica (Mustella mustella). Lanţurile consumatorilor de ierburi (seminţe, fructe, frunze, rizomi) au drept consumatori primari insecte (lepidoptere, ortoptere, coleoptere, heteroptere, formicide), gasteropode, mamifere, ierbivore. Consumatori secundari în aceste lanţuri pot fi insecte răpitoare, păianjeni (Pisaura listeri, Amaurobius ferox, Oziphila praticola etc.), reptile (Lacerta agilis, L. viridis, Ablepharus kitaibeli, Anguis fragilis), broaşte (Rana dalmatina, Bufo bufo), mamifere insectivore (Erinaceus erinaceus, Sorex araneus etc.);

- lanţuri trofice legate de rădăcini care au drept consumatori primari ciupercile de micoriză. Consumatorii terţiari sunt reprezentaţi în toate lanţurile trofice de insecte hiperparazite, păsări şi mamifere carnivore de talie mai mare şi paraziţi ai acestora (căpuşi, pureci, helminţi etc.).

Lanţuri trofice legate de necromasă. În pădurile de gorun şi mai ales în cele de amestec cu alte foioase, se adună în litieră şi sol un mare număr de nevertebrate, ajungând până la 50-60.000 exemplare/m2. Consumatorii primari sunt reprezentaţi de acarieni, colembole, miriapode, oligochete etc. Consumatori de ordinul II sunt insectele de pradă, miriapodele, araneele, insectele parazite, cârtiţa, şoarecii insectivori, mistreţii. În categoria consumatorilor terţiari se încadrează hiperparaziţii, ca şi răpitorii menţionaţi la celelalte lanţuri trofice. Descompunătorii cuprind: protozoare, bacterii, ciuperci şi actinomicete care descompun detritusul, reducându-l la substanţe minerale.

Aspecte fenologice. Dintre toate ecosistemele descrise, cele edificate de gorun şi mai ales în amestec cu alte specii de foioase prezintă o paletă mai largă de aspecte fenologice. Aspectul general se prezintă iarna şi primăvara timpuriu sub forma arborilor desfrunziţi sau păstrând frunze din anul precedent, uscate şi nedesprinse încă de pe ramuri, trunchiuri acoperite de iederă şi mai ales tufele de vâsc cu frunzele verzi tot mai frecvente în pădurile noastre. Pe jos, litiera poartă frunzişul căzut, ca şi ramuri de vâsc rupte de vânt şi fructe galbene şi lipiciose, răspândite de păsări. Urmează fenofaze multiple şi succesive:

- înflorirea plantelor de primăvară (Galanthus nivalis, Scilla bifolia, Leucojum verum, Allium ursinum, Eritronium dens-canis); înflorirea cornului (Cornus mas); înfrunzirea carpenului, înflorirea ulmului şi a unor specii de plante ierboase (Pulmonaria rubra, Anemone nemorosa, Corydalis cava, C. solida, Isopyrum thalictroides etc.); înflorirea cireşilor; înfrunzirea generală a arborilor; înflorirea teilor, a lemnului câinesc şi a gramineelor; uscarea parţială a florei ierboase; îngălbenirea frunzelor; căderea fructificaţiei (ghindei); aspectul de iarnă cu codrul desfrunzit, zăpadă pe ramuri şi pe sol, frunze şi ramuri căzute pe zăpadă. În plus, aspectele vizuale sunt completate, după sezon, de cântecul păsărelelor (primăvara, vara), de sunetele emise de căpriori, de cântecul păsărilor sedentare iarna etc.

Evoluţia biocenozelor cu gorun sau gorun în amestec. Datorită complexităţii lanţurilor trofice, a biodiversităţii accentuate şi a speciilor polifage de consumatori, aceste cenoze sunt mult mai stabile. Totuşi câteva aspecte sunt semnificative:

      - atacul în masă al unor insecte defoliatoare care pot distruge suprafeţe mari de pădure atunci când acestea scapă de sub controlul consumatorilor. Aici, intervenţia omului trebuie să fie cât se poate de înţeleaptă şi fundamentată pe baze ecologice;

- fenomenul general de uscare a gorunului, stejarului şi în general a quercineelor, fenomen manifestat şi în judeţul Vâlcea, având cel puţin 20 de cauze (V. Giurgiu, 1978);

- dezvoltarea din ce în ce mai mare a vâscului de stejar (Loranthus europaeus) care ameninţă cu desăvârşirea uscării în masă a quercineelor în condiţiile în care rezistenţa acestora este scăzută din alte cauze. Un exemplu tragic se poate observa la cei 4 goruni seculari de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, probabil cei mai vechi arbori din România , care se deteriorează treptat prin atacul vâscului de stejar  şi al Cerambicidelor. Acest aspect nu a fost luat în serios până în prezent, dar considerăm că merită toată atenţia şi mai ales găsirea unor metode ecologice de stabilire a unui echilibru optim în păduri şi de tratare a cazurilor izolate.

În aceste condiţii, evoluţia biocenozelor cu gorun sau gorun în amestec trebuie examinată cu multă răspundere şi grijă, spre a nu se pierde din tezaurul natural al judeţului şi al ţării specii de arbori extrem de valoroase prin fondul genetic pe care îl deţin.

 

 

b. Ecosistemele pădurilor de fag

 

Pădurile de fag (făgete) sau cele de amestec în care predomină fagul sunt dezvoltate în etajul nemoral cu deosebire la periferia teritoriului montan şi pe dealurile înalte dar şi în sectorul nordic pe văile importante. Altitudinile între care se dezvoltă făgetele, sunt - de regulă - între 600-1.300 m, însă pe unii versanţi, mai cu seamă pe substrat calcaros, fagul atinge altitudini mai mari, până la 1.550 m (Buila-Vânturariţa). În acelaşi timp fagul se poate întâlni pe văi umede la altitudini mai joase (300-400 m): Pădurea Aricioaia, Pădurea Arsanca, Cotoşmanu etc. Relieful pe care se dezvoltă făgetele este dominat de versanţi mai mult sau mai puţin înclinaţi, cu expoziţii diverse, dar şi platouri, respectiv înşeuări sau culmi.

Climatul în care se dezvoltă făgetul este variabil. Precipitaţiile ating 800-1.000 mm anual, iar temperaturile medii anuale oscilează, în funcţie de sezon, între 4,5-90C. Perioada de vegetaţie este mai lungă, iar frecvenţa mare a precipitaţiilor în regim termic moderat contribuie la creşterea biomasei lemnoase.

Substratul geologic pe care se află instalate făgetele, este divers. Pe marginea Munţilor Lotrului, Căpăţânii ca şi în Munţii Cozia, se întâlnesc pe şişturi cristaline (micaşişturi, paragneise sau gneise oculare) în timp ce în regiunea de deal predomină roci sedimentare (conglomerate, gresii, marne, argile). Făgete instalate pe calcare, întâlnim pe culmea Târnovul Mare, ca şi în Valea Bistriţei, Valea Cernei, V. Olăneşti, V. Costeşti - acolo unde acestea intersectează bara de calcare a culmii Buila-Vânturariţa. Se cunosc şi făgete instalate pe tufuri vulcanice (Govora-Ocnele Mari).

Solurile din făgete aparţin unei game variate, de la andosoluri la soluri brune acide sau brun feri-iluviale sau rendzime (Alexandra Vasu, 1984). Umiditatea solurilor este suficientă aproape tot timpul anului, dar în perioada anilor secetoşi 1991-1993, s-a resimţit lipsa apei în sol, atât în sectorul montan, cât şi în cel colinar, când frunza fagilor s-a îngălbenit din luna aug.. Reacţia solurilor este în general mediu-slab acidă, cu pH 4,5-6,5.

Elemente ale biocenozelor. Producători. Producătorul pricipal îl constituie fagul (Fagus silvatica ssp. sylvatica şi F. silvatica ssp. moesis), la care se adaugă, în pădurile de amestec, şi alte specii ca: bradul, mesteacănul sau/şi molidul - la altitudini mai mari, sau gorunul, carpenul, teiul, frasinul, ulmul.

În stratul arborilor, coroanele se îmbină relativ bine, astfel că lumina este puternic filtrată. În aceste condiţii, stratul ierbos este mai puţin dezvoltat, iar seminţişul natural nu se poate dezvolta decât în micile goluri dintre arbori. În funcţie de bonitatea biotopului şi de vârsta arborilor, numărul acestora la hectar variază între 400 şi 900, diametrul poate fi de 20-35 cm, iar înălţimea arborilor - de 20-35 m

În brădeto-făgete, răşinoasele depăşesc înălţimea fagului cu cel puţin 3-5 m, iar diametrul, cu 5-10 cm. La fag, înrădăcinarea este puternică, astfel că doborâturile de vânt sunt mai rare decât la molid. Ele au fost însă constatate în urma unor furtuni care au acţionat cu mult mai uşor acolo unde s-a practicat sistemul silvocultural de codru grădinărit (Obârşia Văii Otăsău, V. Muereasca, muntele Cacova etc.).

În stratul arbustiv se întâlnesc Sambucus racemosa, Daphne mesereum, Lonicera xylosteum, iar pe marginea pădurilor - Corylus avellana, mai rar Cornus mas.

Stratul ierbos este în general redus sau chiar poate lipsi pe alocuri. În funcţie de frecvenţa speciilor ierboase, se face şi clasificarea făgetelor.

Tipuri de făgete. Avându-se în vedere regimul pedohidric ce caracterizează biotopul, cât şi complexitatea biocenozelor, se pot distinge două mari categorii de făgete:

A. Făgete montane, în care predomină de regulă Fagus silvatica ssp. sylvatica cu următoarele tipuri de ecosisteme:

- făget cu Oxalis-Dentaria-Asperula, dezvoltat pe soluri brune tipice, rendzinice sau luvice, făget cu mull;

- făget pe calcare cu Epipactis-Cephalanthera, făget cu mull (mull-moder) calcic pe soluri renzinice, carbonatate, eubazice;

- făget cu Rubus hirtus, este un făget cu mull-moder pe soluri brune luvice mezobazice şi brune acide oligomezobazice;

- făget cu Festuca altissima, dezvoltat pe soluri luvice mezobazice şi brune criptopodzolice oligomezobazice;

- făget cu Calamagnostis-Luzula, cu moder-humus brut, pe soluri brune acide şi podzoluri oligomeze şi oligobazice;

- făget cu Vaccinium, cu humus brut, pe podzoluri şi podzoluri brune, oligobazice hidric bine echilibrate, în general slab productiv.

B. Făgete de dealuri, edificate de obicei de Fagus silvatica ssp. moesiaca, din care fac parte:

- făget cu Asperula-Asarum-Stellaria, un făget cu mull, pe soluri brune tipice şi slab luvice eubazice şi mezobazice, hidric bine echilibrate;

- făget cu Festuca drymeia, făget cu moder (mull-moder) pe soluri brune luvice şi luvisoluri, oligomezobazice şi mezobazice;

- făget cu Carex pilosa, făget cu mull-moder (mull), pe soluri brune mezobazice şi brune luvice oligomezobazice, pseudoglizate;

- făget cu Luzula luzuloides, făget cu moder pe soluri brune puternic luvice şi brune acide, oligomezobazice, hidric echilibrate;

- făget cu carpen, cu Asperula-Asarum-Stellaria cu mull, pe soluri brune tipice şi luvice eubazice şi mezobazice, bine echilibrate hidric;

- făget cu carpen cu Carex pilosa, cu mull-moder, pe soluri brune luvice pseudo-ghizate, oligomezobazice şi mezobazice;

- făget cu carpen cu Festuca drymeia, cu moder pe soluri brune luvice şi luvisoluri, oligomezobazice şi mezobazice;

- făget de amestec cu mull pe soluri brune tipice şi slab-mediu luvice eubazice şi mezobazice;

- făget cu Leucojum verum descoperit de noi recent pe Plaiul Frăsinetului (Munţii Căpăţânii).

