Istorie Locala

Vineri, 24 August 2012 11:52

Vâlcea - protecţia naturii

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

a. Istoricul ocrotirii naturii în judeţul Vâlcea

 

Primele preocupări privind ocrotirea naturii în judeţul Vâlcea au apărut odată cu cercetările botanice şi zoologice întreprinse în anumite teritorii. I. Baumgarten (1816) citează plante rare din M. Parâng de pe teritoriul judeţului Vâlcea, urmat fiind apoi de M. Fuss şi F. Schur (1866). Ulterior, şi alţi botanişti recoltează şi descriu plante din ţinuturile muntoase ale nordului judeţului: V. Janka, Z. Panţu, A. Kanitz, Gh. Grinţescu, I. Prodan, Tr. Săvulescu, Al. Borza, E. Nyarady, Al. Buia şi alţii. D. Brândză descrie de pe M. Cozia şi V. Lotrului, specia Gallium bailloni denumită astfel în cinstea ilustrului său profesor H. Baillon din Franţa. Al. Borza (1927) propune punerea sub ocrotire a teritorului de la izvoarele Lotrului (Lacul Câlcescu), realizată în 1932. Gh. Cioltan (1939) descrie pentru prima dată arboretul de tisă din pădurea Comarnice, aproape de Valea Cheii, problemă de care se va ocupa ulterior şi Tr. Rădoi (1980). I. Lupe (1947) descrie specia Sorbus cretica (Lindl) Fritsch din Valea Cheii. I. Dumitriu-Tătăranu (1949), în urma unor observaţii asupra vegetaţiei muntelui Cozia, remarcă ascensiunea altitudinală a gorunului (Quercus petraea) pe versanţii sudici până la 1200 m, confirmată şi de T. Teofilescu (1984). At. Haralamb (1943) descrie o staţiune cu Pinus cembra la izvoarele Latoriţei.

Reluând cercetările în acel perimetru, pe munţii Bălescu şi Ciora, Gh. Ploaie (1985) propune punerea zonei sub ocrotire, în cadrul unui Parc naţional al munţilor Parâng, iar ulterior susţine crearea rezervaţiei naturale Bălescu-Cioara în cadrul acestuia (Gh. Ploaie, E. Nicolescu, Gh. Ploaie jr., 2002). E. I. Nyarady (1955) publică un studiu de ansamblu asupra vegetaţiei Muntelui Cozia, prilej cu care descrie o serie de specii şi varietăţi noi de plante pentru Oltenia (Achillea coziana, Hypericum perforatum var. seurihumifusum, Bromus barcensis var. magnobarcensis, Centaurea triniifolia ssp. turnurasensis, Centaurea Coziensis), precum şi specia de măceş (Rosa coziae) care asigură o notă floristică specifică acestui munte. Din Valea Lotrului (V. Bucureasa) este descrisă specia relictară de muşchi hepatic Frullania jackii (Tr. Ştefureac, A. Popescu, Lucia Lungu, 1954).

În 1957, Al. Buia şi M. Păun, în urma unor cercetări de teren, publică primele date cu privire la flora muntelui Buila, subliniind existenţa unor plante rare (Lilium jankae, Rosa coziae, Oxytropis carpathica, Linum uninerve) ce trebuie protejate. Între anii 1954-1959, un colectiv de botanişti de la Universitatea din Bucureşti realizează cercetări complexe pe Valea Lotrului şi M Parâng, descriind în lucrările publicate o serie de plante noi sau rare şi subliniind valoarea fitoistorică, fitocenonogică sau ecoprotectivă a unor elemente vegetale, atât dintre talofite cât şi dintre cormofite (Tr. Ştefureac, Popescu A, Lungu Lucia., 1954, 1955; Tr. Ştefureac 1957; Tr. Ştefureac, Aspasia Popescu, Lucia Lungu 1957, 1959; Tr. Ştefureac, L. Lungu, A. Popescu 1958; Tr. Ştefureac, L. Lungu, Venera Ţeculescu, Aspazia Popescu, 1962).

Între 1960-1962, un alt colectiv de la Universitatea din Craiova cercetează flora, vegetaţia şi fauna din Masivul Parâng, Munţii Latoriţei şi Munţii Căpăţânii, prilej cu care sunt descrise o serie de plante rare şi endemice din cuprinsul acestor munţi, recomandându-se protejarea lor. De asemenea, se elaborează un monumental studiu asupra pajiştilor din Munţii Parâng, în scopul îmbunătăţirii lor (Al. Buia, M. Păun, C. Maloş, M.Olaru, 1963; Al. Buia, Păun M., 1962; C. Maloş, Simeanu V., 1968). Un studiu asupra florei cormofitelor de la Găuri, din M. Parâng realizează şi T. Pocs (1961). O serie de cercetări botanice întreprinde Maria Ciurchea, în cuprinsul Munţilor Cozia, Căpăţânii şi Lotrului, prilej cu care sunt descrise specii rare de plante ca: Ligularia glauca, Hippocrepis comosa, Dianthus serotinus, Equisetum variegatum, Pulsatilla grandis, Lilium janke şi altele, subliniindu-se necesitatea ocrotirii lor în raport cu valorificarea unor specii utile (Maria Ciurchea, 1963; 1962, 1965, 1966, 1970, 1971). Sub îndrumarea regretatului profesor Tr. Ştefureac, Gh. Popescu de la Universitatea din Craiova realizează o valoroasă teză de doctorat referitoare la flora vasculară din bazinul Văii Bistriţei (1973), ca şi unele studii asupra plantelor ierboase  sau lemnoase din Masivul Buila-Vânturariţa sau de pe Valea Olteţului.

Se cunosc puţine cercetări cu privire specială asupra faunei din areale ale judeţului Vâlcea. Majoritatea datelor referitoare la fauna judeţului sunt incluse în lucrări monografice (Fauna RPR-RSR) sau diverse studii de interes mai larg. Asupra nevertebratelor sunt cunoscute studiile lui B. Bobârnac (1962) care descrie specia Aphodius inquinatus (Coleoptere) din M. Parâng, ca specie nouă pentru România, precum şi 33 specii noi pentru Oltenia şi M Parâng. Unele specii au fost recoltate şi descrise de B. Bobârnac şi I. Stănoiu (1967). Studii asupra entomofaunei Munţilor Parâng, au mai efectuat A. Alexinschi şi Fr. Konig (1963). În ceea ce priveşte fauna vertebratelor P. Decei (1975, 1981) descrie speciile de peşti din bazinul Lotrului, evoluţia lor în raport cu acţiunile de populare întreprinse de organele silvice. Consideraţii asupra faunei piscicole din Lotru şi alte pâraie din judeţul Vâlcea sunt făcute de Gh. Stănescu (1983) şi I. Mituţoiu (1984). L. Ionete (1974, 1975, 1980) studiază fauna ornitologică şi herpetologică din zona Fumureni şi face propuneri de punere sub ocrotire.          

În 1874, Dimitrie Linţia observă o pereche de zăgani în Munţii Parâng. La începutul secolului existau şi alte specii de vulturi în munţii din nordul judeţului Vâlcea. În ultimele decenii nu au mai putut fi observate aceste mari şi valoroase păsări. Date privind avifauna Munţilor Parâng sunt prezentate de M. Popescu (1969, 1973, 2000). Consideraţii privind speciile de mamifere ce constituie fauna cinegetică a judeţului Vâlcea,  se mai pot întâlni în lucrările lui P. Decei (1987), M. Păun, C. Maloş şi M. Popescu 1971; St. Ivănescu, M. Olteanu şi St. Bărbulescu (1987). În toate aceste lucrări se fac aprecieri critice privind starea efectivelor şi măsurile ce se impun privind controlul populaţiilor existente.

În 1963 a luat fiinţă Consiliul Regional de Îndrumare pentru Ocrotirea Naturii, avându-l ca preşedinte pe Al. Buia, iar ca secretar - pe C. Maloş, prilej cu care se declanşează în Oltenia o serie de acţiuni în domeniul ocrotirii naturii. Prin constituirea Subcomisiei Monumentelor Naturii din Oltenia (1968), din cadrul Academiei Române, sub conducerea lui C. S. Nicolaescu-Plopşor, se întreprind acţiuni concrete privind ocrotirea naturii în această parte a ţării. Astfel, se organizează sesiuni de referate şi comunicări ştiinţifice sub genericul “Ocrotirea naturii în Oltenia“, urmate - de regulă - de apariţia unor volume de lucrări (Slatina, 1979; Craiova, 1981; Râmnicu-Vâlcea - 1971, 1973, 1978, 1983, 1988; Turnu-Severin, 1980). La sesiunea de comunicări de la Râmnicu-Vâlcea, din 1971, a participat şi Valeriu Puşcariu, fost secretar ştiinţific al Comisiei Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române.

În 1983, prin Decizia nr. 348/1983 a Consiliului Popular Judeţean, se constituie Consiliul Judeţean de Ocrotire a Monumentelor Naturii şi sunt declarate rezervaţii şi monumente ale naturii, o serie de obiective: Rezervaţiile Cozia, Latoriţa, Valea Cheii, Muntele Stogu, Radiţa-Mânzu, Ocnele Mari, Lacul Mosoroasa, Iezerul Latoriţei, Valea Călineşti-Valea Dobra, Pădurea Silea şi Pădurea Tisa Mare din Dumbrava-Fumureni, Livada de castani de la Dăeşti-Sâmbotin, jnepenişurile din Sterpu - Dealul-Negru, Stricatu, Miru-Bora, Cristeşti, Valea Stăncioiului, Şiroirile de la Slătioara, punctul fosilifer de la Goleşti, Peşterile (8) din Valea Cheii, Peştera Liliecilor din Cheile Bistriţei, avenul Piciorul Boului din Munţii Făgăraş. De asemenea, este publicată, cu acelaşi prilej, lista plantelor ocrotite, a endemismelor şi a arborilor protejaţi din judeţul Vâlcea.

Începând cu anul 1985, debutează la Voineasa Simpozionul interdisciplinar “Omul şi muntele”,  la care, în cele 13 ediţii,  au luat parte specialişti din întreaga ţară, un punct viu dezbătut la fiecare ediţie fiind cel legat de protecţia munţilor în folosul umanităţii. La prima ediţie au participat, cu comunicări, prof. Traian Ştefureac de la Universitatea din Bucureşti, prof. M. Păun de la Universitatea din Craiova, precum şi cercetători din Institutul de Geografie din Bucureşti şi Institutul de Biologie din Cluj-Napoca, iar la ediţiile următoare - şi cadre didactice de la Universităţile din Iaşi, Timişoara, Sibiu, cercetători din muzeele ţării (Ploieşti, Sibiu, Mediaş, Râmnicu-Vâlcea, Craiova, Piteşti etc.) şi mulţi iubitori ai naturii. La ediţia din 1988 au luat parte şi doi geografi din China, iar ediţia din 1992 a găzduit cea de a 12-a Conferinţă naţională de ocrotire a naturii sub patronajul acad. N. Boşcaiu şi acad. N. Botnariuc. În anul următor (1993), au luat parte la Simpozion specialişti de reputaţie internaţională din Franţa (I. M. Géhu) şi Italia (F. Pedrotti). Fiecare ediţie a inclus aplicaţii pe teren în scopul clarificării unor importante activităţi de protejare a naturii. Este regretabil că nu s-au putut găsi fonduri pentru publicarea lucrărilor, care ar fi constituit, desigur, un bun prilej de documentare.

Merită a fi amintit, de asemenea, efortul unui grup de elevi de la Liceul din Voineasa care au cărat şi montat la lacul Câlcescu, în 1983, o tablă metalică pe care se preciza că acel loc este rezervaţie naturală.  În 1990 se înfiinţează oficial Parcul Naţional Cozia, al doilea parc naţional creat în România după cel al Munţilor Retezat, constituit în 1935, iar în 2004 ia naştere Parcul naţional Buila-Vânturariţa.

 

b. Teritorii protejate

 

b1. Parcurile naţionale. Prin strădaniile specialiştilor şi ale unor iubitori de natură, în judeţul Vâlcea există două parcuri naţionale (Parcul naţional Cozia şi Parcul naţional Buila-Vânturariţa) şi s-au pus bazele creării Parcului naţional al Munţilor Parâng, ce se va întinde pe o bună parte din teritoriul nord-vestic al judeţului.

Parcul Naţional Cozia. Sub această denumire s-a creat în 1990, printr-un ordin al Ministerului Mediului, cel de-al doilea parc naţional al României, după Parcul Naţional Retezat, în suprafaţă de 17.100 hectare, situat în masivele Cozia şi Narăţu, de o parte şi de alta a Oltului. Caracteristicile geomorfologice şi botanice care individualizează Munţii Cozia au determinat mai înainte crearea unei rezervaţii naturale prin Decizia 659/1996 a Sfatului Popular al Raionului Râmnicu-Vâlcea. Muntii Coziei se ridică sub forma unui horst masiv situat între Depresiunea Loviştei - în nord şi cea a Jiblei - în sud, atingând altitudinea de 1.668 m în Vârful Cozia sau Ciuha Neamţului. În vest, este mărginit de abrupturi spectaculoase ce cad spre albia Oltului, iar în est se interpune o trecătoare ce leagă Valea Băiaşului de Valea Jiblei. Substratul geologic al acestui masiv este constituit din şişturi cristaline, îndeosebi din gnaisul ocular sau gnaisul de Cozia, asupra căruia au acţionat de-a lungul timpului intense procese de dezagregare care au determinat apariţia unei game largi de forme de relief şi microrelief (abrupturi, turnuri, creste, hornuri, pinteni, ace, stânci), cu aspect antropomorfic sau zoomorfic.

Masivul Cozia, menţionat de Herodot, concentrează cea mai mare diversitate şi densitate de microforme de relief dezvoltate pe substrat cristalin, din judeţul Vâlcea. Unele au fost botezate cu nume sugestive de către păstori, altele au căpătat denumiri de la specialişti. Mulţi dintre aceştia localizează aici străvevechiul Kogaionon (cit. Cogeonon)-muntele sfânt al geto-dacilor. În afară de stâncile antropo- sau zoomorfe, menţionate ca relief ruiniform, în masivul Cozia se mai întâlnesc o serie de grote formate din gelivaţie şi prin alterarea feldspaţilor. Aşa este Grota Haiducului din Colţii lui Damaschin, Grota Urşilor de sub vârful Ciobanu, Peştera din Cale (spre mănăstirea Stănişoara).