În monografia Vegetaţia României (Coord. Doina Ivan, 1992) sunt menţionate următoarele tipuri de păduri de fag, prezente mai cu seamă în bazinele Lotrului şi Boia, dar şi în teritoriul subcarpatic:

- păduri carpatice de brad şi fag (unitatea F92) cu Dentaria glandulosa în parte cu Symphytum cordatum, răspândite în etajul montan mijlociu (800-1.200 m), în care stratul arborescent este format din fag şi brad (făgeto-brădete), alături de care se mai întâlnesc Acer pseudoplatonus, Fraxinus excelsior, Ulmus scabra, Carpinus betulus. În stratul arbustiv întâlnim Spiraea chamaedrifolia, Crataegus monogyna, Evonimus europaea, Viburnum lantana, Rubus idaeus etc., iar în stratul ierbos - Pulmonaria rubra, Luzula luzuloides, Mercurealis perennis, Oxalis acetosella, Galium odoratum etc.;

- păduri est-carpatice de fag cu Dentaria glandulosa, Symphytum cordatum, Hepatica nobilis, Hedera helix (unitatea F79), prezente pe versanţi cu pantă lină, platouri, dar şi pe terenuri abrupte, mai cu seamă în sudul Munţilor Căpăţânii. Alături de speciile prezentate mai sus, care apar local, întâlnim - mai cu seamă spre partea inferioară - şi Quercus petraea, Populus tremula, Acer platonoides, Tilia tomentosa etc.;

- păduri carpatice de fag cu Luzula luzuloides, Hieracium rotundum (unitatea F63a), prezente în Munţii Cozia, Lotru, Făgăraş şi Parâng, pe substrat silicios. În afara speciilor menţionate mai sus, întâlnim pe văile umede arinul alb (Alnus incana), iar la limita superioară apare molidul (Picea abies). Cu frecvenţe variabile în stratul ierbos, se mai întâlnesc Deschampsia flexuosa, Calamagrostis arnudinacea, Festuca drymeia, iar ca arbuşti domină afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. vitis idaea);

- păduri dacice de fag cu carpen (Fagus silvatica, Carpinus betulus), unitatea F82, prezente mai cu seamă pe dealurile sudice, la contactul cu subzona gorunului. În etajul arborescent al acestor făgeto-cărpinete, se mai întâlnesc Quercus petraea, Ulmus glabra, Tilia cordata, Acer campestre, Pyrus pyraster etc., iar în stratul arbustiv Coryllus avellana, Salix capraea, Rosa canina, Evonimus europaea, Cornus sanguinea, C. mas, Clematis vitalba, Hedera helix. În pătura ierbacee cresc Polygonatum multiflorum, Allium ursinum, Melica uniflora, Euphorbia amygdaloides, Mercurialis perennis, Glechoma hederacea  etc.;

- păduri moesice de fag, carpen, tei argintiu cu Ruscus aculeatus, Helleborus odorus (unitatea 81a), prezente în sudul judeţului pe culmi şi văi (Fumureni, Valea Mamului), unde Ruscus hipoglossun şi R. aculeatus, Meltis melissophyllum apar ca elemente specifice. Acest teritoriu a fost pus sub protecţie ca rezervaţie naturală.

Întrucât în literatura de specialitate se cunosc date ecologice privind un făget de pe Valea Hinţei, în apropiere de Băile Govora (Mihaela Paucă-Comănescu, 1989), vom prezenta câteva aspecte semnificative.

Se întâlneşte acolo un tip de făget cu Luzula luzuloides, care se dezvoltă în condiţii de temperatură mai redusă, pe substrat format din roci sedimentare. Arboretul cuprinde atât arbori maturi (120 ani) cu o densitate de 220 indivizi la hectar, ca şi elemente tinere (15 ani) cu o densitate mult mai mare (600 indivizi la hectar). Volumul lemnului acumulat în această fitocenoză se estimează la 430 m3, valoarea fiind apreciată ca mijlocie spre inferioară. Densitatea lemnului (0,49 g/cm3) reflectă o creştere moderată, dar echilibrată de-a lungul anilor. În stratul ierbos există un număr mic de specii cu un număr mic de indivizi.

Biomasa acumulată la nivelul arborilor este de 213,7 t/ha, masa lemnoasă fiind de 210,7 t/ha adică 98%. Producţia anuală a arborilor este de 4,42 t/ha/an, fiind alcătuită din 37% lemn şi 63% masă foliară. Cantitatea totală de ierburi se situează la 0,041 t/ha, iar rezerva de apă din ţesutul asimilator se ridică la 6,266 kg/ha, cea mai mare parte fiind prezentă în masa foliară.

Consumatorii primari (fitofagi) sunt reprezentaţi de iepuri (67 indivizi/1.000 ha), căpriori (69 indivizi/100 ha) şi mistreţi (8 indivizi/1.000 ha) precum şi numeroase specii de insecte. Fauna de nevertebrate din coronament cuprinde mai multe grupe.

Tipuri de lanţuri trofice. Majoritatea lanţurilor trofice au ca punct de plecare arborii de fag. Lanţuri trofice legate de biomasă  în care se includ:

- lanţurile consumatorilor de frunze cuprind, în calitate de consumatori primari, insecte defoliante (Daschira pudibunda, Cuchestes fagi), ţigănari (Deporans betularia), afide (Phyllaphis fagi), insecte miniere (Incurvaria wierneriella) sau insecte galigene (Desyneura fagicola, Criptococcus fagi, Mirciola fagi) etc. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de păsărele (Parus ater, Parus montanus, Regulus regulus, Paser montanus etc.) sau insecte carnivore (Calosoma, Carabus etc.), respectiv parazite;

- lanţurile insectelor de scoarţă cuprind gândacii de scoarţă (Scolytus carpini, S. inticatus, Ernoporus fagi, Agrilus viridis etc.) ce constituie consumatori primari, în timp ce consumatori secundari sunt: ciocănitorile (Dryobates leucatus, Dryocopus martius), ţoiul (Sitta europaea), cojoaica (Certhia familiaris) sau insectele parazite;

- lanţurile consumatorilor de jir cuprind, în calitate de consumatori primari, atât insecte (Carpocapsa grossana), cât şi păsări ca alunarul (Nucifraga caryocatactes), veveriţe, pârşi, şoareci sau mistreţi. În calitate de consumatori secundari, se recunosc păsările carnivore, mamifere carnivore (jder, vulpe etc.);

- lanţurile consumatorilor de lemn cuprind insecte xilofage precum croitorul albastru al fagului (Rozalia alpina), ciupercile de iască (Polyporus) sau bureţii de fag (Pleurotus ostreatus). Consumatorii secundari sunt păsări (ciocănitori) şi insecte micofage;

- lanţurile consumatorilor de ierburi au drept consumatori primari ierbivorele mari (cerb, căpriori, mistreţi, urs) dar şi diferite insecte himenoptere, lepidoptere, afide etc. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de mamifere carnivore (lup, urs) şi de insecte entomofage, broaşte, şopârle etc.

Lanţuri trofice legate de necromasă,  în care consumatorii primari sunt numeroase specii de nevertebrate: oligochete, acarieni, diplopode, pseudoscorpioni, colembole, coleoptere, himenoptere etc., care descompun frunzişul sau se hrănesc cu detritusul produs. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de insecte prădătoare, parazite sau unele mamifere precum cârtiţa (Talpa europaea) sau chiţcanii. Descompunătorii sunt şi în acest caz protozoarele, ciupercile, bacteriile, care reduc substanţele organice la sunbstanţe minerale.

Aspecte fonologice. De-a lungul unui an, ecosistemele pădurilor de fag îmbracă mai multe aspecte. Aspectul prevernal ne prezintă arborii fără frunze şi stratul de frunziş tasat  de zăpada ce s-a topit şi acoperit din loc în loc de crengi uscate căzute la pământ. Aspectul vernal este dat de frunzişul abia desfăcut, de culoarea verde-galben ce dă un aspect distinct pădurii de fag sau permite evidenţierea arborilor de fag în făgete de amestec. În plus, remarcăm în stratul ierbos o serie de plante ce înfloresc primăvara: Hepatica transsilvanica, Anemone nemorosa, Helleborus purpurascens, Corydalis solida şi C. cava, Izopyrum thalictroides, Scilla bifolia, Allium ursinum etc.

Aspectul vernal se înfăţişează în culoarea verde închis a frunzelor, înflorirea şi fructificarea unor specii ierboase şi în cântecul însufleţit al păsărilor. Aspectul autumnal ne prezintă o largă paletă de culori, datorită nuanţelor diferite ale frunzelor îngălbenite. Îndeosebi în pădurile de amestec, întâlnim cele mai încântătoare culori care, măiestrit îmbinate de natură, exercită asupra omului efecte binefăcătoare.

Evoluţia făgetelor şi a făgetelor în amestec cu alte specii. Spre deosebire de alte tipuri de ecosisteme terestre, făgetele au cea mai puternică stabilitate. Efectele dăunătorilor nu se resimt la nivelul întregii populaţii. Doborâturile de vânt sunt mai rare decât în molidişuri. În urma tăierilor la ras, fagul se regenerează natural destul de repede, dar dacă nu se practică protecţia silvică, creşterea este lentă sau se produce înierbarea terenului prin acoperire cu specii de graminee (Festuca rubra, Agrostis tenuis etc.) sau arbuşti. În brădeto-făgete, ca şi în făgeto-gorunete, există tendinţa de transformare în făgete pure, deoarece bradul se regenerează mai greu, iar gorunul creşte foarte greu în făgete, fiind eliminat datorită lipsei luminii.

Unele tradiţii şi obiceiuri  pot avea şi efecte antiecologice. Astfel, de Sf. Gheorghe, există obiceiul ca oamenii satelor din Vâlcea şi alte ţinuturi să-şi pună la porţi crengi de fag abia înfrunzit. Dar mulţi dintre ei, din inconştienţă şi exces de zel, aşează copaci tineri pe care i-au tăiat din pădure. Treptat, aceştia sunt îndepărtaţi din păduri şi în jurul multor sate de la poalele munţilor, se resimte deja lipsa fagului.

       

c. ecosistemele pădurilor de molid

 

Pădurile de molid (molidişuri) ocupă partea de nord a judeţului, în cadrul etajului boreal, la altitudinea de 1.400 - 1.800 m. Ele constituie limita superioară a domeniului forestier care, pe versanţii cu expoziţie sudică, se situează la 1.700 - 1.800 m, în timp ce pe versanţii cu expoziţie nordică, molidul depăşeşte limita celor 1.800 m. În acest caz, se observă exemplare rare, dispuse adesea în pâlcuri de jnepeni. Talia lor este mai mică şi, de regulă, se usucă după un număr mai mic de ani.

Molidişurile se dezvoltă într-un climat umed şi rece. Precipitaţiile sunt bogate, atingând 1.200 - 1300 mm la limita superioară, iar numărul zilelor în care se înregistrează strat de zăpadă, depăşeşte uneori jumătate de an.Vântul atinge viteze mari, dar în general molidişurile compacte rezistă cu bine la astfel de condiţii. Uneori, însă, se observă pe anumiţi versanţi rupturi de arbori sau, din când în când, furtuni violente doboară hectare de păduri de molid. De regulă, aceste doborâturi sunt consecinţa exploatării la ras a pădurii pe suprafeţe întinse, fără a se ţine seama de direcţia dominantă a vântului. Au fost astfel de cazuri cu ani în urmă în bazinul pârâului Repedea, pe muntele Huluzu sau pe muntele Nopteasa etc. Substratul geologic şi pedogenetic pe care se instalează molidişurile din judeţul Vâlcea, este divers. Predomină însă şisturile cristaline (micaşisturi, gneise, şisturi cloritoase şi grafitoase), rar granodiorite sau calcare. Nu par a avea o predilecţie pentru anumite roci. Solurile ce se formează sub molidiş sunt puternic acide (pH 4-5,5), având caracter podzolic, cu excepţia terenurilor calcaroase pe care se dezvoltă rendzine.

Pădurile de molid se constituie în unităţi mari, cu caracter continuu. Se apreciază că în nordul judeţului, în bazinul Lotrului, se află cel mai mare corp de pădure de molid din sud-estul Europei (Paul Decei, 1989).