Tot ca forme de relief sunt şi cheile modelate în şişturi cristaline: Cheile Roşiei, Cheile Ciuhei Mari, Cheile Bulzului, etc. Bulzul este un imens pinten rontunjit, care se observă de la mare distanţă şi constituie un element geomorfologic specific Masivului Cozia. Pâraiele care îşi au obârşia în zona centrală a masivului (Lotrişorul, Armăsarul, Păuşa, Păteştiul, Sămniceanu, Roşia, Şasa, Călugăreasa) se îndreaptă aproximativ radiar spre periferie. Pe traseul unora dintre ele se află impresionante cascade: Cascada Păteştiului, Cascada “De sub Încuietori”, Cascada Gardului, Cascada Urzicii, Cascada Armăsarul, precum şi cascadele şi marmitele de pe Valea Păuşii.

Climatul masivului cunoaşte variaţii importante, determinate atât de treptele altimetrice, cât şi de expoziţia versanţilor, respectiv prezenţa unor forme de relief. Astfel, temperatura medie anuală scade treptat cu altitudinea: de la +10oC - în Valea Oltului, la +30C - spre vârful muntelui (N. C. Popescu, D. Călin, 1987). Circulaţia maselor de aer este influenţată de Valea Oltului şi de o serie de văi care brăzdează radiar masivul. Pe această cale, aerul mai cald din sud pătrunde mai uşor spre înălţimi, iar versanţii sudici expuşi la soare se încălzesc mai puternic, favorizând instalaţia vegetaţiei termofile. Precipitaţiile sunt mai bogate pe Vf. Cozia (ajungând până la 1200 mm anual), în timp ce la bază, în depresiunile marginale şi pe Valea Oltului, acestea scad până la aproximativ 700 mm anual. Stratul de zăpadă se menţine, în funcţie de altitudine şi expoziţia versanţilor, 60-120 zile anual. Zăpada, adesea viscolită, îmbracă arborii dinspre vârful masivului într-o mantie albă şi rece. Adesea se depune chiciura, mai cu seamă când vârful este învăluit în ceaţă.

În ansamblu, climatul este blând, adăpostit pe partea dinspre sud a masivului, în timp ce în partea de sud-vest şi în căldarea Zăvodul, zile întregi, chiar şi vara, bate un vânt rece.

Aceste diferenţieri se observă şi în distribuţia florei şi vegetaţiei. Astfel, întâlnim atât elemente termofile, unele de nuanţă submediteraniană, comparabile cu cele din Defileul Dunării de la Orşova (E. Nyarady, 1955), cât şi elemente subalpine specifice climatului răcoros.

Printre speciile lemnoase se mai întâlnesc: Tilia tomentoasa, Juglans regia, Fraxinus ornus, Acer pseudoplantanus, Carpinus betulus etc. Pentru Masivul Cozia, este caracteristică ascensiunea altitudinală a gorunului (Quercus petraea) până la circa 1.200 m, depăşind cu mult nivelul altitudinal al etajului său. Tot aici se mai găsesc Q. dalechampii, Fagus taurica şi Sorbus cretica. Ca plante ierboase, în păduri cresc: Deschampsia flexuosa, Verbascum phlomoides, Luzula nemorosa, Campanula persicifolia, C. patula, Aperula taurina, Verbascum glabratum, Achillea crithmifolia, Verbascum lichnitis, Primula columnae etc. Pe văile umede se întâlnesc: Stenactis annua (pe Svântuica), Rhynanthus rumelicus (Poiana lui Coman), iar pe valea Sâmnei abundă: Alliaria officinalis, Asplenium trichomanes, Astragalus glycyphyllus, Cardaminopsis  arenosa, Ajuga genevensis, Digitalis ambigua, Galium vallantoides, Geum urbanum, Saxifraga cuneifolia, Silene dubia etc. În căldările unor izvoare din zona înaltă a masivului, cresc pâlcuri de molid (Picea excelsa), dar şi numeroase petice de Juniperus communis, Bruckenthalia spiculifolia, Vaccinium vitis-idaea, V. mirtillus etc.

Stâncăriile sunt împodobite cu tufărişuri în care predomină măceşul Coziei (Rosa Coziae), alături de care mai întâlnim: Spiraea ulmifolia, Alnus viridis f. dacica, Corthusa matthioli, Carex brachystachys, Daphne blagayana, Doronicum columnae, Saxifraga stellaris etc. În pajiştile din zona înaltă, creşte din abundenţă Iris ruthenica, Soldanella hungarica, Hieracium bifidim, Antennaria dioica, Gymnadenia conopea, Festuca supina, Phyteuma nannum, Primula columnae, Veratrum album etc. Poiana din Curmătura Urzicii adăposteşte, pe lângă flora ruderalizată, speciile: Malva neglecta şi M. lepida, Achillea pannonica, Anthemis tinctoria, aordus acanthoides, Cerastium glutinosum, Teucrium chamaedrys etc. Coastele stâncoase sunt înviorate de culorile vii ale unor plante ca: Alyssum murale, Cytisus migricans, Alyssum saxatile, Sempervivum heuffelii, Dianthus henteri, Symphyandra wanneri, Genista spathulata, Iris dacica etc. Dintre plantele specifice etajului alpin, întâlnim în Masivul Cozia, la altitudini mai joase: Cerastium lanatum, Festuca supina, Phyteuma nanum, Poa violacea, Saxifraga cimosa etc. Tot în Cozia, cresc şi plante termofile ca: Achillea chrythmifolia, Alyssum murale, Arabis procumbens, Fraxinus ornus, Cytisus sericeus, Hieracium pavichii, Lathyrus vernetus, Sorbus cretica, Primula columnae etc. Mai adăugăm că dintre plantele endemice care cresc în România, zece specii se întâlnesc numai în Masivul Cozia (Gh. Ploaie, 2004).

În acest parc naţional, flora cormofitelor are un caracter special, în afară de elementele central-europene întâlnindu-se şi plante originare din alte părţi ale globului (Caucaz, Alpi, Balcani, ţinuturile mediteraneene sau circumpolare) (E. Nyarady, 1955). Recent, Gh. Dihoru (1990) a publicat o impresionantă listă de specii de Briofite cuprinzând 41 specii de Hepaticae şi 129 specii de Musci, între care speciile rare Mannia  fragranus şi Cirriphyllum cirrosum. Floră asemănătoare întâlnim pe malul drept al Oltului, în acest sector, ca şi în munţii Foarfeca şi Narăţu, incluşi în perimetrul parcului naţional.

Alături de covorul vegetal, zestrea naturală a masivului Cozia este completată de un număr mare de specii de animale. Dintre acestea, întâlnim specii central-europene (Ursus arctos, Sciurus vulgaris, Erinaceus europaeus), europene (Canis lupus, Martes martes, M. foina, Mustella nivalis, M. putorius, Cervus elaphos, Capreolus capreolus, Garrulus glendarius etc.), euroasiatice (Sus scropha, Lynx lynx, Turdus merla etc.) (V. Berbece, 1973). Nu lipsesc speciile subalpine: cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi ortopterul Odonthopodissima carpathica. În egală măsură întâlnim şi specii mediteraneene: ortropterele Platycleis vitata, Calliptamus italicus, miriapodele Scutigera coleoptralta, Eupolybroptus transilvanicus; scorpionul (Euscorpius carpathicus), vipera cu corn (Vipera ammodytes). Există nu numai plante, ci şi animale endemice pentru Masivul Cozia, precum ortopterele Isophia harzi, Chortippus acroleucus, Odontopodissima carpathica.

 Accesul principal în parc se asigură pe drumul forestier ce urcă pe la Dângeşti (comuna Berislăveşti), ca şi prin drumurile forestiere de pe Valea Sâmniceanu cu acces dinspre Perişani şi - respectiv - Valea Lotrişorului (din Cozia) şi Valea Păuşii. În sectorul vestic, principala poartă de acces o constituie drumul forestier de pe Valea Lotrişorului, pe care urcă un drum forestier pe o distanţă de 5 km. Câteva poteci turistice marcate înlesnesc accesul turiştilor.

 Prin constituirea Administraţiei Parcului Naţional Cozia - aflată sub egida Direcţiei Silvice Vâlcea, ca şi a Consiliului ştiinţific (cu sediul la Călimăneşti) - , s-au pus bazele administrării şi gospodăririi parcului pe criterii ştiinţifice, pentru a servi scopului pentru care a fost creat. Unele dificultăţi se întâlnesc azi în raporturile cu deţinătorii de terenuri în parc, care sunt animaţi mai mult de exploatarea pădurilor decât de protecţie. Valorificarea şi, în acelaşi timp, protejarea acestui tezaur pe care îl reprezintă Masivul Cozia, împreună cu masivul Narăţu, se află încă la început, dar vor veni timpuri în care toţi oamenii vor înţelege că această modernă formă de conservare permite transmiterea valorilor naturale generaţiilor viitoare.

Parcul Natural Buila-Vânturariţa. Al doilea parc naţional al judeţului Vâlcea, în ordinea decretării, la a cărei fundamentare am contribuit şi noi prin mai multe studii (Gh. Ploaie, 1996, 1998, 1999, Gh. Ploaie şi D. Turnock, 2001) este Parcul Naţional Buila-Vânturariţa. A fost creat prin Hotărârea de Guvern nr. 2151/ 2004 şi ocupă o suprafaţă de 4186 hectare, fiind cel mai mic, ca suprafaţă, între parcurile naţionale din România. Creasta (bara) calcaroasă Buila-Vânturariţa se înalţă semeţ între cristalinul Munţilor Căpăţânii, aflat la nord, şi sedimentarul postectonic, aflat la sud, sub forma unor culmi vălurite a căror altitudine scade treptat spre racordul cu dealurile subcarpatice. Cu toată nota discordantă, genetică şi structural-tectonică, această bară de calcar a evoluat ulterior într-un cadru unitar al Seriei de Lotru din cadrul blocului cristalino-mezozoic aflat la vest de Olt (L. Badea, 1998). Ulterior, o serie de transgresiuni postcretacice au accentuat caracterul insular şi au contribuit la individualizarea acestui masiv. În plus, procesele de modelare continuă subaeriană, ca şi mişcările din orogeneza valahă şi postvalahă, au contribuit din plin la realizarea  acelui spectaculos relief  pe care îl admirăm  astăzi. Bara calcaroasă este, de fapt, un flanc de sinclinal suspendat, ale cărui straturi sunt uşor înclinate spre nord cu 45 – 700, dar pot fi chiar verticale, ca în Muntele Oale. Ecartul altitudinal al calcarelor la zi se situează între circa 550 m şi 1.885 m altitudine absolută. Poziţia generală a culmii, oarecum oblică faţă de direcţia nord-sud de curgere a pâraielor ce izvorăsc din catena principală a Munţilor Căpăţânii, nu a împiedicat străpungerea barei de calcare de către pâraiele Bistriţa, Costeşti, Cheia (Căprăreasa) şi Olăneşti (Mânzu), care  au individualizat segmente de chei de dimensiuni variabile. La vest de Valea Bistriţei, calcarele se ridică masiv în vârfurile Bulzu (890 m) şi Scărişoara (860 m) pentru a dispărea către Valea Romanilor, aflată în continuare spre vest. Între apa Bistriţei (550 m la Mănăstire) şi Pârâul Costeşti (cunoscut sub numele de Pârâul Pietrenilor sau Valea Prislop), se ridică Măgura Arnotei (1.184 m), cu o suprafaţă uşor înclinată spre sud, dar abruptă spre nord. Pe versantul nordic se remarcă mai mulţi pinteni calcaroşi de 10-15 metri înălţime, aliniaţi oarecum faţă de marginea culmii.

Cel mai întins, mai înalt, dar şi mai spectaculos segment al culmii Buila-Vânturariţa, se întinde între pârâul Costeşti şi pârâul Cheia (Căprăreasa), pe o lungime de circa 8 km. De la vest spre est, se disting aici mai multe entităţi muntoase, după cum urmează: Muntele Cacova (1.407 m), Muntele Piatra (1.642 m), Muntele Albu (1.806 m), Muntele Buila (1.848 m), Muntele Vânturariţa (1.885 m), Muntele Vioreanu (1.866 m ) şi complexul muntos, extrem de accidentat, deşi cu o altitudine mai redusă – Muntele Oale (1.601m).

Aceşti munţi se înşiruie pe o linie aproximativ dreaptă, dar care prezintă şi câteva curmături sau şei. Între acestea, Curmătura Builei (1.557 m) este cea mai spectaculoasă şi mai adâncită, în timp ce Curmătura Oalelor (1.588 m) este abia ghicită între piscurile stâncoase şi pădurea de molid. Curmătura Ştevioara (1.730 m), aflată între vârfurile Buila şi Vânturariţa, este cea mai înaltă, dar acoperită cu pajişte subalpină şi lipsită de elemente dramatice de relief. Între Pârâul Căprăreasa (Cheia) şi Pârâul Olăneştilor (Mânzu), se înalţă maiestuos complexul Stogu-Stogşoare, mărginit în mare parte de abrupturi impresionante.