Elemente ale biocenozelor. Producători. Principalul producător de biomasă este molidul (Picea abies), care constituie elementul dominant. Rar se mai întâlnesc şi alţi arbori, precum scoruşul (Sorbus aucuparia) la altitudini mari, sau paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), bradul (Abies alba) şi fagul (Fagus silvatica) la altitudini mai joase.

Arboretele de molid au coroane bine închegate la partea superioară, astfel că lumina este puternic filtrată, iar cetina deasă reţine o mare cantitate de apă (până la 30%), apă ce se reîntoarce în atmosferă prin evaporare. În aceste condiţii, pădurile de molid sunt întunecoase şi reci, stratul arbustiv aproape lipseşte. Doar pe margini sau în goluri create prin răsturnarea unor arbori se pot întâlni: socul roşu (Sambucus racemosa), caprifoiul (Lonicera xylosteum), cununiţa (Spiraea ulmifolia) sau coacăzul (Ribes petraeum).

În stratul ierbos-subarbustiv se întâlnesc puţine specii, tot datorită condiţiilor nefavorabile. În funcţie de sol şi substrat, se disting următoarele tipuri de habitat:

- molidiş cu zâmbru (Pinus cembra) şi Bruckenthalia spiculifolia la limita superioară a pădurii, pe Valea Cioara - Munţii Parâng;

- molidiş cu zâmbru (Pinus cembra) şi bujor de munte (Rhododendron myrtifolium), la limita pădurii pe Valea Cioara, Munţii Parâng;

- molidiş cu Oxalis şi Soldanella, se întâlneşte în biotopurile cu climat rece de la limita superioară a pădurii, pe soluri moderat acide - acide (pH 4,4-5,5); cuprinde speciile Oxalis acetossella, Soldanella montana, Dryopteris spinulosa, Luzula silvatica, Pirola uniflora, Homogyne alpina  etc.;

- molidiş cu Calamagrostis-Luzula, prezent pe soluri acide-moderat acide (4,8-5,5) biotopuri ceva mai luminoase, în care - în stratul ierbos - se întâlnesc Calamagrostis arundinaceea şi Luzula luzuloides;

- molidiş cu Oxalis-Dentaria, ce se instalează pe soluri slab acide neutre (pH 5,7-6,7); în stratul ierbos domină Oxalis acetosella, Pulmonoria rubra, Dryopteris filis-mas, Campanula abietina, Hieracium transilvanicum, Asperula odorata etc.;

- molidiş cu Vaccinium, instalat pe soluri puternic acide (pH 3,5-4,5) cu troficitate foarte scăzută. Stratul ierbos-semiarbustiv este dominat de afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), la care se adaugă pe alocuri Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, sau diverse specii de muşchi. Se întâlneşte către limita superioară a pădurii pe munţii Poiana Muierii, Huluzu, Cocora, Gera, Negovanu etc.

În afara acestor tipuri, se mai întâlnesc şi altele, în funcţie de dominanţa unor specii de briofite: molidiş cu Polytrichum, molidiş cu Rhytidiadelphus şi molidiş cu Hylocomium.

Tipuri de lanţuri trofice. Lanţuri trofice legate de biomasă. Întrucât elementul preponderent producător de biomasă vegetală este molidul, lanţurile trofice au ca punct de plecare arboretele de molid. Se pot distinge următoarele lanţuri trofice:

- lanţurile consumatorilor de cetină, în care întâlnim insecte defoliatoare în calitate de consumatori de ordinul I (primari), dar şi păsări (cocoşul de munte-Tetrao urogallus). Între insectele frecvent întâlnite, întâlnim: omida păroasă a molidului (Porthetria monacha), molia lujerilor de pin (Rhyacionia buoliana), viespile molidului (Cephalacia abietina, C. alpina etc.); în calitate de consumatori de ordinul II (secundari), se întâlnesc: furnicile (Formica polyctena, F. rufa), Cicindela silvicola, Carabus cancelatas, diverse specii de Himenoptere, Ichneumonide, Chalcidide, Proctotrupide, Diptere, dar şi o serie de păsări frecvente în molidişuri (Parus montanus, P. cristatus, Regulus regulus, R. ignicapillus, Phylloscopus clybita etc.);

- lanţurile consumatorilor de scoarţă includ în categoria consumatorilor primari insecte corticofage precum gândacul mov de scoarţă (Ips typographus, I. amytinus), sau tromberul puieţilor de molid (Hylobius abietis). Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de păsări, îndeosebi de ciocănitoare (Dryocopus martius, Picoides tridactylus, Dendrocopus leucatos), precum şi de unele insecte prădătoare (Diptere, Asilide) sau parazite (Ichneumonide);

- lanţurile consumatorilor de seminţe includ animale nevertebrate, care îşi depun ouăle în seminţe şi conuri, larvele hrănindu-se cu conţinutul acestora (Laspeyresia strobela), dar şi vertebrate care se hrănesc cu seminţele mature, îndeosebi iarna. În această categorie intră forfecuţele (Loxia recurvirostra), veveriţe (Sciurus vulgaris), pârşul (Dryomys nitedula), şoarecii (Apodemus flavicollis, Sicista betulina, Pitymys subteraneus etc.). Păsările insectivore sau răpitoare (Buteo buteo, Falco subbuteo, F.tinnunculus, Milvus migrans, Accipiter gentilis, Bubo bubo etc.), constituie consumatori secundari. Tot în această categorie intră şi jderul (Martes martes, M.  foyna), râsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus) sau vulpea (Vulpes vulpes);

- lanţurile consumatorilor de lemn au drept consumatori primari ciupercile xilofage (putregaiul roşu - Fomes annosus sau, mai rar, păstrăvul de fag - Pleurotus ostreatus) precum şi o serie de insecte xilofage din grupul Himenopterelor (Xeris spectum, Xyphidria  longicolis etc.). Pentru ciupercile xilofage, consumatorii secundari sunt diverse insecte, microfage din grupul Colembolelor, iar pentru insectele xilofage - păsările insectivore menţionate mai sus şi îndeosebi ciocănitoarele. Consumatorii terţiari pot fi mamifere carnivore sau insectivore, păsări răpitoare sau insecte prădătoare, respectiv – parazite;

- lanţurile consumatorilor de produse asimilate constituie un grup deosebit, în care consumatorii primari sunt ciupercile de micoriză (Boletus, Clytocibe, Lactarius) care consumă direct glucide din rădăcinile de molid, dar asigură şi nutriţie minerală arborilor. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi în acest caz de gasteropode, mamifere sau insecte.

 În afara acestor lanţuri trofice, se mai află şi multe altele. De pildă, sunt cunoscute lanţuri trofice care pornesc de la alte specii decât molidul, în special de la diverse ierburi sau muşchi. În aceste cazuri, consumatorii primari pot fi Gasteropodele sau Cervidele (cerbul - Cervus elaphus carpathicus) sau chiar ursul (Ursus arctus) şi mistreţul (Sus scrofa). Aceste ultime specii sunt însă omnivore, găsindu-şi în unele cazuri doar adăpost în pădurea de molid.

 Lanţuri trofice legate de necromasă. În pădurile vechi (tot mai rare), unde arborii mor de bătrâneţe sau sunt doborâţi de vânt, biomasa acestora se integrează treptat în litieră, fiind consumată de diverse nevertebrate în combinaţie cu bacterii, ciuperci sau actinomicete. La rândul lor, acestea sunt consumate de păsări, mamifere insectivore sau chiar de urşi.

 Aspecte fenologice în molidişuri. Pădurile de molid sunt - la noi în ţară şi în judeţ - păduri “veşnic verzi“, la care frunzele aciforme se schimbă treptat la câţiva ani, iar pătura de muşchi se asociază aceluiaşi caracter permanent. S-ar părea că este, din acest punct de vedere, foarte stabilă sub raport fenologic. La o privire atentă, se pot sesiza schimbări importante. Primăvara, treptat, începe dezvoltarea lujerilor noi care au, la început, o culoare mai deschisă, către mijlocul verii dobândind culoarea cetinii mature. Apar apoi conurile – inflorescenţe bărbăteşti şi femeieşti, care aduc o notă distinctă în succesiunea fenofazelor. Uneori, prin luna iunie, se poate observa diseminarea polenului, sub forma unor nori galbeni care, purtaţi de vânt, vor duce pe alte meleaguri zestrea genetică a arborilor dintr-un anumit teritoriu. Există o lege a naturii, între multe altele, care împiedică denaturarea arboretelor prin “consangvinizare”. Toamna, maturizarea conurilor femeieşti şi colorarea lor în maron deschis schimbă parţial aspectul unor arbori, mai cu seamă spre vârful acestora. În plus, roşul aprins al fructelor de scoruş, ca şi ruginiul deschis al cetinii de larice (în bazinele Lotrului, Latoriţei, Luncavăţului, Olăneşti), aduc pete de culoare ce se îmbină armonios cu verdele închis şi peren al cetinii de molid. Iarna, viscolul depune pătură groasă de nea pe arborii de molid. Aceasta se poate menţine multe zile, până ce un soare călduţ face ca zăpada grea să cadă la pământ, eliberând ramurile care îşi reiau poziţia normală. Pe zăpada căzută se adaugă resturi ale seminţelor şi conurilor ce constituie hrana unor păsări sau a veveriţelor. Tot aici se întipăresc paşii unor animale (păsări, mamifere), care, după domolirea viscolului, sunt nevoite să-şi caute hrana, lăsându-şi însă amprenta urmelor pe covorul alb al zăpezii. Unora dintre specii, aceste urme le aduc pieirea, pentru că pot fi uşor adulmecate de alte specii, răpitoare, şi chiar de omul vânător, amator de plăcerea de a ucide. Aceste aspecte se completează, după sezon, cu ciripitul vesel al păsărilor, primăvara şi vara, cu mugetul cerbilor aflaţi în furiile dragostei - toamna, cu urletul trist şi înfiorător al lupilor - iarna şi cu fâşâitul veşnic al cetinii prin care răzbat cu greu vânturile vremii.

 Evoluţia biocenozelor cu molid. Populaţiile de molid sunt destul de stabile dacă nu intervine exploatarea neraţională a omului sau nu se fac simţite furtuni violente care doboară arborii. Şi într-un caz şi în celălalt, arborii tăiaţi sau doborâţi de vânt sunt scoşi, lăsându-se, de regulă, în urmă grămezile de crăci (martoane). În aceste condiţii se schimbă regimul termic, hidric şi luminos, elemente care conduc la apariţia unor procese evolutive care tind să refacă cenozele distruse. În primul rând, se dezvoltă flora ierboasă şi arbustivă. Primele specii care se instalează sunt: zmeurul (Rubus idaeus), bisacănul (Epilobium montanum), zburătoarea (Chamaenerion angustifolium) şi o serie de graminee care atrag ierbivorele muntelui, dar - din păcate - şi turmele de oi.

 Treptat, se pot dezvolta din seminţe purtate de vânt - specii de mesteacăn şi salcie de munte, dar şi puieţi de molid. De regulă, silvicultorii efectuează plantaţii cu specii adecvate şi în 10-15 ani deja se conturează un arboret tânăr şi viguros. Ritmul lent de refacere observat pe alocuri, este determinat de trecerea turmelor de oi care distrug lăstarii în special pe cel apical, întârziind, într-o secundă, cu un an, procesul de creştere.

 În cazuri mai rare, când din diferite motive nu se poate edifica o nouă pădure de molid, evoluţia se face spre o pajişte în care abundă gramineele. Este şi cazul unor recente exploatări forestiere care nu au fost urmate de împăduririle fireşti.

 

d. Ecosisteme  de tufărişuri subalpine şi alpine

 

 Etajul subalpin. Acest etaj se desfăşoară deasupra limitei superioare a pădurii de molid, ce se situează în munţii Vâlcii între 1.700 - 1.800 (1.850 m), până la altitudinea de 2.300m Molidişurile presubalpine cedează dominanţa altor specii mult mai reduse ca talie, din cauza unui complex de factori, între care amintim:

 - temperatura, care scade considerabil realizând o medie anuală de 1,70C - la Negovanu (2.000 m altitudine) şi de 2,90C - la Cozia (1.650 m altitudine). Perioada de vegetaţie se reduce corespunzător cu circa 6-7 zile la fiecare 100 m diferenţă de nivel (Şt. Csϋros, 1971);

 - precipitaţii mai bogate (730,6 mm la Negovanu, 961,9 mm la Cozia), dar în condiţii de temperatură scăzută, plantele nu pot valorifica decât o scurtă perioadă de timp apa necesară;

 - vânturile sunt foarte puternice, atingând viteze de 7-12 m/s la Negovanu;

 - condiţii pedologice austere, deoarece procesele de descompunere din sol sunt lente.