Clăile Mari ale Stogşoarelor se ridică doar la 1.127 m, în timp ce trunchiul de con dublu al Stogului, vizibil de la mare distanţă, atinge 1.494 m Din acesta, se desprinde spre nord-est o culme împădurită care sfârşeşte printr-un abrupt, pe alocuri vertical, în Cheile Pârâului Olăneşti. Dincolo de Pârâul Olăneşti, calcarele dispar sub stiva cristalină a Muntelui Folea – o culme ce coboară din Munţii Căpăţânii pe direcţia nord-sud. Spre nord, se evidenţiază o culme împădurită (Fântâna Roşie) care se continuă prin Şaua Hădărău spre culmea axială a Munţilor Căpăţânii. De-a lungul acestei creste calcaroase, se aliniază vârfurile mai importante – Vânturariţa, Vioreanu, Buila, Piatra – toate situate pe marginea imensului abrupt  nord-vestic, din care pornesc pereţi de peste 100  de metri şi blocuri de grohotişuri desprinse din marginea abruptului şi acumulate la baza versanţilor sub forma unor depozite groase pe alocuri de peste zece metri. Marginea sudică a acestor vârfuri este uşor înclinată, acoperită cu lapiezuri printre care cresc felurite plante ierboase subalpine şi tufărişuri. Pe aici se poate circula cu uşurinţă admirându-se bogăţia de elemente ce formează un adevărat spectacol al naturii (Gh. Ploaie, 2005). Elementul dominant în geomorfologia acestei culmi, rămâne imensul abrupt nord-vestic cu o denivelare de 400-800 m, vizibil de la mare distanţă, dar mai cu seamă de pe culmile Munţilor Căpăţânii, aflate la nord. În cuprinsul acestui abrupt se întâlneşte aproape întreaga gamă de forme şi microforme de relief: turnuri, ace, pinteni, hornuri, jgheaburi, arcade, trepte, brâne, poliţe etc. Pe alocuri, ca urmare a proceselor de tracţiune litostatică, bucăţi din marginea abruptului s-au prăbuşit şi s-au risipit, sub forma unor imense conuri de grohotişuri acumulate în timp, mobile, fixate sau semifixate, nude sau acoperite de vegetaţie forestieră, respectiv ierboasă. Ele sunt mai evidente sub vârful Piatra, sub Trigoanele Ştevioarei, dar mai ales sub culmea Vânturariţa-Vioreanu, unde se întâlnesc blocurile cele mai mari, risipite într-un decor de o sălbatică frumuseţe. Numeroase sunt şi piscurile, turnurile, clăile şi alte forme ascuţite pe care nu le putem trece cu vederea: Ţucla, Turnul lui Badea, Claia Strâmbă, vârfurile secundare din jurul Vf. Buila, Ţepile lui Vodă, Căpăţâna Dracului, Limba zmeului etc. Ele se alătură formelor create de relieful carstic şi aduc măreţia şi dramatismul specific calcarelor din România şi mai ales a celor din categoria calcarelor de creastă.

Un ridicat grad de spectaculozitate prezintă şi văile care brăzdează acest masiv. În primul rând, se  remarcă văile pâraielor care traversează masivul şi care, adâncite puternic în trupul muntelui şi favorizate de dislocaţiile tectonice, au dat naştere la renumite chei.

Cheile-Bistriţei – cele mai cunoscute – au o lungime de circa 1.500 m şi se situează, la nivelul albiei, între 650-550 m altitudine absolută. Porţiunea cea mai îngustă se află în aval, aproape de ieşirea pârâului din masiv. Versanţii cunosc o importantă denivelare, cel drept atingând altitudinea de 898 m (La Claie) iar cel stâng, 960 m. O prăbuşire recentă a unor stânci din peretele stâng, demonstrează caracterul încă activ al proceselor de versant. Numeroase peşteri se află în cei doi versanţi, între care renumită este Peştera Liliecilor sau Peştera Sf. Grigore Decapolitul, care adăposteşte două mici bisericuţe. La intrarea dinspre amonte în chei, reţin atenţia piscurile stâncoase ce se înşiruie pe versantul drept sub Vf. Bulzul, în timp ce versantul stâng oferă privirii pereţi - pe alocuri verticali, în cuprinsul cărora se află numeroase brâne; pe ele cresc exemplare rare de fag, brad şi mesteacăn, dar şi felurite specii de plante ierboase. Către ieşirea în aval din chei, în versantul stâng, se remarcă o serie de stânci pe care monahii şi pustnicii înaintaşi le-au denumit cu nume legate de vechi legende şi întâmplări din zbuciumatul trecut al acestui colţ de ţară: Stânca Dragnei, Masa Grămăticilor, Piatra Bufniţei, Colţul cu Toaca, Colţul cu Lumânări, Peştera Jupâneselor etc. (V. Micle, 1995).                                             

Cheile Pârâului Costeşti sau Cheile Pietrenilor sau Cârligele sunt săpate de pârâul cu acelaşi nume (numit şi Prislop în sectorul din amonte de chei), care are albia situată cu mult mai sus decât pârâul Bistriţa, deşi sunt destul de apropiate. La intrarea în chei, pârâul face câteva meandre printre pereţii calcaroşi, acoperiţi în mare parte de vegetaţie forestieră, apoi coboară rectiliniu spre ieşirea din chei pe o diferenţă de nivel de circa 300 de metri (între 850 m în amonte şi 550 m în aval). Lungimea totală a cheilor este de circa 2500 metri, iar pe alocuri prezintă mai multe  cascade şi săritori. Versantul drept este aproape uniform vertical, dar spintecat pe alocuri de creste stâncoase înguste, în timp ce versantul stâng („La Cârlige”) prezintă un abrupt la partea superioară, în care se află câteva peşteri, apoi urmează o treaptă care adăposteşte o formaţiune stâncoasă vizibilă din Pietreni şi din Dealul Costeştilor, numită de localnici „Sacii cu lână”. În partea din aval a cheilor, albia pârâului a fost umplută în mare parte cu fragmente de roci prăbuşite din versant în urma exploziilor din cariera de calcar Arnota. Ele pot acoperi frumoasele marmite săpate de scurgerea apei în albia pârâului („La Cuţite").

Cheile Pârâului Căprăreasa, numite şi Cheile Cheii, Cheile Recea sau Cheile Comarnici, sunt cele mai spectaculoase, nu numai din judeţ, dar - poate - şi din ţară. Deşi lungimea lor este sub 1 km, iar altitudinea de 900 – 750 m (la nivelul pârâului), verticalitatea pereţilor, puzderia de microforme de relief, multitudinea peşterilor, marmitele şi cascadele din talvegul văii fac din aceste chei un impresionant spectacol geomorfologic. În partea dinspre aval, o cascadă de peste 15 m, urmată de un adevărat lac situat între pereţi, stăvileşte orice încercare de explorare. Prezenţa tisei (Taxus baccata) în peste 800 de exemplare, ca şi a caprelor negre, fac din acest ţinut nucleul unei rezervaţii naturale ce trebuie păstrată neatinsă pentru posteritate.

Cheile Pârâului Olăneşti (sau Cheile Mânzului, respectiv Cheile Folea) se află în extremitatea estică a culmii Buila-Vânturariţa. În lungime de circa 700 m şi cu o modestă denivelare, de la 950 m la 850 m în lungul talvegului, prezintă o strâmtoare importantă la ieşirea pârâului din Chei. Versantul drept, ce atinge altitudinea de 1.234 m, este marcat în amonte de pereţi aproape verticali, cu o denivelare de peste 200 m. În crăpăturile stâncilor, abia îşi prind rădăcinile exemplare mici de tisă, molid şi mesteacăn sau plante ierboase cu flori multicolore. Versantul stâng, mai puţin înalt decât cel drept, este acoperit pe alocuri cu pâlcuri de arbori (fagi, brazi, molizi, mesteceni) ce capătă toamna un colorit îmbietor. În versanţi, se află şi gurile unor peşteri, între care renumită este Peştera Arnăuţilor din versantul drept, cu o intrare impresionantă, înaltă de 15 m şi largă de 24 m. Aici, în pereţi, în treimea inferioară, se observă urmele dizolvării produse de apa infiltrată pe sistemele de fisuri şi diaclaze dintre stratele aduse la verticală.

A doua categorie de văi o formează văile torenţiale care nu traversează bara de calcar, ci se dispun pe versanţi oarecum paralel. Pe latura nord-vestică a masivului, puternic înclinată, se găsesc mai mult obârşii ale unor afluenţi ai pârâului Costeşti, care în sectorul calcaros se prezintă sub forma unor jgheaburi sau culoare de avalanşe aproape verticale şi în totalitate seci. Putem aminti aici obârşiile pâraielor Comarnici, Ghelălău, Buila, Curmătura, (Izvorul Larg), Izvorul cu Rugi, Priboiul etc. Ele nu au produs încă o fragmentare puternică a versanţilor. Cu totul altă imagine au astfel de văi pe partea sudică a barei calcaroase. Aproape toate văile s-au adâncit mult în trupul muntelui, realizând spectaculoase buchete de jgheaburi, culoare de avalanşe şi bazine torenţiale. Pârâul Morii şi mai ales afluentul său principal, Pârâul Sec, separă Masivul Bulzului, continuat spre nord cu Muntele Piatra, de Muntele Cacova. În Munţii Cacova şi Piatra întâlnim văile de obârşie ale pâraielor Morii (sau Pârâul Sec) şi Bulzul, dar acestea sunt puţin adânci şi nu au generat forme secundare de relief. Cea mai adâncă vale este cea de la obârşia Pârâului Otăsău, care se întinde până sub Curmătura Builei (1.550 m), flancată de Claia ascuţită a Ţuclei pe dreapta, respectiv de Colţii lui Onică şi Casa de Piatră - pe stânga. Pe această vale, în sectorul superior, se înfiripează şi puţină apă de la un izvor aflat la sud de curmătură, iar la est de Vf. Ţucla s-au format veritabile chei.

Valoarea acestui parc naţional se regăseşte şi în prezenţa a numeroase specii vegetale şi animale, ca şi a diverselor habitate. Pădurile înconjoară ca un dens covor vegetal întregul masiv, pătrunzând printre pereţii cheilor, iar unii arbori - chiar printre stânci. Pe versanţii sudici şi sud-estici se remarcă îndeosebi pădurile de fag (făgete) care toamna dau o culoare superbă, galben-roşiatică, pe fondul alb-cenuşiu al calcarelor. Ele au o răspândire masivă de o parte şi de alta a Cheilor Bistriţei, pe creştetul Muntelui Arnota, pe plaiul Bărbăteştilor şi plaiul Scărişoarei, în bazinele superioare ale Văilor Lunga, Izvorul Frumos, Neagra, Valea Nisipului, pe versanţii Stogşoarelor, în jurul Muntelui Stogu şi în jurul Cheilor Folea (Mânzului). În privinţa constituţiei făgetelor, se întâlnesc făgete montane şi premontane cu Calamagrostis-Luzula, făgete cu Oxalis-Dentaria sau cu Asperula, făgete cu Vaccinium etc. În cuprinsul acestor făgete mai întâlnim şi alte specii de foioase, ca: teiul (Tilia cordata, T. platyphyllos), cireşul sălbatic (Cerasus avium), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula verrucosa), frasinul (Fraxinus excelsior), paltinul de munte ( Acer pseudoplatanus) şi paltinul de câmp (Acer platanoides). Pe versanţii sudici ai Muntelui Oale, mai cu seamă pe văile umede, se întâlnesc făgete est-carpatice cu Dentaria glandulosa, Phyllitis scolopendrium sau Hesperis silvestris. Tot pe aici cresc şi rare exemplare de scoruşi de munte (Sorbus aucuparia). Pe versanţii nordici şi nord-vestici, pădurile dominante sunt cele de amestec: fag şi răşinoase, în care fagul este însoţit de mesteacăn, paltin, frasin, molid, brad, pin şi larice (plantat pe alocuri). Molidul (Picea abies) apare sporadic în făgete în sectorul vestic al masivului, pentru ca în cel estic să devină dominant, versanţii nordici ai Munţilor Oale, Vioreanu, şi Buila formând păduri închegate de molid (molidişuri) în Curmătura Comarnici, Curmătura Oale, Piscul cu Brazi etc. Între răşinoase, un loc aparte îl ocupă exemplarele de tisă (Taxus baccata) care se zăresc pe versanţii stâncoşi în Cheile Folea, Cheile Cheii, pereţii din M Oale etc. In Cheile Cheii, Tr. Rădoi (1980) a numărat peste 800 de exemplare de tisă, care constituie azi nucleul unei rezervaţii naturale.                                                               

Tufărişurile formate din arbuşti sau subarbuşti au, de asemenea, o largă răspândire în acest masiv, fiind dispuse mai cu seamă acolo unde condiţiile topoclimatice sunt mai aspre pentru arbori. Între acestea, de la altitudinea de 1.700 m, se recunosc tufărişurile de jneapăn (Pinus mugo) care formează pâlcuri izolate sau compacte pe stânci, grohotişuri, sau pe creştetul unor vârfuri (Vânturariţa, Buila, Trigoanele Ştevioarei, Vioreanu, Oale). Cea mai largă răspândire o au pe creasta dintre Vânturariţa şi Vioreanu şi pe dărâmăturile de stânci de pe versantul nordic al acestei creste. Rolul lor ecologic este considerabil, mai ales în consolidarea stâncăriilor şi retenţia apei prin stratul de muşchi ce se dezvoltă sub tufăriş. Tufărişurile de arin de munte (Alnus viridis) se instalează în jgheaburile şi hornurile mai umede de pe versanţii nordici ai vârfurilor Albu, Piatra, Buila, Vânturariţa şi Vioreanu. Juniperetele, formate din asociaţii de ienupăr pitic (Juniperus nana), se întâlnesc pe platoul înalt dintre Vânturariţa şi Ştevioara, pe Faţa Lioarei şi mai ales pe cele două suprafeţe triunghiulare de pe M. Oale (versantul sudic). Exemplare izolate de ienupăr comun (Juniperus commune) cresc la marginea pădurilor de molid sau de amestec, îndeosebi pe munţii Ştevioara şi Oale. În Cheile Mânzului, în Muntele Oale ca şi în Cheile Costeştilor, se întâlnesc pe stânci covoare întinse de Juniperus sabina (cetina de negi).