 Formele de relief pe care se dezvoltă ecosistemele acestui etaj, sunt versanţi mai mult sau mai puţin înclinaţi, cu expoziţii variate, platouri, şei, văi umede, căldări glaciare. Solurile sunt podzoluri humicoferiiluviale, brune subalpine, iar pe calcare domină rendzinele. În cadrul etajului subalpin se întâlnesc ecosisteme ale tufărişurilor subalpine care fac parte din Marea unitate C; subunitatea C14 - tufărişuri sud-carpatice-central balcanice, cât şi ecosisteme de pajişti.                          

 Ecosistemele tufărişurilor subalpine. În această categorie intră tufărişurile formate din jneapăn (Pinus montana ssp.mughus=Pinus mugo Tura) (jnepenişuri), din arin de munte (Alnus viridis) (arinişuri de munte), din ienupăr (Juniperus sibirica) (juniperete), din bujor de munte (Rhododendron kotschyi) (rodorete) sau din coacăz de munte (Bruckenthalia spiculifolia). Producători în aceste asociaţii, sunt speciile dominante şi însoţitoare. Astfel, în jnepenişuri, specia dominantă este jneapănul, care cu înălţimea de 2-4 m şi cu o puternică ramificaţie a tulpinii şi ramurilor, formează un desiş foarte greu de străbătut. În unele locuri (Munţii Bălescu şi Cioara, precum şi la izvoarele Lotrului) se ridică dintre jnepeni arbori falnici de zimbru (Pinus cembra) formând o asociaţie caracteristică pentru Carpaţi, pe care Al. Borza a numit-o Pinetum mughi piceetosum et cembrosum. Stratul ierbos este format din Homogyne alpina, Soldanella hungarica, Oxalis acetosella, Deschampsia caespitosa, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Gentiana punctata, Calamagrostis villosa. Stratul muscinal formează un covor aproape continuu, constituit din: Polytrichum juniperium, P. commune, P. strictum, Dicranum scoparium, Pleurozium schreberi etc. Biomasa ce se realizează într-un jnepeniş, este considerabilă (6,66 t/ha/an din care jneapănul produce 3,96 t/ha/an, ierburile - 1,14 t/ha/an, iar stratul muşchilor - 1,5 t/ha/an) (Gh. Coldea şi col., 1977). Stratul muşchilor reţine o mare cantitate de apă din precipitaţii, pe care o eliberează în condiţii de secetă, contribuind astfel la reglarea echilibrului hidric în natură. În biocenozele cu arin de munte, este prezentă această specie care ocupă biotopurile văilor umede situate deasupra pădurii de molid şi în căldările glaciare de la izvoarele Lotrului, ale Latoriţei, din Munţii Lotrului şi ai Făgăraşului. Ca specii ierboase, întâlnim plante de talie mare ca: Delphinum elatum, Aconitum toxicum, Carduus personata, Adenostyles Kerneri, Heracleum sphondylium, Angelica archangelica, Valeriana sambucifolia, Calamagrostis villosa etc.

Biocenozele cu ienupăr (juniperete) au răspândire mai redusă. Juniperus sibirica atinge înălţimi de până la 1m şi se dezvoltă sub formă de petice compacte,de asemenea, foarte greu de străbătut mai ales că acele sunt înţepătoare. Alături de ienupăr se mai întâlnesc şi alţi subarbuşti, îndeosebi afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis idaea), iar în stratul ierbos sunt frecvente: Campanula abietina, Soldanella montana, Festuca rubra, Agrostis tennuis, Homogyne alpina, Aconitum degeni etc.Se mai întâlnesc specii de muşchi şi licheni. Biocenozele cu ienupăr sunt frecvente în Munţii Cozia, în Munţii Căpăţânii (Gera, Zmeurătu, Oale, Ştevioara), în Munţii Lotrului şi în Munţii Făgăraşului.

Biocenoza cu bujor de munte (zmirdar, cocozar) formează doar pe alocuri suprafeţe mai mari (M. Fratoşteanu, M. Puru, M. Ursu, Munţii Făgăraş), cel mai frecvent formează pâlcuri de câţiva zeci de metri pătraţi în căldările glaciare. În aceste rodorete, alături de specia dominantă - Rhodendron myrtifolium - se mai întâlnesc afinul, merişorul, azaleea pitică (Loiseleurea procumbens), dar şi specii ierboase ca: Agrostis rupestris, Festuca supina, Sessleria coerulans, Poa alpina, Geum montanum, Campanula alpina, Ranunculus montanus, Potentilla ternata şi altele. Important este şi stratul de muşchi alcătuit din Hylocomium splendens, Polytrichum juniperinum, P. commune, Pleurozium schreberi, alături de care se află şi licheni.

Tufărişurile de coacăz de munte (Bruckenthalia spiculifolia) se găsesc diseminate sub forma unor pâlcuri de până la 1-2 m2 în cuprinsul pajiştilor subalpine începând cu 1.700 m până la peste 2.300 m în Căldarea Câlcescu, în Munţii Latoriţei, în masivul Cozia, Munţii Făgăraşului etc. Prin înflorire, ele aduc o pată de culoare roşie-roză în monotonia verde a pajiştilor compuse mai ales din graminee.

Lanţuri trofice legate de biomasă. Atât pentru etajul subalpin, cât şi pentru cel alpin, există puţine studii asupra lanţurilor trofice. Majoritatea datelor  existente în literatura de specialitate, se referă la speciile vegetale (producători). Consumatorii primari remarcaţi  în treacăt, pot fi insectele consumatoare de ace şi muguri de jneapăn (Acanthalida nemoralis), iar între consumatorii secundari se remarcă  furnicile (Formica polyctena), insecte parazite sau prădătoare, păsări insectivore şi îndeosebi Phylloscopus collybita.

Există şi consumatori ai seminţelor (insecte, păsări sau şoareci de munte), sau consumatori de lemn şi scoarţă din neamul insectelor. Fără a-i considera consumatori legaţi de biomasa produsă în jnepenişuri, trebuie să menţionăm că în acestea îşi găsesc vara adăpost, în periodele de repaus, lupi sau urşi care îşi iau hrana din turmele de oi ce reprezintă principalii consumatori primari în pajiştile subalpine. Tot în jnepenişuri, se pot retrage caprele negre în caz de vreme rea (ploi îndelungate, grindină, viscol).

O importanţă deosebită o reprezintă tufărişurile de afin şi merişor răspândite cu predilecţie în golurile, poienile şi marginea drumurilor, situate în cadrul etajului boreal, dar mai ales la limita superioară a pădurii de molid, în rarişti unde formează suprafeţe întinse. Se cunosc astfel de afinişuri (afinete) în munţii Gera, Preota, Zmeurătu, Cacova, Rodeanu, Ursu, Balota, Nedeia, Negovanu, Igoiu, Galbenu, Cioara, Bălescu, Cibanu, Muntinu Mare şi Mic, Ştefanu, Poiana Muierii, Tărtărău, Sărăcinu Mare şi Mic, Zănoaga Cristeşti, Balindru etc. Specia dominantă este afinul (Vaccinium myrtillus), alături de care se află - în cantităţi mai mici - merişorul (Vaccinium vitis-idaea) şi un strat nelipsit de muşchi (îndeosebi, specii ale genului Polytrichum).

Lanţuri trofice legate de necromasă. Sub jnepenişuri şi afinişuri, se dezvoltă numeroase nevertebrate care asigură transformarea materiei organice. Între acestea, se remarcă acarienii, enchitreidele, colembolele şi lumbricidele (Dendrobena alpina).

Aspecte fenologice. Iarna, toate aceste ecosisteme sunt acoperite în întregime de zăpadă; doar pe alocuri mai ies vârfurile tulpinilor sau, dacă zăpada a fost viscolită, se pot observa tufele în întregime. Primăvara, după topirea zăpezilor, începe înflorirea speciilor vernale (Soldanella montana, Geum montanum, Ranunculus montanus, Potentilla ternata etc.) care dau un aspect încântător în micile petice de pajişti dintre tufele de jneapăn sau ienupăr. Un alt aspect îl constituie creşterea lăstarilor şi dezvoltarea inflorescenţelor de jneapăn care răspândesc polenul. Pe la jumătatea lui iunie, înfloreşte bujorul de munte care dă o înfăţişare roşie versanţilor de munte şi aduce o notă de prospeţime în căldările glaciare unde, pe alocuri,  mai stăruie încă zăpada. Treptat, înfloresc şi celelalte specii ierboase, mai cu seamă ierburile înalte din văile umede, jgheaburile şi hornurile căldărilor glaciare. Sfârşitul verii aduce în afinişuri rodul bogat al bobiţelor albastru-violet care înviorează monotonia verdelui compact.

Evoluţia tufărişurilor subalpine. În general, aceste ecosisteme sunt foarte stabile şi au o tendinţă de extindere lentă. Intervenţia fără discernământ a oamenilor, însă, a determinat modificări importante. În scopul extinderii pajiştilor de interes pastoral, au fost tăiate întinse jnepenişuri pe Munţii Bora, Miru Mare, Muntinu, Coasta Bengăi, Dealul Negru, Negovanu, Jidu, Bălescu, Cioara, Galbenu etc.

După tăiere, refacerea este foarte lentă sau aproape imposibilă. S-a constatat că evoluţia fitocenozelor cu jneapăn în care jneapănul a fost distrus prin tăiere, se face pe două direcţii, în funcţie de panta terenului. Astfel, pe terenurile plane, bogate în izvoare de suprafaţă, terenul se înmlăştinează, apar muşchii şi se dezvoltă ţepoşica (Nardus stricta) evoluţia conducând la higronardete. Pe terenurile înclinate, stratul de sol este spălat rapid de apa precipitaţiilor, vegetaţia nu se mai poate instala şi evoluţia se face spre deşertificarea munţilor. Se observă astfel de cazuri pe munţii Negovanu, Cristeşti, Negovanu Pietros, Coasta Mioarelor, Mohoru, Coasta Petresei etc. Oricum, populaţiile iniţiale nu se mai refac decât într-un interval de timp care se măsoară în sute de ani sau, pur şi simplu, dispar.

Etajul alpin (alpin superior). Se desfăşoară pe culmile cele mai înalte ale munţilor, începând cu altitudinea de 2.300 m. Ecosistemele din acest etaj sunt puţin cunoscute, mai cu seamă în ceea ce priveşte existenţa şi desfăşurarea lanţurilor trofice. Sunt cunoscute, în schimb, asociaţiile vegetale,  graţie unor studii efectuate în diferite sectoare ale Carpaţilor. În Munţii Vâlcii, acest etaj se întâlneşte în regiunea de la izvoarele Lotrului, în căldările glaciare Câlcescu şi Găuri, precum şi în partea sudică a culmii Ciortea-Budislavu din Munţii Făgăraşului. În cuprinsul etajului alpin se pot individualiza trei tipuri de ecosisteme, ce fac parte din unitatea B 37 (V. Sanda, A. Popescu, Mihaela Paucă-Comănescu, 1992): ecosisteme de tufărişuri pitice alpine, ecosisteme de pajişti alpine mediueuropene şi ecosisteme de stâncării silicioase.

Ecosistemele de tufărişuri alpine se instalează pe versanţi adăpostiţi, în căldările glaciare, în microdepresiuni, mici platouri sau coame. Solul este foarte subţire, de tip semischelet sau schelet humico-silicatice puternic acide (pH 4,2-5). Clima este foarte aspră, cu temperaturi medii anuale de -1,5 - 2,7oC , cu precipitaţii foarte bogate (1.300-1.500 mm anual), dar în cea mai mare parte - sub formă de zăpadă. Vântul spulberă adesea zăpada, expunând plantele la geruri puternice. Perioada de vegetaţie este foarte scurtă (cel mult 60 de zile). Se instalează pe roci cristaline şi granodiorite.