Afinişurile, în care predomină afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. vitis- idaea), au răspândire redusă, fiind cantonate mai ales la limita superioară a molidişului - pe versanţii nordici ai vârfurilor Vioreanu şi Ştevioara, ca şi la poiana Piscul cu Brazi. Pâlcuri de afiniş se află şi în făgete, pe versanţii sudici, dar - de regulă - acestea nu fructifică. Dintre arbuşti, se mai întâlnesc, în pâlcuri mici sau exemplare izolate, scoruşii de stâncă (Sorbus aria, Sorbus cretica), caprifoiul (Lonicera xylosteum), socul roşu (Sambucus racemosa), murul (Rubus hirtus), alunul (Corylus avellana), coroniţa (Spiraea ulmifolia), tulichina (Daphne mesereum) etc., răspândiţi mai cu seamă în pereţii cheilor sau în jgheaburile şi canioanele din Muntele Oale. O menţiune aparte trebuie făcută şi pentru tufărişurile de talie mică, între care se întâlnesc iedera albă (Daphne blagayana) prezentă în M. Oale, Stogşoare, Stogu, sau coacăzul (Bruckenthalia spiculifolia), întâlnit sporadic în M. Oale.

Pe crestele înguste, bătute de vânturi puternice, ale vârfurilor Albu, Buila, Vânturariţa, Vioreanu, s-au instalat pâlcuri întinse de arginţică (Dryas octopetala), un relict glaciar cu florile sale albe-gălbui, printre care se insinuează exemplare de Onobrychis transsilvanica, o leguminoasă cu flori roşii, purpurii. Vegetaţia ierboasă se impune prin multitudinea speciilor, prin diversitatea culorii florilor şi prin extraordinara capacitate de adaptare la condiţiile aspre de viaţă din biotopurile masivului Buila-Vânturariţa. Plante ierboase se întâlnesc şi în păduri, unde formează stratul ierbos. Între acestea, reţin atenţia ferigile (Dryopteris filis-mas, Pyllitis scolopendrium, Polypodium vulgare), Lunaria redidiva, Ligularia sibirica, Doronicum stiriacum, Hepatica transsilvanica, Galanthus nivalis, Pulmonaria rubra, Dentaria bulbifera, MercUrealis perennis, Paris quadrifolium, Asarum europaeum, Galium aparine, Luzula silvatica, Symphytum cordatum şi multe altele  care se dezvoltă mai cu seamă pe văile umede.

Pajiştile montane se află în rariştile din interiorul pădurilor, dar şi în poieniţele de pe marginea masivului calcaros: Poiana Scărişoara, Poiana Bulzului, Faţa Arnotei, Poiana de Piatră, Poiana Frumoasă, Poiana Piscul cu Brazi, Poienile de la Pătrunsa etc. În cuprinsul acestora se întâlnesc felurite specii care dau încântare ochiului la vremea înfloritului: Filipendula ulmaria, Hypericum hirsutum, Carduus personata, Melittis melisophyllum, Melampyrum bihariense, Geranium silvaticum, G. robertianum, Erodium cicutarium, Coronilla varia, Trifolium pratense, Genista sagittalis, Lotus corniculatus, Cytisus leucotrichus, Geum urbanum, Viola tricolor, alături de speciile de graminee şi ciperacee.

Pe întinsele suprafeţe cu lapiezuri din Munţii Cacova, Văcăria, Piatra, Bulzul şi Albul, cresc numeroase specii ierboase ca: Viola alpina, Viola tricolor, Bellis perrenis, Corydalis solida, Muscari comosum, Ranunculus carphaticus, Gentiana verna, Ornithogallum umbellatum, Polygala vulgaris, Potentilla ternata şi multe altele. Majoritatea înfloresc primăvara în luna mai şi formează covoare policolore  pe care drumeţul, iubitor de natură, se sfieşte să calce. Dar totul durează până când urcă la stâne oile, vacile şi caii, care în câteva zile reuşesc să distrugă această nemăsurată splendoare a muntelui. În pereţii mai greu accesibili şi pe brâne continuă să-şi etaleze frumuseţea florilor specii diverse ca: Onobrychis transsilvanica, Dianthus henteri şi D. spiculifolius, Saxifraga rocheliana Hedysarum hedysaroides şi altele.

Pe jgheaburile şi hornurile umede întâlnim florile galbene de Doronicum columne, pe cele roşii - de Corthusa mathyoli, sau  pe cele albe - de Valeriana tripteris. Pe versanţii sudici, în jgheaburile uscate cu pietriş mobil de la obârşiile văilor Pătrunsa, Valea Lungă, Izvorul Frumos, Valea Neagră şi jgheaburile din Muntele Oale, cresc: Isatis tinctoria, Verbascum nigrum, Hesperis alpina, Digitalis lanata, Dentaria glandulosa, Aconitum anthora etc. Pe văile înierbate, de altitudine, ca şi pe micile platouri sau brâne largi, se remarcă plante cu talie mai înaltă, precum: Veratrum album, Gentiana lutea, Trollius europeaeus, Secale montanum etc.

 Marginea pâraielor şi regiunile mocirloase adăpostesc specii de muşchi şi ferigi higrofile, ca şi alte plante precum Cardaminopsis arenosa, Doronicum silvaticum, Alliaria officinalis, Symphytum cordatum, Pulmonaria rubra, Impatiens noli-tangere etc.Pe vârfurile înalte, în bătaia vânturilor, cresc specii de talie foarte mică, unele cu frunze în rozetă ca: Hedysarum hedysaroides, Onobrychis transsilvanica, Eryssimum transsilvanicum, Cerastium lanatum, Geum rivale, Erytrichium nanum  şi mai ales relictul glaciar arginţica – Dryas octopetala. Printre plantele cu flori divers colorate, cresc din abundenţă gramineele şi ciperaceele, plante cu spiculeţe, neluate în seamă de oameni (pe ele nu le rupe nimeni!), dar care sunt căutate de animale pentru valoarea lor nutritivă: Poa media, Festuca violacea, Festuca rubra, Agrostis tenuis, Melica ciliata, Cynodon dactylon, Trisetum ciliare. În ansamblu, flora calcarelor este mult mai bogată în specii şi mai diversă decât flora instalată pe roci cristaline. Pentru masivul Buila-Vânturariţa s-au descris peste 36 specii de plante endemice (Maria Ciurchea, 1963), între care: Centaurea pinnatifida, Cerastium transsilvanicum, Eryssimum saxosum, Onobrychis transsilvanica, Rosa coziae, Plantago atrata, Linum uninerve etc. Din punct de vedere fitocenologic, pe aceste calcare predomină elementele floristice eurasiatice, europene şi central-europene, după care urmează gradual elementele circumpolare, balcano-dacice, alpine, central-alpine, endemice, continentale, medi-teraneene şi ubicviste.

Nu trebuie neglijată nici lumea extrem de diversă şi interesantă a plantelor inferioare sau talofite, care, deşi au o organizare ceva mai simplă, joacă un rol biologic, ecologic şi social deosebit în marea carte a naturii. Dintre alge, se întâlnesc cele albastre-verzi care înverzesc pereţii umezi, cioatele şi buştenii căzuţi în pădure. In ape, algele verzi şi brune întregesc zestrea biologică a acestora. Ciupercile au o largă răspîndire, îndeosebi în sectorul împădurit. Dintre ciupercile cu pălărie, predomină hribii (Boletus), gălbiorii (Cantarellus), iuţarii (Lactarius), amanitele (Amanita muscaria, A. phaloides), păstrăvul de fag (Pleurotus ostreatus), păstrăvul de ulm (Polyporellus squamosus),  iasca (Fomes igniarius)  şi multe altele. Lichenii se întâlnesc atât pe stânci, cât şi pe arbori, pe sol sau pe buştenii aflaţi în descompunere. Se pot aminti specii ale genurilor Xanthoria, Usnea, Peltigera, Ramalina, Cetraria, Cladonia etc. V. Codoreanu şi Maria Ciurchea (1962), într-un studiu asupra munţilor Piatra şi Albu, descriu 43 specii de licheni, între care cinci specii noi pentru România (Artropyrenia socialis, Blastenia flammea, Rinodina lecanorina, Lecidea sublutescens şi Ridonina bischoffii var. imersa). Lumea muşchilor este, de asemenea, bine reprezentată. In biotopuri adecvate, îndeosebi în locuri umede, întâlnim specii de Polytrichum, Mnium, Bryum, Atrichum, Marchantia, Pohlia etc. Rolul lor ecologic este impresionant. Parcul naţional Buila-Vânturariţa funcţionează ca entitate de protecţie cu administraţie proprie (sediul la Horezu), consiliu ştiinţific şi consiliu consultativ.

Parcul Natural al Munţilor Parâng. Se află în studiu de mai multă vreme şi se fac demersuri pentru înfiinţarea Parcului Naţional al Munţilor Parâng, un parc transjudeţean. Munţii Parâng constituie sectorul montan cel mai înalt şi cel mai spectaculos din cadrul munţilor dintre Olt şi Jiu. Constituirea unui parc naţional în cuprinsul acestor munţi, se justifică atât prin peisajul inedit de la izvoarele Latoriţei, Lotrului (Vâlcea), Gilortului (Gorj) şi Jieţului (Hunedoara), cu căldări şi lacuri glaciare, cât şi prin existenţa unor rarităţi botanice de o valoare inestimabilă. La acestea, se adaugă bogăţia şi biodiversitatea faunei, inclusiv a celei cinegetice (Gh. Ploaie, 2007). În plus, pe teritoriul acestui viitor parc se intersectează Drumul naţional 7A ce leagă Valea Oltului de Valea Jiului, trecând prin Curmătura Cibanului (1.615 m), cu Drumul naţional 67C Novaci-Sebeş, cea mai înaltă şosea transcarpatică, construită prin 1915-1923, care atinge altitudinea maximă (2.135 m) în apropierea vârfului Lespezi - (2.145 m). În aceste condiţii, se creează premise excelente pentru asigurarea vizitării parcului pe trasee precise, oferind imagini de un pitoresc deosebit. Elementele de biodiversitate fac din Masivul Parâng, mai ales pe porţiunea aflată în judeţul Vâlcea, un adevărat  paradis. Pe întinsele platouri de altitudine, aparţinând suprafeţelor de tip Borăscu, se întâlnesc elemente de pajişte alpină cu: Campanula alpina, Soldanella pusilla, Phyteuma nanum sau Potentilla ternata, care prin coloritul florilor aduc o notă deosebită în peisaj.

În stâncării, îşi au adăpost: Poa alpina f. vivipara, P. badensis, Festuca sulcata var. saxatilis, Festuca supina, Astragalus australis, Senecio glaberrimus, Hypochaeris uniflora, Saxifraga cymosa, S. heucherifola, Silene lerchenfeldiana, Viola biflora. Jnepenişurile, deşi în trecut au fost exploatate pe sectoare importante (Muntinu), lăsând în urmă un teren pietros care refuză să înierbeze, azi sunt distruse doar ocazional de ciobani şi turişti, cu deosebire în jurul lacului Câlcescu. Alături de acestea, o răspândire importantă o au tufărişurile subalpine de Rhododendron myrtifolium şi Loiseleurea procumbens (Câlcescu, Micaia, Muntinu Mare), Empetrum nigrum şi Salix bicolor (L. Câlcescu).

Semnificativă este, de asemenea, prezenţa relictului glaciar Pinus cembra L., sub forma unor exemplare izolate (Bălescu, Câlcescu, Găuri) sau în grupuri compacte (confluenţa Ghereşu cu Roşiile). Nu lipsesc nici alte specii ce reprezintă monumente ale naturii: Leontopodiu alpinum, Gentiana lutea sau Angelica archangelica. Unele dintre plantele semnalate în flora acestui masiv, constituie endemisme sau mari rarităţi: Alopecurus laguriformis, Draba simonkaiana, Cardamine glauca, Potentilla haynaldiama, Polygonum undulatum, Geranium caeruleatum, Astragalus australis, Armeria alpina, Empetrum rigrum, Carex davalliana, Aubrieta croatica etc. Recent, a fost descoperită aici Allium obliquum în a doua staţiune din ţară după Cheile Turzii, element endemic, relictar, de origine asiatică aflat la limita vestică a arealului său (Gh. Ploaie, 1990).

Elementele de faună sunt caracteristice pentru munţii înalţi şi bogat reprezentate. Dintre mamifere, reţine atenţia capra neagră (Rupicapra carpathica) prezentă în stâncăriile munţiilor Câlcescu, Ghereşu şi Sliveiu. În lacul Câlcescu trăiesc cele mai mari exemplare de păstrăv indigen (Salmo trutta morpha fario I.) din ţara noastră (Decei, 1979). Entomofauna este reprezentată de circa 90 specii din care Coleoptere 60% şi Lepidoptere 13%. Au fost descrise ca specii noi Aphodius inquinatus var. confluens Schilcky (B. Bobârnac, 1962).

Masivul Parâng, pe lângă bogatul tezaur de specii vegetale şi animale, unele cu caracter endemic şi relictar, se impune şi prin peisajul său de un pitoresc deosebit, cu creste şi văi sălbatice, cu zănoage în care se oglindesc minunate lacuri glaciare cu pâraie ce cad în cascade printre blocuri uriaşe de granit, prin locuri sălbatice în care natura rămâne încă neatinsă. Frumuseţea peisajului din Parâng a fost descrisă în cuvinte alese de Al. Vlahuţă (1901) ca şi de Emm. de Martonne (1907).  Parcul, care se întinde pe teritoriile judeţelor Vâlcea, Hunedoara şi Gorj, cuprinde circa 70% gol de munte şi circa 30% pădure de molid, în cea mai mare parte la limita superioară a acesteia, fiind dispusă în partea nordică şi estică a parcului naţional.

Chiar dacă nu a fost declarat parc naţional până în prezent, cea mai mare parte a teritoriului propus a fost inclus în reţeaua de arii protejate “Natura 2000”. Sperăm că el va deveni în curând parc naţional, mai ales că există acordul conducerii judeţului Vâlcea în acest sens.

b2. Parcuri naturale. Sunt unităţi mari de protecţie, cu obiective complexe în care se îmbină protecţia naturii, cu dezvoltarea economico-socială. Pe lângă protejarea cadrului natural şi a resurselor genetice, parcurile naturale asigură menţinerea unor activităţi tradiţionale ca şi păstrarea elementelor de patrimoniu cultural şi arhitectural ale populaţiei autohtone (N. Toniuc, Ligia Purdelea, N. Boşcaiu, 1993).

Un rol deosebit îl au autorităţile administrative şi mai ales populaţia locală, în înţelegerea demersurilor făcute de specialişti privind respectul faţă de natură, chiar în condiţiile dezvoltării zonelor rurale şi revitalizarea unor activităţi bazate pe exploatarea resurselor, dar şi reconstrucţia unor peisaje deteriorate. Dezvoltarea agroturismului montan şi submontan trebuie să ţină seama de aceste cerinţe, mai ales că se vor intensifica unele activităţi locale (olărit, ţesături populare, prelucrarea lemnului, prelucrarea pieilor şi lânii, prelucrarea fructelor etc.). Pentru înfiinţarea unor parcuri naturale atragerea de fonduri europene este o bună oportunitate.

Pe baza analizei elementelor de peisaj, ca şi a tradiţiilor etnoculturale din judeţul Vâlcea, se estimează că întrunesc condiţiile necesare spre a fi declarate parcuri naturale, următoarele teritorii:

1. Parcul natural Călimăneşti-Rădăcineşti;

2. Parcul natural Băile Olăneşti-Muereasca;

3. Parcul natural Stoeneşti-Bărbăteşti-Costeşti;

4. Parcul natural Horezu-Vaideeni-Cerna;

5. Parcul natural Loviştea

6. Parcul natural Govora-Buneşti ( Gh. Ploaie, D. Turnock, 2001)

Studiile  care vor duce la fundamentarea ştiinţifică necesară constituirii acestor parcuri naturale, vor evidenţia originalitatea geomorfologică, biogeografică şi etnoculturală a teritoriilor propuse, ca şi estetica peisajelor naturale şi a celor antropizate. În plus, se constituie elemente de dezvoltare durabilă.

b3. Rezervaţii naturale existente. În evidenţele Agenţiei pentru Supravegherea şi Protecţia Mediului din Râmnicu-Vâlcea, figurează la această dată un număr de 19 rezervaţii naturale, ce totalizează 606,8 hectare, la care se adaugă 11 peşteri cu suprafaţa totală de 11 ha, confirmate prin Legea 5/2000, secţiunea III – zone protejate. În plus, sunt propuse noi arii protejate ca rezervaţii naturale sau situri “Natura 2000”.        

Rezervaţia Mlaştina Mosoroasa. Tipul: botanică. Suprafaţa: 0,25 ha. Altitudinea: 700 m. Apartenenţa administrativă: Oraşul Băile Olăneşti. Unitatea de relief: Subcarpaţii Vâlcii, Dl. Lacul Frumoasei. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea. La nord de Vf. Lacul Frumoasei (753 m alt.) s-a dezvoltat, într-o adâncitură în formă de pâlnie, de origine încă incertă, un lac în suprafaţă de circa 3.000 mp. care cu timpul s-a înmlăştinat. Mlaştina a devenit un veritabil tinov, unic în judeţul Vâlcea, în care se găsesc două elemente floristice caracteristice: roua cerului (Drossera rotundifolia) şi muşchiul de turbă (Sphagnum wulffianum). În afara acestora, se mai află mesteacănul (Betula verrucosa), trifoiştea (Menyanthes trifoliata), salcia (Salix capraea) ş.a. Mlaştina are o adâncime de peste 20 m şi ochiurile ei de apă alternează cu perniţele de muşchi pe care s-au instalat mestecenii. În jur se află o centură de sălcii. Mlaştina este o adevărată arhivă palinologică ce permite reconstituirea evoluţiei postglaciare a vegetaţie extracarpatice din sudul ţării.

Rezervaţia Sterpu-Dealul Negru. Tipul: floristică. Suprafaţa: 5 ha. Altitudinea: 1.800-2.100 m Apartenenţa administrativă: comuna Voineasa. Unitatea de relief: Munţii Lotrului-sector central. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Jnepenişurile sunt bine cunoscute ca sisteme ecologice cu o importanţă deosebită. Una dintre cele mai importante funcţii este aceea de a acumula apa din precipitaţii, eliberând-o apoi în perioadele de secetă şi salvând astfel păduri şi terenuri agricole. În Munţii Lotrului se află câteva corpuri de jnepeniş ce se cer protejate. Între acestea, se află şi jnepenişul de pe muntele Sterpu-Dealul Negru situat la sud de vf. Sterpu (2.142 m), pe culmea Dealul Negru ce se desprinde spre sud. Aici se află izvoarele pârâului Voineşiţa (Ivăniş), un afluent de seamă al Lotrului. Jnepenişul a fost pe alocuri tăiat pentru extinderea pajiştilor, dar rezultatele nu au fost cele dorite. S-a creat pericolul apariţiei unor focare de eroziune. De aceea, se impune protejarea acestui valoros ecosistem, prin menţinerea sa în sistemul rezervaţiilor naturale din judeţul Vâlcea.

Rezervaţia Jnepenişul Stricatul. Tipul: complexă (floristică şi peisagistică). Suprafaţa:15 ha. Altitudinea: 1780-1980 m. Apartenenţa administrativă: comuna Voineasa. Unitatea de relief: Munţii Lotrului-sector central. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Rezervaţia cuprinde un important jnepeniş din Munţii Lotrului, aflat pe Culmea Muntelui Balindruţ-Stricatul, la sud de vf. Balindru Mare (2.207m), între văile Hoteagu şi Furnica. Jnepenişul face parte din cele câteva corpuri de jnepeniş din Munţii Lotrului, cu o importanţă ecologică majoră. Reţinând apă din precipitaţii, el constituie o stavilă în calea viiturilor şi - în acelaşi timp - un rezervor pentru vremurile secetoase. În plus, constituie o adevărată armătură în  zăpadă, prevenind avalanşele. Un alt rol avut, este protejarea unor animale sălbatice care se adăpostesc temporar în acestea (ursul, cerbul capatin). Rezervaţia menţine valoarea peisagistică a acestor munţi.

Rezervaţia Pădurea Sâlea. Tipul: forestieră. Suprafaţa:25 ha. Altitudinea: 248-298 m Apartenenţa administrativă: Com. Lungeşti, satul Fumureni. Unitatea de relief: Piemontul Olteţului. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea. La est şi la nord de satul Fumureni (comuna Lungeşti), se află un întins corp de pădure (pădurea Dobruşa), în cadrul căreia se individualizează pădurea Sâlea întinsă spre izvoarele pârâului Sâlea şi pădurea Tisa Mare ce se întinde în bazinul pârâului cu acelaşi nume. Aceste păduri fac parte din grupul şleaurilor piemontane, în care predomină gorunul, în amestec cu alte foioase. Aici se întâlnesc locurile de cuibărit ale berzei negre (Ciconia nigra), constituind singura staţiune de acest fel din judeţ şi din Oltenia. O bogată faună herpetologică (Vipera berus, Anguis fragilis, Coronella austriaca etc.) susţine echilibrul ecologic al acestui teritoriu, alături de elemente de avifaună, între care se remarcă Asio otus, Caprimulgus eropaeus şi Athene noctua.

Rezervaţia Tisa Mare. Tipul: forestieră. Suprafaţă: 50 ha. Altitudinea: 260-310 m. Apartenenţa administrativă: com Lungeşti, sat Fumureni. Unitatea de relief: Piemontul Olteţului. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Popular al Judeţului Vâlcea. Teritoriul împădurit de la obârşia văii Tisa Mare adăposteşte arborete din categoria şleaurilor piemontane  de gorun, în amestec cu alte foioase. În plus, în Pădurea Tisa Mare se întâlneşte tulichina (Daphne mesereum) la cea mai joasă staţiune din ţară, iar în vecinătate se află asociaţii cu ghimpe (Ruscus aculeatus).

Rezervaţia Piramidele de la Slătioara. Tipul: mixtă (geomorfologică şi floristică). Suprafaţa: 10,5 ha. Altitudinea: 300-700 m. Apartenenţa administrativă: com Slătioara, Comuna Stroieşti - satul Obroceşti. Unitatea de relief: Măgura Slătioarei, Subcarpaţii Vâlcii. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 659/1966, Sfatul Popular al Raionului Râmnicu-Vâlcea. Măgura Slătioarei este unul dintre vârfurile înalte (760 m) din Subcarpaţii judeţului Vâlcea, dominând şesul aluvionar aflat la nord şi est (Treapta). Culmea ce se întinde pe circa 3 km lungime, direcţionată est-vest, este formată din depozite sedimentare (conglomerate, pietrişuri, nisipuri) în general slab cimentate, de vârstă helveţiană. Prin acţiunea factorilor climatici şi îndeosebi a precipitaţiilor, ca şi prin intervenţia omului, au luat naştere focare de eroziune care cu timpul s-au extins, mai cu seamă pe versanţii vestici şi sudici. Formele erozionale cunosc o gamă largă de la piramide, turnuri, jgheaburi, creste, la forme complexe de tip “bad lands”, unice în ţara noastră prin dimensiuni şi suprafaţă. Peisajul creat este inedit şi poate avea o valoare turistică deosebită. Aici a fost descoperită o nouă specie vegetală – Chamaenerion ştefureacii, care creşte în biotopurile specifice de râpi dezvoltate în conglomerate. De aceea, întregul ansamblu, extins la peste 100ha, trebuie protejat .

Rezervaţia  Piramidele din Valea Stăncioiului. Tipul: geomorfologică. Suprafaţa: 12 ha. Altitudinea: 240 m. Apartenenţa administrativă: Municipiul Râmnicu-Vâlcea. Unitatea de relief: Subcarpaţii Getici. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 205/1966 a Sfatului Popular al Regiunii Argeş, Decizia 659/1966 a Comitetului Executiv al Sfatului Raional Râmnicu-Vâlcea şi Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Pârâul Stăncioiu, afluent de stânga al Oltului în dreptul oraşului Râmnicu-Vâlcea, traversează stratele miocene de roci sedimentare cu un grad diferit de cimentare (conglomerate, pietrişuri, nisipuri, marne, gresii). Prin interacţiunea dintre roci şi apele şiroite, apele din precipitaţii, climat, pantă şi alţi factori, a rezultat un complex erozional cuprinzând o gamă largă de microforme de relief, între care se evidenţiază: şiroiri, piramide de pământ, modelări cu aspect de căpăţâni de zahăr, creste, turnuri, creneluri şi chiar forme de “bad lands” spre care tinde peisajul. Sunt patru sectoare din malul drept, mai înclinat, al pârâului în care evidenţiază aceste fenomene, mai semnificative fiind cele cunoscute sub numele de “La Ciuroaie” şi “Râpa roşie”. În totalitatea sa, ansamblul reprezintă un model geomorfologic extrem de interesant, a cărui prezenţă determină un peisaj inedit constituind o motivaţie turistică întemeiată.

Rezervaţia  Pădurea Călineşti-Brezoi. Tipul: mixtă (geomorfologică, floristică). Suprafaţa: 200 ha. Altitudinea: 400 – 947 m Apartenenţa administrativă: Oraş Brezoi. Unitatea de relief: Munţii Lotrului. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Între cele două pâraie - Călineşti şi Beţelu, conglomeratele de Brezoi, de vârstă eocenă, au fost modelate de agenţii externi, rezultând elemente geomorfologice interesante (pereţi cu tafoni, creste, piscuri ascuţite, jgheaburi, hornuri etc.). Pe acestea s-au dezvoltat specii de plante ierboase şi lemnoase cu valoare ştiinţifică certă. Întâlnim astfel exemplare seculare de fag (Fagus silvatica) şi gorun (Quercus petraea)  ce constituie un valoros genofond. Plantele ierboase constituind asociaţii de pajişti, dar şi saxicole sau rupestre includ specii de: Sempervivum heuffelii, Sedum hispanicum, Aira elegans, Ajuga chamaepitys, Filago arvensis, Muscari comosum, Tunica prolifera, Valeriana dentata etc., specii de nuanţă sudică, termofile asemănătoare cu cele din Defileul Dunării. Teritoriul protejat constituie un model în sfera evoluţiei florei şi vegetaţiei din România. În plus, întâlnim şi elemente endemice precum Dianthus henteri, Galium valantioides var. bailloni, Thymus comosus. A fost inclusă în Parcul naţional Cozia.

Rezervaţia  Căldarea şi Lacul Câlcescu. Tipul: complexă (floristică , geomorfologică , peisagistică). Suprafaţa: 200 ha. Altitudinea: 1.930 - 2.200 m. Apartenenţa administrativă: comuna Voineasa. Unitatea de relief: Munţii Parâng - sector central. Actul şi anul înfiinţării: Jurnalul Consiliului de Miniştri, nr. 1142/1932. În complexul de căldări glaciare Câlcescu, se află cel mai întins lac glaciar din judeţul Vâlcea şi unul dintre cele mai mari din ţară (3,2 ha.). De aici porneşte izvorul principal al Lotrului. În căldările superioare se mai află Lacul Vidal şi Lacul Pencu, iar mai sus - lacul Păsării şi lacul Setea Mare din Căldarea Dracului. Dezvoltat pe un substrat granitic şi granodioritic, relieful glaciar este unul dintre cele mai pitoreşti din România, rezervaţia fiind printre primele declarate în ţară pentru valoarea sa peisagistică. În lacul Gâlcescu s-au pescuit cele mai mari exemplare de păstrăv (Salmo trutta fario) din România (exceptând crescătoriile). Covorul vegetal include plante de o valoare deosebită pentru flora României: Rhododendron myrtifolium, Loisleuria procumbens, Empetrum nigrum, Salix bicolor, Aquillegia transsilvanica, Pinus mugo, Senecio glaberrimus etc.