Tipuri de biocenoze. Biocenoze de azalee pitică (Loiseleuria procumbens) se întâlnesc în versanţii uşor înclinaţi pe soluri subţiri. Alături de Loiseleuria procumbens mai cresc: Vaccinium uliginosum, Rhododendron kotschi, Juncus triffidus, Carex curvula, Oreochloa disticha, Agrostis rupestris, Festuca supina, precum şi lichenii Cladonia silvatica, Cetraria islandica şi Thamnolia vermicularis. Tufărişurile de azalee pitică indică locurile cele mai aride şi cele mai reci din etajul subalpin în biotopuri asemănătoare.

Biocenozele cu sălcii pitice (Salix reticulata, S. herbacea) se instalează pe versanţi adăpostiţi sau în microdepresiuni în care solul este îmbibat cu apă, în apropierea zăpezilor care se topesc. În aceste biocenoze chionofile, se mai întâlnesc: Campanula alpina, Viola alpina, Saxifraga bryoides, Pedicularis oederi, Plantogo gentianoides, Cerastium cerastioides, Sedum alpestre, Veronica alpina şi altele. Fitocenozele zăcătorilor de ape din topirea zăpezilor (Salicetea herbaceae) au fost studiate de Erika Schneider-Binder şi W. Voik (1979) pentru Munţii Făgăraşului.

Biomasa realizată în aceste ecosisteme este foarte redusă (câteva kg. la hectar într-un an). Lanţurile trofice nu sunt studiate în amănunţime. Există un consumator primar - capra neagră (Rupicapra carpathica) stăpân al acestor înălţimi, ale cărei adaptări îi permit să supravieţuiască în condiţiile aspre ale climatului alpin. Cea mai mare cantitate din biomasa realizată este consumată de turmele de oi ce se avântă uneori şi în aceste locuri (îndeosebi mieii, noatenii, berbecii, oile sterpe). Importanţa economică este redusă, dar speciile prezente au o valoare ecologică şi peisagistică deosebită, constituind elemente de atracţie prin culorile vii care dau viaţă munţilor. În plus, contribuie la menţinerea stratului de sol prevenind deşertificarea culmilor alpine.

 

e. Ecosisteme de pajişti

 

Suprafeţele munţilor înalţi situate deasupra limitei superioare a pădurii de molid cunoscute şi sub numele de goluri de munte, goluri alpine sau golurile munţilor înalţi, cuprind - alături de ecosistemele de tufărişuri - ecosisteme de pajişti. Ele se dezvoltă în aceleaşi aspre condiţii pedoclimatice ca şi tufărişurile, dar ocupă suprafeţe mult mai întinse, elementele floristice având înălţimi mai reduse şi rezistând condiţiilor destul de vitrege în care trăiesc. Pajiştile munţilor înalţi sunt dominate de prezenţa speciilor de graminee şi ciperaceae. Răspândirea acestora şi dominanţa unora dintre ele sunt legate mai mult de substratul pedogenetic, în general foarte acid, şi mai puţin de variaţiile climatice; de aceea, o împărţire a acestora conform etajelor subalpin şi alpin, nu se poate delimita riguros. În foarte multe locuri, există întrepătrunderi între etaje. Vom prezenta mai jos, tipurile principale de biocenoze; desigur, tot într-o ordine altitudinală.

Perioada de vegetaţie este foarte scurtă, datorită menţinerii stratului de zăpadă timp de 6-8 luni. Temperatura la suprafaţa solului poate suferi variaţii însemnate, dar în general are valori foarte mici şi limitează absorbţia apei din sol. În aceste condiţii, cantitatea de biomasă este destul de redusă, iar recircularea substanţelor se desfăşoară lent.

Principalele caracteristici ale biocenozelor. Producătorii sunt reprezentaţi de speciile de graminee şi ciperacee, la care se adaugă diverse alte specii care, prin coloritul florilor, aduc o notă distinctă în monotonia de culoare a speciilor dominante. Se pot distinge următoarele tipuri de pajişti (conform clasificării propuse de C. Bărbulescu şi Gh. Motcă, 1983):

- Pajişti de păiuş roşu (Festuca rubra ssp. comutata) care se dezvoltă pe soluri brune acide şi bune feriiluviale cu pH sub 5, ajungând de la limita superioară a molidişurilor până la altitudinea de 1.800-1.900 m (etajul subalpin). Alături de specia dominantă - Festuca rubra ssp. commutata, se mai pot întâlni: Agrostis rupestris, Cynosurus cristatus, Phleum alpinum ssp. commutatum, Poa annua, Poa pratensis, Trifolium repens, Lotus corniculatus, Achemilla vulgaris, Plantago lanceolata, Pimpinella saxifraga, Carlina acaulis etc., în sectoarele neîngrijite, sărăcite în substanţe nutritive, se instalează rapid ţepoşica (Nardus stricta), scăzând valoarea furajeră a acestor pajişti. Pe pantele domoale, în microdepresiuni, în apropierea izvoarelor, se întâlneşte Deschampsia caespitoasa, care determină o creştere a productivităţii, dar o scădere a consumabilităţii. În apropierea stânelor, prin târlire ani la rând, pajiştile de Festuca rubra ssp. comutata se degradează, fiind înlocuite de specii nitrofile fără valoare furajeră: Urtica dioica (urzica) Rumex apinus (ştevia stânelor) sau Veratrum album (ştirigoaia).

În afara gramineelor şi a celorlalte specii menţionate, aceste pajişti sunt pastelate de culorile florilor unor specii ca Viola declinata, Campanula glomerata, Hypericum maculatum, Hieracium aurantiacum, Potentilla ternata, Veronica chamaedrys şi altele. Pajiştile de păiuş roşu sunt cele mai valoroase din munţii noştri, producând 5-15 t/ha masă verde, cu o consumabilitate de 90-95 % (N. Bărbulescu şi Gh. Motcă, 1983).

- Pajiştile de ţepoşică (Nardus stricta) (nardete) au cea mai largă răspândire în munţii din judeţul Vâlcea. Specia tipică - Nardus stricta, beneficiind de excepţională capacitate de adaptare, se întâlneşte de la altitudinea de 700-800 m până la 2.200 m, fără a respecta deci binecunoscuta etajare altitudinală a vegetaţiei. Se instalează şi se extinde pe soluri slab aerisite, puternic acide, sărace în substanţe nutritive, compacte. Extinderea acestei specii în Carpaţi, se datoreşte şi păşunatului intensiv, neraţional, lipsei oricăror lucrări de întreţinere şi fertilizare a pajiştilor. Aceste pajişti au o compoziţie floristică redusă, ţepoşica ocupând peste 90% din suprafaţă. Se mai pot întâlni, totuşi: Deschampsia flexuoasa, D. caespitoasa, Festuca ovina ssp. sudetica, Anthoxanthum odoratum, Poa media, Agrostis capillaris, Trifolium repens, Leontodon autumnalis, Potentilla ternata, Viola declinata, Crocus heuffelianus, Hieracium alpinum, Pedicularis verticillata, Bruckenthalia spiculifolia etc. La limita superioară apar şi licheni ca Cetraria islandica şi Cladonia rangiferina.

Pe terenurile plane cu exces de umiditate, alături de Nardus stricta, se instalează şi alte specii higrofile ca: Eriophorum latifolium, Carex stellulata, Parnassia palustris, Carex vesicaria, Pinguicula vulgaris (M .Cărbunele, M. Bălescu, Piatra Albă, Ştefleşti, Muntinu, etc). Producţia realizată este de 3-5 t/ha masă verde, dar gradul de consumabilitate este extrem de mic.

- Pajiştile de păruşcă (Festuca suspina, F. ovina ssp. sudetica, F. airoides) se întâlnesc în etajul subalpin, între 1.950-2.200 m, atât ca pajişti primare, cât şi ca pajişti secundare instalate pe alocuri în urma defrişării tufărişurilor subalpine. Sunt răspândite mai cu seamă pe spinările însorite ale munţilor, preferând soluri mai mult uscate, de tipul brune feri-iluviale, podzoluri sau soluri humico-silicatice, foarte acide, cu un grad scăzut de saturaţie în baze. Alături de specia dominantă se mai află, în proporţie însemnată, iarba vântului - Agrostis rupestris, precum şi Poa alpina, Poa media, Festuca violacea, Anthoxanthum odoratum, Leontodon antumnalis, Hieracium alpinum, Luzula sudetica. Pajiştile de păruşcă au o producţie de 2-4 t/ha masă verde şi un grad de consumabilitate de 40-80%. Este de dorit ca sporirea rolului pastoral al acestor specii să se facă, cel puţin de aici înainte, prin măsuri de fertilizare şi nu prin extinderea suprafeţelor în detrimentul celor ocupate de alte asociaţii vegetale.

- Pajiştile de coarnă (Carex curvula) şi pipiriguţ (Juncus trifidus) ocupă suprafeţe însemnate în etajul subalpin şi în cel alpin (2.000-2.400 m) pe platouri şi coaste cu o slabă înclinare, acoperite cu zăpadă în timpul iernii. Se instalează pe soluri humico-silicatice şi podzoluri puternic acide, bogate în humus brut şi cu fertilitate foarte redusă. Specia dominantă este Carex curvula,care produce înţelenirea şi determină un grad de acoperire de până la 90%. Se mai întâlnesc: Poa alpina, Agrostis rupestris, Festuca violaceea, Ligusticum mutellina, Juncus trifidus, Primula minima, Luzula sudetica, Hieracium alpinum, Soldanella pussila, Phyteuma nunum, Geum montanum, Armeria alpina, Hypochaeris uniflora etc. Dintre licheni, predomină: Cetraria islandica şi Thamnolia vermicularis. Aceste pajişti au producţie foarte redusă (1,5-3 t/ha) de masă verde, dar gradul de consumabilitate este foarte mare conducând, în condiţiile unui păşunat intensiv, la distrugerea covorului vegetal. De aceea, măsura cea mai eficientă de păstrare a echilibrului ecologic este limitarea extremă a păşunatului, îndeosebi în sectorul de la izvoarele Lotrului şi Latoriţei, precum şi la izvoarele pârâului Boia.

Biocenozele de tundră alpină se întâlnesc pe culmile cele mai înalte din munţii judeţului Vâlcea (Parâng şi Făgăraş), în condiţii edafoclimatice extrem de aspre. Solurile sunt scheletice, adesea lipsesc, plantele fiind instalate direct pe substratul format din pietrişuri rezultate în urma dezagregării rocilor.

Vânturile puternice, temperaturile scăzute şi perioada de vegetaţie foarte scurtă determină talia redusă a plantelor şi asocierea pe alocuri sub formă de perniţe, fără a forma un covor continuu. Dintre speciile de plante întâlnite în aceste biotopuri, menţionăm: Campanula alpina, Dianthus glacialis, Chrysamthemum alpinum, Euphrausia minima, Luzula spicata, Festuca glacialis, Pedicularis verticillata. În perniţe compacte, se asociază de obicei Minuartia sedoides şi Silene acaulis.

Aceste plante constituie surse de hrană pentru caprele negre şi, de aceea, restrângerea păşunatului animalelor domestice în aceste sectoare este imperios necesară.