Rezervaţia: Cristeşti. Tipul: mixtă (floristică, geomorfologică). Suprafaţa: 3 ha. Altitudinea: 1.900-2.233 m.  Apartenenţa administrativă: Comuna Voineasa. Unitatea de relief: Munţii Lotrului-sector central-vestic. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983. Rezervaţia cuprinde sectorul din jurul vârful Cristeşti (2.233 m) – unul dintre cele mai înalte vârfuri din Munţii Lotrului, cu un relief stâncos determinat de prezenţa martorilor de eroziune de natură cristalină. Alături de aceştia se află renumita “Piatră cântătoare” - un bloc de piatră de câţiva metri cubi, aflat pe un postament stâncos. Acest bloc se poate mişca pe soclul său cu o amplitudine de câţiva centimetri, iar sub acţiunea vântului emite sunete caracteristice. Tot în această rezervaţie se include faţa sudică a Vf. Cristeşti, care cuprinde un vast jnepeniş, distrus parţial de lucrătorii PLAFAR cu mulţi ani în urmă şi care trebuie refăcut. Alături se află pitorescul lac Zănoaga Cristeştilor, unul dintre foarte puţinele lacuri glaciare din Munţii Lotrului. Relieful glaciar de o frumuseţe deosebită şi jnepenişul care necesită protecţie pentru refacere, concură la menţinerea acestui ţinut ca rezervaţie naturală complexă (mixtă). Este necesară extinderea suprafeţei protejate.

Rezervaţia Miru-Bora. Tipul: complexă (floristică, peisagistică, zoologică). Suprafaţa: 25 ha. Altitudinea: 2.040-2.055 m. Apartenenţa administrativă: Comuna Voineasa. Unitatea de relief: Munţii Latoriţei. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983. Una din puţinele căldări glaciare din Munţii Latoriţei, este Căldarea Bora, aflată la obârşia pârâului Miru (Mieru - pe unele hărţi), la nord-est de Vf. Bora (2.055m), cel mai înalt vârf din Munţii Latoriţei. Pe faţa estică a Culmii Miru Mare, au fost tăiaţi jnepenii; în urma acestei operaţiuni, peisajul a devenit arid, stâncos şi s-au dezvoltat focare de eroziune. Totuşi, în această căldare glaciară se mai află intactă o importantă suprafaţă de jnepeniş în care domină Pinus mugo, plantă cu un important rol ecologic. Este cel mai compact jnepeniş din Munţii Latoriţei, în care îşi găsesc adăpost - vara - cele mai mari exemplare de urs carpatin. În apropiere, se află locuri în care are loc rotitul cocoşilor de munte primăvară, iar toamna - boncăluitul cerbilor.

Rezervaţia  Râpa “Evantaiul” de la Ocnele Mari. Tipul: geomorfologică. Suprafaţa: 15 ha. Altitudine: 350 m Apartenenţa administrativă: Oraşul Ocnele Mari. Unitatea de relief: Subcarpaţii Vâlcii. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983, a ConsiliuluiPopular al Judeţului Vâlcea.La vest de centrul oraşului Ocnele Mari, în apropierea satului Cosota, la izvoarele pârâului “Evantaiului” se află o imensă râpă, dezvoltată în cea mai mare parte în depozitele groase de peste 100 m de tuf dacitic. În cuprinsul acestui fenomen erozional, se află o serie de creste dispuse în evantai, de unde provine şi denumirea locului. Între creste se află jgheaburi de scurgere a apei şi aluviunilor provenind din eroziune. Deschiderea naturală de culoare alb-cenuşie, este unică în peisajul vâlcean, prin dimensiuni şi prin substratul în care s-a dezvoltat -tuful dacitic- a cărei origine se află încă în discuţie. În jur se află o pădure de fag în amestec cu alte foioase (gorun, carpen, ulm, tei etc.). La mică distanţă, se află dealul Buridava, pe care se văd ruinele cetăţii dacice cu acelaşi nume. Întreg ansamblul se cere a fi protejat în continuare.

Rezervaţia Iezerul Latoriţei. Tipul: complexă (geomorfologică, peisagistică, floristică). Suprafaţa: 10 ha. Altitudine: 1.530 m. Apartenenţa administrativă: comuna Malaia. Unitate de relief: Munţii Latoriţei (sector vestic). Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983. În bazinul superior al Latoriţei, în apropiere de confluenţa dintre Latoriţa de vest şi Latoriţa de Mijloc (Muntinu), se află lacul de origine glaciară Iezerul Latoriţei. Este lacul glaciar din Carpaţii României, situat la cea mai joasă altitudine (1.530 m). Are formă aproximativ circulară, cu un diametru de aproximativ 100 m, realizând o suprafaţă  de circa 0,8 ha. Este înconjurat de mlaştini de turbă în care predomină muşchiul Sphagnum, alături de care se mai întâlnesc: Pinus mugo, Vaccinium gaulterioides, Vaccinium oxycoccos şi alte specii. În partea nord vestică se mai află un mic lac - lacul Violeta - ce adăposteşte singura staţiune montană din judeţ în care creşte trifoiştea (Menyanthes trifoliata), o interesantă plantă acvatică. Toate elementele (floristice şi geomorfologice) se armonizează într-un peisaj de excepţie.

Rezervaţia Pădurea Latoriţa. Tipul: complexă (floristică, forestieră, geomorfologică, peisagistică). Suprafaţa: 7,1 ha., Altitudinea: 650-800 m. Apartenenţa administrativă: Comuna Malaia. Unitatea de relief: M Căpăţânii. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Valea Latoriţei este una din cele mai pitoreşti văi de munte din România. Protejarea ei în întregime, deşi necesară, nu este deocamdată posibilă, dar se impune protejarea sectoarelor celor mai interesante.Cu ani în urmă, am propus punerea sub ocrotire a defileului cuprins între Prejbeni şi Culmea lui Fili, aproape de Ciunget (Gh. Ploaie, 1983, 1987). În acest sector, cursul Latoriţei, încorsetat între pereţii abrupţi, devine încolăcit printre pintenii stâncoşi acoperiţi pe alocuri cu pădure de amestec (fag, mesteacăn, paltin, brad, molid, pin, larice etc. Sus, în versanţi, se întâlnesc pereţi aproape verticali, cum sunt cei de la Piatra Balţurilor, cei de la Peştera Fagului sau Piatra Fetii, în care se adăpostesc caprele negre. Pădurea de foioase sau amestec, aflată la baza versanţilor, lasă loc mai sus molidişului compact, iar şi mai sus - pe culme, tufelor de jneapăn. În această pădure se află unul din cele şase corpuri naturale de pădure de larice (Larix decidua ssp. Carpathica) din ţara noastră. Aici au existat cândva arbori uriaşi de larice, depăşind un metru în diametru. Acest valoros genofond se cuvine protejat, alături de elementele geomorfologice care întregesc peisajul. În urma discuţiilor ulterioare între specialiştii de la Direcţia Silvică şi Agenţia de Protecţie a Mediului, teritoriul protejat a fost, însă, limitat la 7,1 ha în apropiere de satul Ciunget. Suprafaţa şi amplasamentul sunt însă nesemnificative pentru valoarea şi importanţa biologică şi peisagistică a Văii Latoriţei.

Rezervaţia Pădurea Valea Cheii. Tipul: complexă (floristică, forestieră, speologică, peisagistică). Suprafaţa: 1,5 ha. Altitudinea: 900-1.300 m. Apartenenţa administrativă: oraşul Băile Olăneşti. Unitatea de relief: Munţii Căpăţânii, Masivul Buila-Vânturariţa, Valea Cheii. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea.

Între Muntele Stogşoare şi Claia Strâmbă, ce aparţin complexului Buila-Vânturariţa, pârâul Cheia a realizat Cheile Cheii, un fenomen geomorfologic interesant, pitoresc şi de o sălbăticie rară. În pereţii calcaroşi se află numeroase peşteri, unele deja ocrotite pentru valoarea lor speologică. Rezervaţia adăposteşte peste 800 de exemplare de tisă (Taxus baccata) - monument al naturii, reprezentând cel mai compact corp forestier dominat de această specie. Alături de aceasta se mai află alte specii rare, endemice sau protejate: Leontopodium alpinum, Cerastium transsilvanicum, Silena viridiflora, Linum uninerve, Daphne blagayana, D. mesereum, Veronica bachofeni, Cortusa matthioli, Ligularia sibirica, Pleurospernun austriacum, Oxytropis carpathica, Atamantha turbitha ssp. Hungarica şi altele. În stâncării, se adăpostesc, de asemenea, numeroase capre negre. A fost inclusă în Parcul naţional Buila-Vânturariţa.

Rezervaţia Valea Bacea (Radiţa-Mânzu). Tipul: complexă (geomorfologică, forestieră, peisagistică). Suprafaţa: 10 ha. Altitudinea: 700-1.221 m. Apartenenţa administrativă: Oraşul Băile Olăneşti. Unitatea de relief: Munţii Căpăţânii. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea.În conglomeratele şi gresiile paleogene, care în acest sector devin vizibile sub forma unor impresionante forme de eroziune (turnuri, pile, pereţi, jgheaburi, ace etc.), s-au dezvoltat forme particulare ale interacţiunii dintre mediul extern şi structura petrografică cunoscute sub numele de tafoni (alveole). Cei mai reprezentativi tafoni din judeţul Vâlcea se află în stâncăriile sedimentare din acest sector. Pe de altă parte, covorul vegetal constituit din pădure de fag, pe alocuri cu brad, molid, mesteacăn, iar în stâncării şi Pinus silvestris, reprezintă un ecosistem bine dezvoltat, cuprinzând o valoroasă biodiversitate. Se conservă aici un genofond de o valoare inestimabilă. Pădurea, împreună cu elementele geomorfologice, formează un peisaj remarcabil, unic în România. La acestea, se adaugă prezenţa caprelor negre, urşilor, lupilor şi a altor specii cinegetice. Se impune extinderea suprafeţei protejate, astfel încât să fie incluse toate stâncăriile valorificarea turistică fiind asigurată prin existenţa drumului forestier de pe Valea Bacea.

Rezervaţia Stogu. Tipul: mixtă (floristică, geomorfologică, peisagistică). Suprafaţa:10 ha. Altitudinea: 930-1.494 m. Apartenenţa administrativă: Oraşul Băile Olăneşti. Unitatea de relief: Munţii Căpăţânii, Complexul Vânturariţa – Buila. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983, a Consiliului Judeţean Vâlcea. Muntele Stogu este o impresionantă piramidă de calcar ce se ridică deasupra pădurii de fag în amestec cu răşinoase, mărginită de pereţi albi de calcar şi perdele de grohotişuri, ceea ce îi conferă un aspect inedit. În cuprinsul acestui munte, pe o suprafaţă redusă, întâlnim aproape toate microformele de relief dezvoltate pe calcare. Învelişul vegetal cuprinde numeroase specii de plante ca: Abies alba, Picea excelsa, Taxus baccata, Fagus silvatica, Rubus idaeus, Ligularia sibirica, Cortusa matthioli, Aster alpinus, Leontopodium alpinum, Polygonatum verticillatum, Prenanthes purpura, Juniperus sabina, Dianthus spiculifolius, Linum uninerve, Thalicrum aquilegiifolium şi altele. Cercetări viitoare pot aduce noi completări la lista plantelor valoroase. Rezervaţia adăposteşte o mică populaţia de capre negre.  A fost inclusă în Parcul naţional Buila-Vânturariţa.

Rezervaţia paleontologică Goleşti. Tipul: geomorfologică, paleontologică. Suprafaţa: 10 ha. Altitudinea: 250 – 300 m. Apartenenţa administrativă: Com Goleşti, jud. Vâlcea. Unitatea de relief: Subcarpaţii Getici. Actul şi anul înfiinţării: Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea. Pe versantul drept al văii Sâmnicului, într-o râpă de dimensiuni considerabile, se disting straturile sedimentare de vârstă meoţiană. Importanţa ştiinţifică rezidă din faptul că aici se întâlnesc resturi de faună fosilă, atât nevertebrate (Congeria navicula, Theodoxus Stefănescui, Hydrobia vittala, Congeria panticarpea etc.) cât şi vertebrate (Hyotherium palaeochorus, Gazella gandri, Dicerorhirnus, Hipparion etc.). Se remarcă, de asemenea, impresiuni ale elementelor foliare aparţinând genurilor: Ulmus, Salix, Myrica, Betula, Tilia, Pinus, Picea şi altele. Aceste resturi fosile permit reconstituirea evoluţiei florei şi faunei neozoice. Alături de acestea, fenomenele geologice şi geomorfologice întregesc valoarea peisagistică şi ştiinţifică a rezervaţiei.

Rezervaţia Trovanţilor de la Costeşti. Tipul: geomorfologică, peisagistică. Suprafaţa:1,1 ha, Altitudinea: 510 m. Apartenenţa administrativă: Comuna Costeşti, jud. Vâlcea. Unitatea de relief: Subcarpaţii Getici. Actul şi anul înfiinţării: Hotărârea de Guvern nr. 2581/2005.Pe versantul vestic al Dealului Costeştilor, la baza unei râpi formate din depozite miocene, prin exploatarea nisipului, au fost scoşi la iveală numeroşi trovanţi, entităţi geologice de formă sferică, ovoidală, alungită, cu dimensiuni de 1- 6 m. Unii au suprafaţa acoperită cu elemente perlate, iar în secţiune par a fi formaţi din cercuri concentrice de material nisipos cimentat. Deşi au fost evidenţiaţi din 1907 de către geologul Gh. Munteanu-Murgoci, geneza lor este încă în discuţie. Prin 1993, strădaniile unor geologi şi studenţi au dus la amenajarea primului muzeu în aer liber, în care trecătorii pe DN 67 pot admira aceşti trovanţi. După declararea ca rezervaţie (unică în România), au fost luaţi în custodie de Asociaţia Kogayon, care a montat noi panouri informative.

b4. Situri  Natura  2000. Prin aderarea României la Uniunea europeană, a fost necesară participarea şi la unele programe comunitare privind protecţia naturii. Unul dintre cele mai importante programe este cel numit “Natura 2000”. În aceste condiţii, pe baza Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2007,  Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile a emis Ordinul 1964/13 dec. 2007, prin care s-a creat o reţea naţională de situri “Natura 2000”, de importanţă comunitară,  pentru conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Unele dintre acestea se regăsesc şi pe teritoriul judeţului Vâlcea:

Târnovu Mare - Latoriţa. Se întinde între Pârâul Latoriţa, versantul drept între Pârâul Borogeana şi Pârâul Balţuri, iar spre sud - până pe culmea Piatra Târnovului - Târnovu Mare (Comuna Malaia). Ocupă o suprafaţă de 1304 ha din Munţii Căpăţânii. În acest fel, este posibilă conservarea nucleului de larice natural (Larix decidua ssp.Carpathica), ca şi a altor specii însoţitoare şi a animalelor care se întâlnesc acolo: urşi, capre negre, mistreţi, jderi, lupi, pisici sălbatice, cocoşi de munte etc.        