 

f. Ecosisteme de stâncării

 

În etajul alpin, stâncăriile au o răspândire însemnată, fiind acoperite pe alocuri de fitocenoze de stâncării, în care predomină asociaţiile de părul porcului (Juncetum trifidi) şi cele de coada iepurelui (Seslerietum coerulantis alpinum). Juncus trifidus este bine adaptată la condiţiile aspre din etajul alpin în biotopuri de pe pante abrupte, însorite, secătuite de vânturi şi lipsite iarna de stratul protector de zăpadă. Alături de această specie, mai întâlnim: Ranunculus crenatus, Homogyne alpina, Phyteuma nana, Primula minima, Potentilla ternata, Gnaphalium supinum Pe pereţii stâncoşi, se găsesc specii de licheni galbeni şi roşii.Pe poliţele stâncilor, în biotopuri ceva mai adăpostite, se instalează Sesleria haynaldiana, alături de care mai cresc: Luzula spadicea, Chrysanthemum alpinum, Sedum alpestre, Senecio carniolicus, Gentiana punctata, Onobrychis transsilvanica, Oxyria digyna, Aster alpinus, Trifolium alpestre etc. Stâncării se află însă şi la altitudini mai mici, în etajul subalpin şi mai cu seamă în domeniul forestier, unde formează aşa numitele enclave stâncoase, discontinuităţi în covorul uniform al pădurii. În judeţul Vâlcea, stâncăriile sunt formate atât din şisturi cristaline (gneise, micaşisturi, amfibolite) ca în Defileul Latoriţei, Munţii Coziei, Cheia Lotrişorului, V. Jidoaia, V. Şasa, V. Păscoaia, cât şi din conglomerate (Valea Cheii, Valea Bacea, Dosul Pământului, Jiliştea, Valea Doabra, Valea Glodului, Valea Beţelu, Valea Călineşti etc.) şi calcare.

Stâncăriile de calcar ocupă un loc aparte, prin peisajul distinct pe care îl impun şi prin biocenozele ce se instalează pe ele. Se întâlnesc atât în etajul subalpin (Muntele Găuri, Piatra Târnovului), cât şi la altitudini mult mai joase (Cheile Bistriţei, Cheile Costeşti, Cheia Cheii, Cheia Mânzului, Cheia Mănăilesii, Cheia Rudăresii etc). Din punct de vedere ecologic, substratul calcaros generează o serie de condiţii pedo-climatice deosebite de alte roci. În primul rând, solurile ce se formează pe calcare fac parte din grupul rendzinelor, soluri de culoare închisă până la negru, care au capacitatea sporită de absorbţie a razelor solare. Stâncile de calcar de culoare alb-cenuşie reflectă lumina directă, transformând-o în lumină difuză; de aceea, calcarele sunt roci ce se încălzesc mai mult în condiţii de luminozitate intensă, astfel că staţiunile ecologice sunt mai călduroase, favorizând instalarea speciilor termofile. În egală măsură, lipsa apei accentuează caracterul xerofil al unor specii saxicole. Din primăvară până spre mijlocul verii, stâncile calcaroase sunt împodobite cu culori de pastel oferite de petalele diverselor specii calcifile. Ele se fixează în crăpături, dar mai ales pe micile brâne (poliţe), unde găsesc condiţii optime de dezvoltare. Dintre speciile prezente pe brânele calcaroase, predomină gramineele, îndeosebi: Sesleria rigida şi S. coerulans, Festuca rubra, F. saxatilis, Poa nemoralis, Poa media şi altele. Nu lipsesc, însă, şi alte plante calcicole, precum: Dianthus spiculifolius, Alyssum repens, Saxifraga rocheliana, Gypsophila petraea, Linum uninerve, Saxifraga aizoon, Leontopodium alpinum, Hedysarum hedysaroides, Cerastium lerchenfeldianum, Centaurea pinnatifida etc. Un loc distinct îl constitue asociaţiile cu Dryas octopetala (arginţica) frecvente pe suprafeţe întinse în Buila-Vânturariţa, contribuind la fixarea grohotişurilor şi pietrişurilor.

Brânele înierbate din stâncării şi de pe pereţii abrupţi, constituie locul de întâlnire a numeroase endemisme carpatice (Doina Ivan, N. Doniţă, Gh. Coldea, V. Sanda, A. Popescu, Th. Chifu, Mihaela Paucă-Comănescu, D. Mititelu, N. Boşcaiu, 1992). Brânele calcaroase reprezintă şi locul predilect de însorire al viperelor (Vipera berus, Vipera ammodytes) ce se întâlnesc frecvent în ţinuturile calcaroase din judeţ. Ele reprezintă consumatori secundari hrănindu-se îndeosebi cu rozătoare.  Tot în stâncăriile de calcar îşi are adăpost o pasăre încântătoare - fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria).

Biocenozele grohotişurilor se întâlnesc pe grohotişurile alpine şi subalpine din M. Parâng şi M. Făgăraş. Fitocenozele caracteristice fac parte din Clasa Thlaspietea rotundifolii Br.Bl.1926. Plantele edificate în aceste fitocenoze au un sistem radicular bine dezvoltat în profunzime, depăşind la unele specii 1 m lungime. Se asigură astfel atât accesul la substanţele nutritive, cât şi rezistenţa la mobilitatea rocilor. Se disting asociaţii de pietrişuri şi grohotişuri silicioase (Androsacetalia alpinae Br.-Bl.1926), cuprinzând specii ca Geum reptans, Doronicum carpathicum, Oxyria digyna, Luzula spadicea, Poa tremula, Festuca picta, Thymus pulcherrimus, Rhododendron kotschyi, Senecio glaberrimus etc.), cât şi asociaţii de pietrişuri şi grohotişuri calcaroase (Thlaspietalia rotundifolii Br.-Bl.1926), în care se întâlnesc: Saxifraga aizoides, Rumex scutatus, Galium anisophyllum, Cystopteris regia, Viola alpina, Calamintha baumgarteni, Arabis alpina, Delphinium elatum

Cercetări asupra fitocenozelor de grohotişuri calcaroase de la Găuri (M. Parâng) au relevat capacitatea de fixare a grohotişurilor de către unele specii ca Delphinium elatum, Aconitum tauricum, Scrophularia nodosa (Gh. Ploaie, Tr. Ştefureac, 1982).

Biocenozele de fisuri şi crăpături ale stâncilor adăpostesc îndeosebi fitocenoze bine conturate, adaptate şi specializate ecologic. Instalarea unor asociaţii vegetale ca şi evoluţia lor, depind de gradul de înclinare al stâncilor: cu cât acesta este mai mare, cu atât acumularea de material organic e mai redusă. Dacă acumularea este favorizată prin înclinări mai mici, asociaţiile evoluează spre domeniul pajiştilor de stâncării.

Plantele ce se instalează în fisuri şi crăpături de stânci se numesc casmofite şi au electivitate pentru substratul litologic, gradul de dezagregare al acestuia şi expoziţia pereţilor stâncoşi (Erika Schneider-Binder şi W. Voik, 1977). În funcţie de substrat se pot distinge:

- asociaţii de fisuri de stânci calcaroase (Gypsophylion petraee) în care întâlnim specii ca: Asplenium ruta-muraria, Droba kotschy, Saxifraga oppositifolia, S. rocheliana, Veronica bachoffeni, Papaper pyrenaicum ssp. corona sancti-stephani, Dianthus spiculifolius, Onobrychis transsilvanica ş.a., şi asociaţii de fisuri de stânci silicioase (Silenion lerchenfeldianae), în care se evidenţiază: Cerastium alpinum, Silene lerchenfeldianae, Symphyandra wanneri, Sempervivum heuffeli, Aster alpinus, A. amellus etc. Astfel de asociaţii se întâlnesc în etajele alpin şi subalpin, dar şi în etajul montan unde există enclave stâncoase, diferenţa în componenţa asociaţiilor fiind evidentă.     

 

g. ecosistemele acvatice

 

Ecosistemele apelor curgătoare. Judeţul Vâlcea dispune de o bogată reţea de ape curgătoare drenate în cea mai mare parte de râul Olt. Ele îşi au originea în teritoriul muntos din nord; o mică parte îşi au izvoarele în ţinutul subcarpatic. Prezenţa unui mare număr de izvoare în ţinutul muntos al judeţului se datoreşte şi substratului geologic format în principal în roci cristaline cu un grad mare de fisuraţie, în care se reţin cantităţi impresionante de apă din precipitaţii.

Tipuri de biocenoze. Izvoarele, frecvente în munţii Lotrului, Parâng, Latoriţei, Făgăraş şi Căpăţânii, la altitudini de 1600-2300m,  pot fi limnocrene (apa iese de jos sau lateral, fundul apei este mâlos, curentul slab), reocrene (debit mare, apa iese de sub stânci - în sectoare calcaroase) sau halocrene (apa musteşte din sol formând mici băltoace - în etajul subalpin). Organismele ce populează izvoarele pot fi crenobiote (crenobii), distingându-se specii crenofile care preferă izvoarele sau crenoxene, care ajung accidental în aceste biotopuri (amfibienii). Ca producători, se pot întâlni specii de briofite (Bryum ventricosum, Cratoneurum commutatum, Pelia sp. etc.). Pe maluri, se instalează specii hidrofile. Dintre consumatori, se pot menţiona nevertebratele: Niphargus puteamus, Crenobia alpina, Cypridopsis subteranea, Rivulogammaus pulex, Acanthocyclops bisetorus, cladoceri, hidracorieni, efemeroptere, plecoptere, trichoptere, diptere, chironomide etc. Consumatorii secundari sunt reprezentaţi de păsări, amfibieni, reptile.

Pâraiele sunt ape curgătoare cu un debit mai mare, cu albia bolovănoasă sau pietroasă. În ele se dezvoltă o vegetaţie reofilă formată din briofite (Fontinalis antipyretica, Acrocladium cuspidatum, Phyllonotis fontana, Hypnum cordifolium), precum şi alte alge verzi (Cladophora), cianoficee (Oscillatoria laevis, O. princeps), diatomee (Gomphonema constrictum, Ceratoneis arcus etc.). O parte din aceste plante formează pe substrat o biodermă în care se adăpostesc şi îşi găsesc hrana o serie de animale nevertebrate ca planarii (Crenobia alpina, Dugesia gonocephala), larve de efemeroptere (Ephemera vulgata, Caenis robusta, Ecdyonurus venosus), trichoptere (Rhyacophila tristis, Silo piceus), simulide (Simulium fluviatilis), crustacee (Rivulogammarus balcanicus), hidracarieni (Sperchon thori, S. brevirostris), gasteropode reofile (Ancylus fluviatilis). Semnificativă este însă prezenţa ichtiofaunei reprezentată de păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), boişteanul (Phoxinus phoxinus); zglăvoaca (Cottus gobio), grindelul (Nemachilus barbatulus) şi altele. Despre lostriţă (Hucho hucho), menţionată în documente istorice vechi ca produs de danie pentru mănăstiri, care era prezentă cândva în Lotru, Latoriţa şi chiar în Olt, se vorbeşte doar la timpul trecut. V. Homei (1956) consideră că lostriţa a dispărut din apele Lotrului prin 1890-1920, datorită plutitului sălbatic al buştenilor, iar locuitorii din Valea Oltului numesc lostrioară mreana vânătă, în amintirea lostriţei dispărute.

Există şi consumatori secundari, care îşi iau o parte din hrană dintre vieţuitoarele pâraielor de munte, fără a trăi în apa acestora: amfibieni (Rana dalmatina, Bombina bombina), reptile, păsări (Motacilla cinerea, Turdus aquatica).

Râurile sunt ape curgătoare mai mari, în cursul cărora se pot distinge un curs superior, unul mijlociu şi unul inferior. Ele pot fi montane (Lotru, Boia) sau pot avea atât sectoare montane, cât şi subcarpatice (Râul Olăneşti, Bistriţa, Luncavăţul, Topologul) sau colinare (Olteţul şi Cerna). Producătorii existenţi în râuri sunt diferiţi, în funcţie de altitudine: în zona montană întâlnim aceleaşi specii ca şi în pâraie. În sectoarele de deal şi colinare, unde albia este largă şi curentul apei redus, se pot întâlni cormofite palustre ca: pipirigul (Scirpus lacustris), coada calului (Equisetum sp.), buzduganul apelor (Sparganium ramosa) precum şi papură (Typha latipholia) sau stuf (Phragmates communis). Acestea sunt prezente mai mult pe malul lacurilor de acumulare. Planctonul este destul de redus, fiind format din diatomee, cianoficee, dinaflagelate, cloroficee dar şi rotiferi, cladoceri şi copepode.