Munţii Parâng. În cadrul reţelei “Natura 2000”, teritoriul înalt al Munţilor Parâng a fost pus, de asemenea, sub ocrotire, pe o suprafaţă de 29907,1 ha. Pe teritoriul Judeţului Vâlcea. zona cuprinde regiunea pitorească de la izvoarele Lotrului şi izvoarele Latoriţei. Se întinde între Obârşia Lotrului – Curmătura Cibanului – Vf. Coasta lui Rus – Vf. Mohoru – Vf. Păpuşa – Vf. Micaia – Curmătura Olteţului – Lacul Galbenu – Muchia Borcii – Pârâul Miru – Valea Lotrului – Obârşia Lotrului (comunele Malaia şi Voineasa).

Munţii Lotrului. Împreună cu  bazinul văii Frumoasa, o bună parte din Munţii Lotrului, de pe teritoriul judeţului Vâlcea, este, de asemenea, inclusă în reţeaua “Natura 2000”. Limita sudică a acestui teritoriu se întinde de la Obârşia Lotrului, pe Lotru, până la Lacul Vidra, apoi pe malul drept al lacului (DN7A) până la confluenţa cu Vidruţa şi în continuare pe malul drept până la Baraj Vidra, după care urmează cursul Lotrului până la Gura Văii Dobrunu. De acolo, limita urmează o linie în zig-zag pe Culmea Dobrunu – Turnurele – Poiana Arsă – Confluenţa văilor Jidoaia cu Voineşiţa – Culmea Deluşelu – Vf. Vătafului – Vf. Arsurii – Valea Păscoaia – Dealul Mândra – Vf. Coasta Câinenilor –Vf. lui Vlad (vest) – Culmea Gâlfa – Culmea Scăunelelor – Valea Oltului la confluenţa cu Vadul (Căprăreţul). Spre nord, situl se întinde dincolo de limita nordică a judeţului Vâlcea,  în judeţele Sibiu şi Alba. In judeţul Vâlcea, situl se întinde parţial pe suprafaţa localităţilor Voineasa, Malaia, Brezoi, Câineni.

Nordul Gorjului de Est (!). Acest sit, dezvoltat în judeţul Gorj, se întinde parţial pe raza judeţului Vâlcea, în sectorul nord-vestic al acestuia, respectiv între interfluviul Olteţ – Cerna şi pârâul Cerna, până la izvoare şi Vf. Nedeia (raza localităţii Vaideeni). Parcul Naţional Cozia, ca şi Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, fac parte în întregime din reţeaua “Natura 2000”.

b5. Rezervaţii propuse. Pe baza studiilor efectuate de-a lungul timpului, au fost propuse şi alte teritorii ca arii pe baza valorii deosebite a biodiversităţii, ca şi a peisajului relevant (Gh. Ploaie, 1999). Dintre acestea, rămân ca propuneri individuale: Cheile Cernei, Muntinu, Valea Glaciară Găuri, Piatra Târnovului, Valea lui Grăunceanu. Celelalte propuneri: Cheile Cheii, Vioreanu-Claia Strâmbă, Valea Doabra, fac parte acum din parcurile naţionale Buila-Vânturariţa şi Cozia, fiind  protejate ca zone de conservare specială.

Rezervaţia: Cheia Cernei. Tipul: complexă (floristică, forestieră, geomorfologică). Suprafaţa: 100 ha. Altitudinea: 780 – 1250 m Apartenenenţa  administrativă: comuna Vaideeni. Unitatea de relief: M-ţii Căpăţânii, V. Cernei  Olteţului.Pârâul Cerna (Olteţului), străbătând o bară de calcar în bazinul său superior, a dat naştere Cheilor Cernei, un interesant fenomen geomorfologic. Pe o lungime de circa 1000 m, se întâlnesc pereţii verticali, jgheaburi, pinteni, colţi calcaroşi, lapiezuri,  ca şi o serie de peşteri. Remarcabilă este şi stânca Piatra Crucii din versantul stâng, pe care se distinge clar semnul unei cruci. Flora acestor forme de relief este diversificată şi interesantă, cuprinzând plante rare, endemice, unele declarate deja monumente ale naturii, ca: Leontopodium alpinum, Taxus baccata, Linum uninerve, Angelica archangelica, Atamantha  turbith ssp. hungarica, Daphne blagyyana, Oxytropis carpathica.Dintre speciile forestiere, întâlnim Fagus silvatica, Picea excelsa, Abies alba, Pinus silvestris, Larix decidua şi exemplare izolate de Taxus baccata. Acest sector, ca şi întreaga vale superioară a Cernei, reprezintă unul dintre cele mai pitoreşti teritorii ale judeţului Vâlcea, necesitând ocrotire permanentă. Parţial (versantul drept), el se include şi în reţeaua “Natura 2000”.

Rezervaţia: Muntinu. Tipul: complexă (geomorfologică, floristică). Suprafaţa: 3 ha. Altitudinea: 1.800-2.000 m. Unitatea de relief: Munţii Latoriţei.Regiunea de la izvoarele Latoriţei este una dintre cele mai pitoreşti din judeţ. La obârşia Muntinului (unul din cele trei pâraie ce formează, prin unire, Latoriţa) se mai află două lacuri glaciare din cele zece câte au existat cândva. Procesul de colmatare datorat eroziunii produse în urma păşunatului intensiv, le ameninţă şi pe acestea. În pereţii căldării glaciare cu deschidere estetică, se află plante rare, unele monumente  ale naturii, ce necesită ocrotire: Leontopodium alpinum, Gentiana lutea, Gentiana clusii, Rhododendron kotschyi, Anemone narcissiflora, Geranium caeruleatum şi altele. Alături se află tufe de jneapăn şi ienupăr tipice pentru etajul subalpin. Toate acestea cresc pe calcare dolomitice şi cipolinuri care aflorează în versanţii cuvetei glaciare alături de serpentinite. Prin modernizarea DN 67c se creează posibilităţi de valorificare turistică, dar şi pericolul distrugerii unor specii rare de plante, ca şi acumularea de deşeuri.

Rezervaţia: Găuri. Tipul: complexă (floristică, geomorfologogică, speologică). Suprafaţa: 6 ha. Altitudinea: 1.800-2.244. Apartenenţa administrativă: com Voineasa. Unitate de relief: Munţii Parâng.Rezervaţia cuprinde jumătatea vestică a căldării glaciare Găuri care adăposteşte Peştera Mare de la Găuri, singura peşteră activă din ţară modelată în fundamentul unui circ glaciar. În apropierea ei se află Valea Seacă a pârâului Găuri cu o succesiune de microforme de relief (chei, peşteri prăbuşite, praguri etc.). Tot în cuprinsul rezervaţiei se include şi versantul estic al Vf. Găuri (2.244 m) care reprezintă în bază o bandă sinclinală de calcare cristaline acoperite de serpentinit. În grohotişurile calcaroase aflate la baza versanţilor se află o plantă foarte rară pentru flora României - Aubrietia croatica - în unica staţiune din ţară. În pereţii calcaroşi cresc şi alte plante valoroase pentru flora noastră: Onobrychis transsilvanica, Aster alpinus, Silene lerchenfeldiana, Primula halleri, Centaurea pinnatifida, Draba simonkaiana etc. La nord de Vf. Găuri, se întâlnesc 4 insurgenţe (ponoare) aflate la cea mai mare altitudine din Carpaţi; în stâncării, îşi află refugiu şi câteva exemplare de capre negre.

Rezervaţia: Piatra Târnovului. Tipul: complexă (floristică, peisagistică). Suprafaţa: 10 ha. Altitudinea: 1.459-1.880 m Apartenenţa administrativă: comuna Malaia. Unitatea de relief: M-ţii Căpăţânii, între Latoriţa şi Repedea. Piatra Târnovului se înalţă ca o cetate de calcare, vizibilă de la distanţă prin contrastul cu relieful din jur. Calcarele jurasice aparţin unui martor de eroziune din Autohtonul danubian, fiind modelate de agenţii fizici externi care au determinat apariţia unor microforme de relief specifice: jgheaburi, hornuri, pinteni, ace, grote, brâne şi avene.

Covorul vegetal calcofil include specii interesante ca: Alnus viridis, Rhoddendron kotschyi, Pinus mugo, Sesleria coerulans, Cerastium alpinum, Dianthus spiculifolius, Thymus comosus, Aster alpinus, Rumex scutatus, Daphne blagayana, Daphne mesereum, Papaver byrenaicum ssp. corona sancti-stephani, Epipactis atrorubens, Centaurea atro-purpurea şi multe altele. Pe versanţi, se întâlnesc exemplare izolate sau pâlcuri de larice (Larix decidua ssp. carpathica) aflate la altitudine maximă în judeţul Vâlcea. Acest teritoriu a fost propus şi ca Sit Natura 2000.

Rezervaţia: Valea lui Grăunceanu – Bugiuleşti. Tipul: paleontologică. Suprafaţa: 25 ha. Altitudinea: 280-300 m Apartenenţa administrativă: Comuna Tetoiu. Unitatea de relief: Piemontul Getic. Actul şi anul înfiinţării: propunere. Pe Valea lui Grăunceanu din bazinul Olteţului, în urma săpăturilor arheologice întreprinse de C. S. Nicolăescu – Plopşor între anii 1960 – 1969, a fost descoperit cel mai bogat depozit de resturi fosile aparţinând villafranchianului superior. Au fost descoperite resturi fosile de ecvidee (Equus stenonis), de girafe (Macedoniterium martini), de rinoceri (Dicerohinus sp.), proboscidieni (Archidiskodon meridionalis), ca şi de primate (Paradolicopitechecus arverensis). Alături de acestea, au fost găsite şi resturi ale unor carnivore (Nictereuctes megastomoides, Ursus etruscus, Crocuta perrieri, Felis issiodorensis, F. Toscana, Meles sp. etc.), precum şi ale unor castori (Castor plicidens şi Croizetoceros cuvieri). Toate acestea demonstrează că la marginea lacului Getic, în urmă cu circa 1,8 – 2 milioane de ani î. e. n., existau animale terestre mari, ca şi o bogată vegetaţie ierboasă şi arborescentă. Resturi fosile recoltate din acest sit se găsesc la Muzeul Olteniei din Craiova şi în muzeul şcolii din Tetoiu. Aceste descoperiri au pus  problema posibilei existenţe a unor hominizi (de tip Australopithecus), atestată de existenţa resturilor de animale  fără conexiune anatomică, precum şi de unele oase prelucrate spre a deveni unelte. S-a avansat ideea că în această zonă ar fi leagănul existenţei prepaleolitice a populaţiei europene (V. Dumitraşcu şi A. Vulpe, 1988). Desigur, dealurile din vecinătatea Olteţului, unde au mai fost găsite astfel de resturi fosile, aşteaptă noi cercetări aprofundate, care vor aduce la lumină date privind existenţa preistorică a poporului român pe aceste meleaguri.

c. Specii protejate

 

Protejarea naturii sub forma unor teritorii care beneficiază de protecţie conform legilor ţării,  trebuie completată prin protejare individuală a unor specii de plante şi animale. Ca urmare a strădaniilor unor botanişti înaintaşi, lumea plantelor este mai bogată în specii protejate. În acest domeniu, există mai multe tipuri de specii protejate sau care necesită protejarea: monumente ale naturii, plante ocrotite în toată ţara, plante ocrotite în rezervaţii, plante endemice etc. Cu toate că s-au publicat mai multe lucrări, nu există puncte de vedere unitare, astfel că însuşirea noţiunilor respective de către tineri poate conduce la unele confuzii. De aceea, trebuie să avem în vedere, în primul rând, speciile protejate prin lege.

Monumente ale naturii. În conformitate cu Decretul-lege 237/1950, au fost declarate monumente ale naturii un număr de 17 specii, dintre care 15 se află şi pe teritoriul judeţului Vâlcea, după cum urmează: Taxus baccata (tisa, tisarul), Leontopodium alpinum (floarea de colţ, albumiţa, floarea reginei), Cypripedium calceolus (papucul doamnei), Angelica archangelica (angelica), Gentiana lutea (ghinţura galbenă), Frittilaria meleagris (laleaua pestriţă), Trollius europaeus (bulbucii de munte, bolbori), Ruscus aculeatus (ghimpele), Daphne blagayana (iedera albă), Daphne mesereum (tulichina), Nigritella rubra (sângele voinicului), Nigritella nigra, Rhododendron kotskyi (smirdar, bujor de munte), Iris graminea (stânjenelul), Larix decidua ssp. carpathica (laricele, zada).

Lista speciilor ce reprezintă monumente ale naturii se regăseşte în Flora RPR-RSR, volumul XIII (Tr. Ştefureac, 1976) şi este reprodusă şi în alte lucrări. Ele sunt protejate pe întreg teritoriul ţării, deci şi în judeţul Vâlcea, indiferent de locul unde se întâlnesc. Distrugerea lor se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Plante propuse ca monumente ale naturii: (A. Ionel, A. Manoliu, V.Zanoschi, 1986), dar care încă nu beneficiază de efectul legii (aflate pe teritoriul judeţului Vâlcea): Pinus mugo (jneapănul, jipul), Pinus cembra (zâmbru, Corylus colurna (alunul turcesc), Ruscus hypoglossum (ghimpele), Hepatica transsilvanica (crucea voinicului), Dianthus spiculifolius (garofiţa albă), Papaver pyrenaicum (macul galben), Drosera rotundifolia (roua cerului), Gentiana punctata, Lilium jankae (crinul galben), Lilium martagon (crinul de munte), Frittillaria montana (laleaua pestriţă), Bucegia romanica (muşchi).