Zoobentosul este reprezentat de larve de insecte reofile şi oxifile - în cursul superior, şi de viermi (oligochete, hirudinee, nematode) - în cursurile mijlociu şi inferior. Se mai pot întâlni larve de chironomide, hidracarieni, gasteropode. Ichtiofauna este reprezentată de păstrăv (Salmo trutta fario) pentru sectorul montan alături de care întâlnim boişteanul, grindelul şi zglăvoaca, iar ceva mai jos apar lipanul (Thymallus thymallus), mreana (Barbus barbus), nisipariţa (Cobitis taenia); în zona colinară se întâlnesc scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus) şi altele.

Râurile noastre au însă şi un veritabil potenţial turistic. Văile modelate de curgerea apelor, cu peisajul lor inedit, cascadele, posibilităţile de practicare a pescuitului - constituie elemente de atracţie turistică. Ele nu prezintă importante schimbări sezoniere, cu excepţia perioadei de iarnă, când multe dintre ele îngheaţă, formând gheaţă la mal, poduri de gheaţă sau sloiuri. Chiar şi la suprafaţa Oltului, se observă în aproape toţi anii petice sau sloiuri de gheaţă. În celelalte anotimpuri, se pot observa creşteri ale turbidităţii şi debitului în perioada precipitaţiilor. Când aceste precipitaţii au fost foarte bogate şi de lungă durată, s-au produs inundaţii (1970, 1975), cu efecte însemnate mai ales pe Lotru, Voineşiţa şi Olt, iar în iarna 1994-1995 - pe Olteţ. Amenajările hidroenergetice diminuează considerabil riscul inundaţiilor în judeţul Vâlcea.       

Ecosistemele lacurilor. Pelagosul cuprinde asociaţii de organisme vegetale şi animale care îşi duc viaţa în masa apei. În cadrul acestuia, se disting trei diviziuni: neuston, plancton şi necton. Neustonul formează pelicula de apă de la suprafaţa unui lac şi cuprinde populaţii de alge microscopice, bacterii, ciuperci şi animale microscopice. Dintre acestea unele care plutesc sau se mişcă activ formează epineusul iar altele stau aproape nemişcate sub pelicula de apă (hiponeuston). Plantele prezente în epineuston sunt: Lemna gibba, L. trisulca, L. miror, Hydrocharis morsus-ranae.

În zona litorală, se întâlnesc mai multe specii de alge (Euglena sanguinea, Chlamydomonas, Haematococcus), dar şi specii de macrofite: Typha latifolia, Sparganium, Phragmites communis, specii de Iris, Salvinia natans etc. Între ele, îşi duc viaţa insecte ca: gândaci (Gyrinus natator), fugăi (Gerris, Hydrometra), colembole (Sminthurus), care au adaptări specifice la viaţa de pe suprafaţa apei. Planctonul cuprinde organisme microscopice care plutesc în masa apei. Cele de origine vegetală formează fitoplanctonul şi sunt reprezentate de alge: Chlamydomonas, Volvox, Pandorina, Scenedesmus, Pediastrum, Cosmarium, Closterium, Spirogyra, Oscillatoria, Spirulina, Melosira, Navicula, Synedra etc. Zooplanctonul cuprinde specii animale, îndeosebi protozoare (flagelate, rizopode, ciliate), viermi (rotiferi) şi artropode (crustacee, copepode, larve de insecte), hidacarieni etc.  Nectonul include specii de animale (consumatori) care se deplasează activ prin mişcări ale corpului. În acest grup intră: insecte acvatice (larve şi adulţi) (Hydrous, Dytiscus, Naucoris, Notonecta, Ranatra), hirudinee, reptile (broasca ţestoasă - Emys orbicularis, şarpele de apă - Natrix tesselata). Specii tipice pentru necton sunt peştii: crapul (Cyprinus carpio), caracuda (Carassius carassius), batca (Blicca bjorka), fufa (Leucaspius delineatus), bibanul (Perca fluviatilis), ştiuca (Esox lucius) etc.

Bentosul cuprinde asociaţii de organisme dispuse pe fundul bazinului lacustru. În zona litorală a lacurilor se distinge macrofitobentosul care include specii de cormofite ce-şi înfig rădăcinile în substrat, iar baza tulpinii - în apă: Phragmites, Typha, Carex, Scirpus, Juncus, Glyceria, Heleocharis, Sagittaria, Alisma, Sparganium, Iris pseudocorus etc. Microfitobentosul este format din alge microscopice pluricelulare (diatomee, cianoficee, cloroficee) care populează malul din zona litorală. O biocenoză caracteristică este perifitonul, în care se asociază organisme vegetale şi animale microscopice fixându-se pe pietre, stânci sau pe corpul macrofitelor. Zoobentosul cuprinde organisme animale care trăiesc în mâl, pe fundul apei. În zona litorală se găsesc specii de viermi, briozoare, protozoare, crustacee şi moluşte (Unio, Anodonta, Pisidium, Dreissena, Sphaerium, Theodoxus, Bithynia, Limnaea, Physa etc.). În zona adâncă sunt prezente specii de protozoare, spongieri, briozoare, viermi (Tubifex) şi chironomide.

De ecosistemele pur acvatice depinde şi viaţa unor specii de animale (consumatori) care îşi duc viaţa în apropierea apei sau - parţial - în apă. Astfel, se întâlnesc tritonii (Triturus) şi salamandrele, care ajung în apă în perioada de reproducere. Dintre amfibieni, reţin atenţia broaştele: Rana aesculenta, R. ridibunda, Bombina bombina, iar dintre reptile - şarpele de apă (Natrix tesselata) şi broasca ţestoasă de lac (Emys orbicularis). Numeroase specii de păsări îşi caută hrana în apa lacurilor (stârci, berze, lişiţe, raţe sălbatice). Nu lipsesc nici mamifere ca şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens) sau bizamul (Odanthra zibethica) în apropierea lacurilor de acumulare din sudul judeţului.

Biocenozele lacustre se dezvoltă în funcţie de elementele care caracterizează fiecare biotop. În judeţul Vâlcea întâlnim următoarele tipuri de lacuri naturale: lacuri glaciare, lacuri carstice, lacuri antroposalifere şi lacuri formate în urma alunecărilor de teren.

Lacurile glaciare sunt formate de regulă pe substrat cristalin modelat de gheţari. Apa provine din precipitaţii, dar şi din izvoarele subterane. Dizolvarea fiind limitată, apele acestor lacuri sunt foarte sărace în săruri minerale, iar cantitatea de suspensii organice este, de asemenea, redusă. Puţinele organisme vegetale şi animale produc o cantitate redusă de materie organică prin descompunere, mineralizarea fiind foarte rapidă. Temperatura apei este scăzută, nedepăşind 120 în luna iulie la lacul Câlcescu (P. Decei, 1981).

În judeţul Vâlcea există mai multe lacuri glaciare (Câlcescu, Zănoaga, Găuri, Lacul lui Vidal, Lacul lui Pencu, Iezeru, Iezerul Latoriţei, Zănoaga Cristeştilor, Muntinu etc.). Dintre acestea, Lacul Câlcescu este cel mai întins (3,1 ha) din munţii dintre Olt şi Jiu. Împreună cu relieful din jur, el constituie nucleul unei rezervaţii naturale create încă din 1932. În apele sale se află, alături de plante microscopice, şi macrofite dispuse spre ţărm, între care Glyceria acvatica şi Salix bicolor, aceasta din urmă - o raritate în flora României. Dintre animale, reţin atenţia planariile şi păstrăvii (Salmo trutta fario). Aici au fost pescuite exemplare de păstrăv de mari dimensiuni (3,5 kg.) (P. Decei, 1981) şi dacă nu ar exista braconaj, lacul ar reprezenta o adevărată podoabă piscicolă a munţilor noştri. Ca lacuri carstice, se poate menţiona lacul Piatra de pe Muntele Piatra (Buila-Vânturariţa), la altitudinea de aproximativ 1.500 m, cu apă mâloasă şi tulbure, în care se remarcă larve de insecte. Lacurile antroposalifere sunt formate prin prăbuşirea unor vechi saline, ca şi prin dizolvarea sării în teritoriul localităţii Ocnele Mari. Sunt studiate doar morfologic de către Procopie Ghiţă, N. Năulea, N. Voicilă, (1980). Recent s-a mai format un lac de prăbuşire în câmpul doi de sonde şi probabil se vor mai forma şi altele.

Lacurile din zona de deal şi colinară au origini diverse, majoritatea fiind consecinţa acumulării de ape, în urma unor alunecări de teren. Se găsesc răspândite în multe localităţi. Cele mai întinse formează ecosisteme stabile în care se întâlnesc majoritatea speciilor de plante şi animale menţionate mai sus. În anii secetoşi, volumul masei de apă se reduce până la dispariţie, dar biocenozele se refac rapid, ceea ce dovedeşte capacitatea foarte mare de rezistenţă a organismelor şi existenţa  unor adaptări specifice.

 

h. Ecosisteme de mlaştină

 

Mlaştinile sunt formaţiuni biogeografice acvatice ale căror plante nu se descompun după moarte, ci se turbifică (E. Pop, 1960). Se formează în microdepresiuni unde prezenţa la suprafaţă a pânzei apelor freatice creează un exces de umiditate. Mlaştinile pot fi şi consecinţe ale colmatării unor lacuri, inclusiv glaciare (Gh. Ploaie, 1985), dar se pot instala în locul unor păduri, pe suprafeţe plane sau uşor adânci, cu exces de umiditate.

În funcţie de caracteristicile biotopului şi de speciile de plante şi animale ce se instalează în aceste biotopuri, se disting: - mlaştini eutrofe, care se întâlnesc rar,  mai ales pe lunca Oltului, în vecinătatea lacurilor de acumulare; - mlaştini oligotrofe, dezvoltate în climatul umed şi rece din teritoriul montan (bazinul Lotrului, Boia, Latoriţa etc.).

Mlaştinile oligotrofe, cunoscute şi sub numele de tinoave, turbării sau molhaşuri, se instalează pe substrat silicios (şisturi cristaline, între altitudinile de 700-2000 m). Sunt alimentate cu apă din precipitaţii, mai rar cu ape provenind din substrat. Întâlnim apă liberă şi apă legată de turbă. Culoarea apei poate fi roşcată sau galben-brună, datorită suspensiilor organice, a acizilor humici sau a dizolvări unor substanţe minerale din rocile cristaline în care există fier. Temperatura urmează oscilaţiile termice ale aerului, fiind cuprinsă în medie între 4-60C. Iarna, apa îngheaţă;  împreună cu ea, şi elementele biocenozei. Apa are un pH acid cuprins între 3,5-5. Mlaştinile de turbă au suprafaţa bombată, cu aspect de perniţe înconjurate de câte un inel de apă ce poartă numele de lagg. Biocenoza mlaştinii oligotrofe (turbărie, sfagnet) este dominată de prezenţa speciilor de Sphagnum (muşchiul de turbă), la care se adugă şi alţi muşchi (specii ale genului Polytrichum). În mlaştinile din judeţul Vâlcea întâlnim următoarele specii de muşchi: Sphagnum squarrosum, S. magellanicum, S. wulffianum, S. girgensohnii, S. nemoreum, Polytrichum strictum, P. commune, P. sexangulare. La acestea, se adaugă specii de subarbuşti ca afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (V. vitis-idaea) sau răchiţelele (V. oxycoccos), iar în jurul lacului Iezerul Latoriţei, şi specia rară Vaccinium gaulterioides.

Ca ferigi,se întâlnesc: brădişorul (Lycopodium clavatum), feriga comună(Dryopteris cristata) sau Thelypteris palustris. Dintre cormofite, se pot menţiona: Eriophorum vaginatum, E. latifolium, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Orchis maculata, Hieracium aurantiacum, Drosera rotundifolia, D. intermedia, Carex canescens, C. rostrata. Dintre speciile lemnoase, Reţin atenţia exemplarelede specii lemnoase rare de molid (Picea excelsa), suferind din cauza excesului de apă, mestecăn (Betula verrucosa), ienupăr (Juniperus communis), jneapăn (Pinus mugo) etc. Apa stagnantă din jurul pernelor de muşchi, ca şi cea din pârâiaşele ce şerpuiesc printre perniţe, adăpostesc specii de alge microscopice: Penium, Closterium, Microsterias, Tabellaria, Pinularia etc.  Dintre consumatori, amintim numeroasele specii de nevertebrate microscopice (rotiferi, protozoare, tardigrade, larve de insecte, cladoceri şi copepode, unele specii de helminţi, hidracarieni, mai rar semnalându-se şi vertebrate (tritoni, salamandre sau amfibieni).

Lanţurile trofice sunt legate de stratul muscinal, de cormofite ierboase sau lemnoase, sau se situează în perifiton şi microbentos.

Printre mlaştinile oligotrofe existente în judeţul Vâlcea, se remarcă mlaştina de la Lacul Frumoasei-Mosoroasa (pe teritoriul localităţii Băile Olăneşti), în care există speciile Drosera rotundifolia şi Betula verucosa, constituind nucleul unei interesante rezervaţii naturale. Un sfagnet de mici dimensiuni, dar semnificativ, se află şi pe Valea Doabra în apropiere de Brezoi. Cele mai întinse mlaştini de turbă, însă, se întâlnesc pe Valea Lotrului în cursul superior. Una dintre acestea se află la Obârşia Lotrului, amonte de pârâul Tunaru (Lunca cu Funiile), alta - în apropierea debuşării pârâului Miru în Lacul Vidra, precum şi pe malul stâng al Lotrului, înainte de confluenţa cu pârâul Pravăţ. Sfagnetele de la Sărăcinu Mare, Sărăcinu Mic şi Lunca Balului se află acum sub apele lacului Vidra.

Întinse sfagnete se întâlnesc pe muntele Cărbunele, de la limita superioară a pădurii de molid, până aproape de culme. Sus la, aproape 2.000 m, se află chiar un zăcământ de turbă scos la zi prin eroziune. Un sfagnet interesant se află la Lacul Câlceascu, adăpostind alături de Briofitele Sphagnum robustum, Sph. nemoreum şi Aulacomnium palustre, exemplare de Salix bicolor şi Empetrum nigrum, Carex pauciflora (Tr. Ştefureac şi col., 1969). În sfagnete, îşi găsesc refugiu o serie de plante relictare cu o valoare fitoistorică şi biogeografică deosebită (Empetrum nigrum, Drosera rotundifolia, Carex elongata, Vaccinium oxycoccus etc.).

i. Ecosisteme subterane

 

În diversitatea ecosistemică ce caracterizează judeţul Vâlcea, se poate include şi domeniul subteran (hipogeu). Aici sunt cuprinse, în principal, cavităţile subterane naturale (peşteri, avene, grote) în care îşi duc viaţa diverse vieţuitoare. Ecosistemele subterane se împart în două categorii (Şt. Negrea, 1980): ecosisteme subterane terestre şi ecosisteme subterane acvatice. Ecosistemele subterane terestre cuprind o serie de cavităţi subterane naturale sau antropice, precum: peşterile, avenele, fantele, galeriile artificiale, microcavernele, mediul endogeu.

Peşterile şi avenele din judeţul Vâlcea sunt dezvoltate în calcarele de la Găuri (M. Parâng), în bara de calcare Buila-Vânturariţa şi cheile aferente acesteia, în calcarele din Munţii Latoriţei, M. Făgăraşului şi Piatra Târnovului, Cheile Cernei etc. Numărul acestora este relativ mare (peste 60), dar lungimea galeriilor nu depăşeşte 1000 m, astfel că nu întâlnim cavităţi de dimensiuni foarte mari. Totuşi, importanţa biospeologică a unora din ele este remarcabilă. Emil Racoviţă menţiona Peştera Liliecilor din Valea Bistriţei încă din 1929, iar Gh. Munteanu-Murgoci a descris o peşteră în Valea Cheii - în 1890, şi o alta în Piatra Târnovului, în 1905. Peştera Liliecilor de la Bistriţa, cunoscută şi sub numele de Peştera Grigore Decapolitul,  a fost studiată sub aspect biospeologic de către P. Chappuis şi A. Winkler (1951) şi de Margareta Dumitrescu, Jana Tanasachi, şi Tr. Orghidan (1955) care au descris cele şapte specii de lilieci, în prezent protejate.

Fantele, diaclazele, fisurile se întâlnesc în aproape toate masivele muntoase, constituind un mediu subteran cavernicol inaccesibil omului, dar bogat în troglobionte. Multe dintre acestea se află în legătură cu peşterile, formând cu acestea un sistem unitar. Nefiind afectate de intervenţia directă a omului, aceste domenii cavernicole constituie un rezervor de populaţii de animale care se pot menţine vreme îndelungată.

Cavităţile subterane artificiale sunt realizate de oameni, în special în scopul explorării şi exploatării unor resurse geologice. Astfel de galerii se află răspândite în perimetrul minier Cataracte, pe Valea lui Stan, în apropierea barajelor şi carierelor. Atunci când galeriile sunt părăsite şi neînchise în ele se instalează elemente ale faunei subterane, pe alocuri foarte asemănătoare cu cele din peşteri. Ele permit studierea unor probleme de adaptare şi evoluţie a diverselor specii în raport cu condiţiile specifice ale acestui biotop.

Microcavernele sunt cavităţi de mici dimensiuni realizate de unele animale având rol de adăpost sau loc pentru îngrijirea puietului, pentru reproducere şi mai puţin pentru hrănire. În această categorie intră galeriile săpate de unele insecte, de rozătoare, cuiburile unor păsări, vizuini ale mamiferelor, muşuroaie de furnici etc. Fauna lor a fost numită faună foleofilă şi cuprinde animale epigee lucifuge.

Mediul endogeu cuprinde spaţiile subterane din profunzimea solului (euedafon), cât şi din litiera pădurilor (hemiedafonul) care adăpostesc diverse populaţii de animale. Fauna endogee este şi fauna din lemnele căzute la pământ, contopite cu frunzarul, fauna ascunsă sub pietre (biotop lapidicol) sau în galeriile create prin descompunerea rădăcinilor moarte. În aceste biotopuri îşi duc viaţa diverse coleoptere, viermi sau miriapode.

Biogeneze cavernale - biocenoze parietale - situate pe pereţi şi pe tavanul cavităţilor (adăpostesc miriapode, caleoptere, gasteropode, izopode, araneide, diptere, oligochete, pseudoscorpioni etc). Se mai adaugă bacterii, ciuperci, alge, tardigrade, rotiferi ş. a.

- biocenoza planşeelor vestibulare (zonă de tranziţie, ecoton între mediile cavernicol şi endogeu) adăposteşte miriapode troglofite, gasteropode, araneide, izopode, diptere, coleoptere, oligochete etc.;

- biocenoza din baza avenelor cuprinde specii de araneide, pseudoscorpioni, acarieni, izopode, oligochete, colembole etc.;

- biocenoza planşeelor din zona profundă, în care predomină concreţiunile (stalagmite), dar şi argilă sau nisip adăpostind araneide, gasteropode, chilopode, caleoptere, pseudoscorpioni;

- biocenoza din guano, în care se găsesc cantităţi impresionante de bacterii, sectinomicete, ciuperci microscopice, ca şi diptere, colembole, oligochete (leumbricide, erchitreide), diplopode, gasteropode etc.

Ecosisteme subterane acvatice. Mediile subterane acvatice cunosc biotopuri diverse, cum sunt: peşterile acvatice, pânzele freatice din aluviuni, izvoare, resurgenţe, fântâni, cavităţi subterane artificiale. Se găsesc pe aproape întreg teritoriul judeţului Vâlcea.

Factori ecologici. Obscuritatea şi temperatura sunt factori foarte asemănători cu cei de la peşterile uscate. Apa se prezintă sub formă curgătoare (pâraie, izvoare, cascade) sau stătătoare (lacuri subterane, bazinaşe, gururi etc.). Temperatura apei este, în general, mai mică decât a aerului. Chimismul apei este legat de roca prin care sunt drenate apele. Apele din masivele calcaroase sunt bogate în calciu. Oxigenul se află în cantităţi variabile fiind mai mare în apele care curg în cascade. Materiile organice provin atât din exterior fiind antrenate de apele infiltrate, cât şi din descompunerea unor organisme troglobionte.

Categorii ecologice de organisme subterane acvatice. Deşi majoritatea autorilor folosesc aceeaşi terminologie privind tipurile ecologice de organisme subterane acvatice, ca şi pentru cele subterane terestre (troglobii, troglofile, trogloxene etc.), s-au propus şi termenii corespunzători de stigobii, stigofile, stigoxene (de la râul Styx din infern; A. Thinenemann, 1926). C. Motaş (1926), fondatorul freatobiologiei, a propus pentru fauna pânzelor freatice termenii de freatobii, freatifile şi freatoxene.

Tipuri de biocenoze subterane acvatice: - biocenoze din zona de percolaţie temporară (zona superioară), cuprinzând galerii şi săli fosile aflate în diferite stadii de acumulare în care se întâlnesc planarii, copepode, amfipode, izopode şi protozoare;

- biocenoze din zona amfibie, caracteristice cursurilor temporare, permanente sau acumulărilor de apă în care abundă specii de planarii, izopode, amfipode, larve de amfibieni etc.;

- biocenoze din zona submersă (carstul înecat) accesibil doar exploratorilor special echipaţi şi antrenaţi pentru scufundări în galerii inundate.

Mediul subteran, fie el terestru sau acvatic, este un mediu specific extrem de sensibil la intervenţia omului. El adăposteşte specii de animale cu o certă valoare ştiinţifică, incapabile să se adapteze la medii terestre de suprafaţă. Studiul lor, aflat în faze încă incipiente, oferă largi perspective pentru descoperiri importante. Lumea tenebrelor este o lume aparte, ce necesită o reală protecţie din partea oamenilor.

j. Ecosisteme antropizate

 

Lacurile de acumulare reprezintă ecosisteme semnificative în care biotopul a fost creat de om Aceste ecosisteme s-au dezvoltat apoi treptat, prin stabilitatea biotopului şi neintervenţia omului. Speciile de plante şi animale s-au instalat treptat, pe cale naturală, astfel că în unele sectoare de la ţărmul lacurilor de acumulare unde s-au depus aluviuni, aspectul este al unui lac acoperit de vegetaţie specifică sau chiar prezintă asemănări cu Delta Dunării. Pe lacurile de acumulare de la Râmnicu-Vâlcea, Dăeşti, Călimăneşti, Gura Lotrului, întâlnim sectoare în care se dezvoltă stuful, papura, stânjenelul galben şi multe alte specii de cormofite acvatice. În timpul verii, printre ele se pot zări siluetele unor stârci, cufundaci, egrete sau lişiţe. Numeroase exemplare de raţe sălbatice (Anas plathyrhynchos) iernează pe lacurile de acumulare de la Turnu, Gura Lotrului şi uneori chiar pe lacul de la Malaia, găsind suficientă hrană în mâlul depus la maluri sau la coada lacului. În ultimele ierni, pe lacurile de la Râmnicu-Vâlcea, în aval spre Drăgăşani, au fost observate şi lebede. Desigur, fauna activă, îndeosebi cea de nevertebrate, cunoaşte o largă dezvoltare.

Deocamdată, nu există studii amănunţite în acest domeniu, dar astfel de ecosisteme reprezintă un viitor câmp de investigaţie pentru specialişti. Pe lacurile de acumulare de pe Olt se remarcă tendinţe importante de colmatare, astfel că unele sectoare permit instalarea unor biocenoze interesante. În plus,  se observă refacerea populaţiilor piscicole în condiţiile reducerii poluării. Aceasta a favorizat instalarea aproape permanentă a speciilor de păsări care găsesc hrană bogată şi condiţii climatice favorabile. În acest fel, Oltul a devenit un important culoar avifaunistic de importanţă naţională sporind biodiversitatea judeţului Vâlcea. Pe această cale, se poate spera la dezvoltarea turistică a localităţilor riverane; desigur, cu grijă deosebită spre a nu deranja păsările.

Tot în lacurile de acumulare de pe Olt, a apărut specia de moluşte Dreissena care, înmulţindu-se exagerat, pune în dificultate unele instalaţii ale hidrocentralelor prin obturarea conductelor.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 49-69). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 06 Octombrie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 21822 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2012 12:24
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea - biodiversitate şi ecosisteme terestre