Pentru valoarea lor ştiinţifică, pentru raritatea în România şi pentru valoarea estetică deosebită, considerăm că merită a fi incluse pe lista monumentelor naturii, următoarele specii deosebite din judeţul Vâlcea: Potentilla haynaldiana, Aubrietia croatica, Dryas octopetala, Symphyandra Wanneri, Silene lerchenfeldiana, Senecio glaberrimus, Allium obliquum, Armeria alpina, Linum uninerve, Hypochaeris uniflora, Campanula alpina, Sempervivum tectorum, Hieracium aurantiacum

Plante endemice. Dintre plantele endemice existente în România (I. Moraru şi Al. Beldie - 1976, Al. Beldie - 1967, Gh. Mohan, M. Ielenicz, Maria Pătroescu - 1986). Un număr apreciabil de specii se regăsesc şi pe teritoriul judeţului Vâlcea, după cum urmează: Achillea coziana, Aconitum lasianthum, Aconitum toxicum, Aconitum tauricum ssp. Huniadense, Anthemis transsilvanica, Astragalus australis, Centaurea degeniana, Centaurea coziensis, Centaurea haynaldiana, Centaurea pinnatifida, Cerastium lechenfeldianum, Delphinium simonkaianum, Cardamine glanduligera, Dianthus henteri, Dianthus spiculifolius, Draba kotschyi, Eritrichium nanum, Festuca carpathica, Genista tinchtoria ssp. oligosperma, Geranium coeruleatum, Hepatica transsivanica, Heracleum palmatum, Iris dacica, Rosa argeşana, Rosa coziae, Saxifraga demissa, Sessleria haynaldiana, Symphytum cordatum, Thlaspi dacicum, Thesium kernerianum, Thymus comosum, Koeleria transsilvanica, Linum uninerve, Oxytropis carpathica,  Micromeria pulegium, Papever pyrenaicum ssp. corona-stephani.

Relicte. Plantele cu statut de relict sunt cele ce aveau o răspândire largă în perioadele mai vechi ale Pământului şi care acum se regăsesc sporadic în unele teritorii, asigurând o continuitate fitoistorică. Fundamentarea noţiunilor de relict terţiar, respectiv - de relict glaciar, a fost realizată de E. Pop (1976). Dintre speciile relictare, în judeţul Vâlcea se întâlnesc: Frullania jackii, Buxbaumia aphylla, Carex pauciflora, Empetrum nigrum, Drosera rotundifolia, Dryas octopetala, Vaccinium oxycoccos etc. Recent, în urma cercetărilor sistematice întreprinse de specialişti de la Institutul de Biologie al Academiei Române, s-a conturat şi a fost dată publicităţii “lista roşie” a plantelor superioare din România (M. Oltean, G. Negrean, A. Popescu, N. Roman, V. Sanda, Simona Mihăilescu, 1994), care cuprinde 1.438 taxoni şi infrataxoni (1.235 specii şi 203 subspecii) aparţinând Pteridofitelor, Gimnospermelor şi Angiospermelor. Speciile şi subspeciile incluse în această listă sunt considerate periclitate, vulnerabile sau rare în România şi necesită protecţie legală, în conformitate cu standardele UICN. Un număr de 74 de taxoni din listă nu au mai fost găsiţi în stare sălbatică, fiind consideraţi dispăruţi din flora ţării noastre.

Din această listă, peste 60% din taxoni se regăsesc în flora judeţului Vâlcea, ceea ce dovedeşte bogatul tezaur floristic de care dispune acest teritoriu. Protecţia lor devine imperios necesară. Considerăm că ea mai poate fi completată cu o serie de specii care sunt periclitate în judeţul Vâlcea şi chiar în ţară: Pinus mugo (jneapănul) care, surprinzător, nu se află pe lista roşie, deşi situaţia sa este critică în toate masivele muntoase din ţară, fiind propus ca monument al naturii; Tamus communis (untul pământului), de la care se recoltează rizomii şi se vând în pieţe ca plantă medicinală cu valoare în terapia adjuvantă a reumatismului; Eritronium dens-canis (măseaua ciutei, cocărăi, ghiocei), plantă de primăvară ce se vinde prin pieţe. Are o răspândire limitată şi cu timpul poate dispărea.        

Arbori ocrotiţi. În flora judeţului Vâlcea se află şi un număr mare de arbori seculari, care impresionează prin dimensiuni şi prin ţinuta lor sau sunt legaţi de evenimente istorice. În acelaşi timp, ei reprezintă un valoros genofond ce asigură în parte regenerarea florei spontane. Astfel de arbori sunt răspândiţi în aproape toate pădurile judeţului şi sunt protejaţi prin grija silvicultorilor. În Munţii Lotrului, pe Dl. Proienilor, pe Valea Boia sau Valea Latoriţei, se întâlnesc exemplare de mari dimensiuni, aparţinând speciilor: fag, gorun, paltin de munte, molid, brad sau larice. Astfel de exemplare se mai află, de regulă, la limita dintre păduri şi pajiştile montane. În afara acestora, sunt cunoscute şi se află sub ocrotire, conform Deciziei 348/1983, următorii arbori: Stejarul de la Ştefăneşti (Stejarul pandurilor),  sub umbra căruia se spune că s-ar fi odihnit pandurii lui Tudor Vladimirescu; Gorunii de la Mănăstirea Dintr-un Lemn (comuna Frânceşti) în număr de patru arbori uriaşi, cu vârsta de peste 450 de ani şi diametrul de peste doi metri. Circulă legenda conform căreia mănăstirea veche ar fi fost alcătuită din lemnul unui singur copac care ar fi crescut cândva pe acolo; Frasinul de la Fumureni (comuna Lungeşti) - arbore de peste un metru în diametru, creşte lângă drumul sătesc, alături aflându-se o cişmea. Reprezintă o mărturie a vechilor codri ai Mamului; Nucul (Juglans regia) de la Bistriţa (comuna Costeşti), arbore de mari dimensiuni, având un diametru de peste 1,20 m şi înălţimea de 15-20 m; Sorbul (Sorbus domestica) (două exemplare) din pădurea Gorunoaia - localitatea Goranu; Fagul (Fagus silvatica) de la Snamăna (comuna Runcu); Alunul turcesc (Corylus colurna) din comuna Ioneşti; Plopul (Populus sp.) de la Drăgoieşti; gorunii de la Stroeşti, Laloşu, Hotărasa şi Barza (Budeşti).

Considerăm că este necesar să beneficieze de protecţie şi alţi arbori seculari, după cum urmează: Fagul (Fagus silvatica) de la Păscoaia, cu diametrul de 1,5 m, aflat pe marginea DN7A Brezoi-Voineasa, care umbreşte un plăcut loc de popas. Alături, constructorii hidrocentralelor de pe Lotru au construit o cişmea; Fagul (Fagus silvatica) de pe muntele Ştevia (comuna Voineasa) - Munţii Latoriţei, arbore uriaş cu circumferinţe de peste cinci metri, străjuieşte drumul de culme al Munţilor Latoriţei - drum construit de militari în timpul primului război mondial; Fagul lui Miu de la Ocnele Mari; Gorunul (Quercus petraea) din faţa Şcolii de la Hotărasa, comuna Copăceni, al cărui diametru depăşeşte 1m; din păcate, acesta este invadat de vâsc şi trebuie salvat de la uscare; Stejarul din curtea bisericii din Glăvile. Stejarul din curtea Staţiunii viticole Drăgăşani. Teiul din curtea bisericii satului Pietrişu (recent, a fost tăiat!) Oraş Băile Olăneşti; Iedera (Hedera helix) de sub pereţii Muntelui Oale (cea de la Schitul Pahomie a fost tăiată!), masivul Buila-Vânturariţa etc. Arbori monumentali de vârstă seculară, se mai află prin parcurile unor oraşe sau în staţiunile balneare. Specii exotice de arbori se găsesc şi pe proprietăţile unor cetăţeni.

Specii de interes comunitar. Aderarea României la Uniunea europeană a implicat şi armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei naturii. De aceea, au apărut mai multe legi şi hotărâri ale Guvernului României, care au menţionat în anexe liste de plante şi animale ce se cer a fi ocrotite. Ultimul act apărut recent – Ordonanţa de urgenţă nr.57/2007, publicată în MO nr. 442/29.06.2007, cuprinde speciile de animale de interes comunitar, ca şi cele de interes naţional, care necesită protecţie strictă. Reproducem lista celor ce se află şi pe teritoriul judeţului Vâlcea, sau este posibil să se găsească, dar nu au fost puse încă în evidenţă, aşa cum au fost publicate în “Monitorul Oficial”.

Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă

I. ANIMALE

a) ANIMALE VERTEBRATE

MAMIFERE

MICROCHIROPTERA: Toate speciile.

RODENTIA. Gliridae: Muscardinus avellanarius (Pârş de alun), Dryomys nitedula (Pârş cu coada stufoasă); Sciuridae: Spermophilus citellus (Citellus citellus) (Popândău, Şuiţă); Cricetidae: Cricetus cricetus (Hârciog/Căţelul pământului), Mesocricetus newtoni (Hamsterul românesc, Grivan mic); Zapodidae: Sicista betulina (Şoarece săritor de pădure).   

CARNIVORA. Canidae: Canis lupus (Lup); Ursidae: Ursus arctos (Urs brun);  Mustelidae: Lutra lutra (Vidra, Lutra), Mustela eversmani (Dihor de stepă), Mustela lutreola (Noriţă/Nurcă); Felidae: Felis silvestris (Pisică sălbatică), Lynx lynx (Râs).    

REPTILE

TESTUDINATA. Testudinidae: Testudo graeca (ţestoasă de uscat).

Emydidae: Emys orbicularis (Broască ţestoasă de apă)

SAUREA. Lacertidae: Lacerta agilis (Şopârlă cenuşie), Lacerta trilineata (Guşter vărgat), Lacerta vivipara panonica (Şopârlă de munte), Lacerta viridis (Guşter), Podarcis muralis (Şopârlă de zid), Podarcis taurica (Şopârlă de stepă).

OPHIDIA. Colubridae: Coronella austriaca (Şarpe de alun), Elaphe longissima (Şarpele lui Esculap), Elaphe quatuorlineata (Balaur mare), Natrix tessellata (Şarpe de apă).

Viperidae: Vipera ammodytes (Viperă cu corn).

AMFIBIENI

CAUDATA. Salamandridae: Triturus cristatus (Triton cu creastă)

Triturus montandoni (Triton carpatic), Triturus vulgaris ampelensis (Triton comun transilvănean).

ANURA. Discoglossidae: Bombina bombina (Buhai de baltă cu burta roşie), Bombina variegata (Buhai de baltă cu burta galbenă); Hylidae: Hyla arborea (Brotăcel, Buratec, Răcănel); Ranidae: Rana arvalis (Broască de mlaştină, Broască cafenie), Rana dalmatina (Broască de pădure); Pelobatidae: Pelobates fuscus (Broască de pământ, Broască gheboasă); Bufonidae: Bufo viridis (Broască râioasă verde)

PEŞTI

PERCIFORMES. Percidae: Zingel zingel (Pietrar), Gymnocephalus baloni (Ghiborţ de râu)

b) NEVERTEBRATE

ARTHROPODA

CRUSTACEA. Decapoda (Crustacee): * Austropotamobius torrontium

INSECTA. Coleoptera (Gândaci): Bolbelasmus unicornis, Boros schneideri, Buprestis splendens, Carabus hampei, Carabus hungaricus, Carabus variolosus, Cerambyx cardo (Croitor), Cucujus cinnaberinus, Graphoderus bilineatus, Lucanus cervus (Radasca), Morimus funereus, Oxyporus mannerheimi, Osmoderma eremita (Pustnicul, Gândacul sihastru), Phryganophilus ruficollis, Pilemia tigrina, Probaticus subrugosus, * Pseudogaurotina excellens, Rhysodes sulcatus, * Rosalia alpina (Croitorul alpin), Stephanopachys substriatus, Lepidoptera (Fluturi diurni şi nocturni), Apatura metis, Arytrura musculus, Catopta thrips, Colias myrmidone, Cucullia mixta lorica, Erebia sudetica radnaensis, Erannis ankeraria, Eriogaster catax, Euphydryas aurinia, Glyphipterix loricatelia, Gortyna borelii lunata, Hyles hippophaes, Hypodryas maturna partiensis, Lopinga achine, Lycaena dispar, Lychaene holle, * Lepidea morsei, Maculinea arion, Maculinea nausithous, Maculinea teleius, Nymphalis vaualbum, Parnassius mnemosyne, Parnassius mnemosyne, Parnassius apollo, Proserpinus proserpina, Pseudophilotes bavius, Zerynthia polyxena, Odonata (Libelule), Coenagrion ornatum, Coenagrion mercUreale, Leucorrhinia pectoralis, Cordulegaster heros, Ophiogomphus cecilia, Orthoptera (Greieri, Cosaşi), Isophya harzi, Isophya stysi, Pholidoptera transsylvanica, Isophya costata, Odontopodisma rubripes, Paracaloptenus caloptenoides, Saga pedo, Stenobothrus eurasius.

MOLLUSCA. Gastropoda: * Anisus vorticulus, Theodoxus tran”SV”ersalis,    - Chilostoma banaticum, Vertigo angustior, Vertigo genesii, Vertigo moulinsiana

II. PLANTE

Toate speciile de plante enumerate în anexa nr. 3, cu excepţia Bryophyta, plus cele prevăzute în continuare. Scrophulariaceae: Lindernia procumbens

Specii de interes naţional. Specii de animale şi de plante care necesită o protecţie strictă. Speciile care figurează în această anexă sunt indicate:

a) prin numele speciei ori al subspeciei; sau

b) prin ansamblul speciilor care aparţin unui taxon superior sau unei părţi din acel taxon.

a) ANIMALE. MAMIFERE

INSECTIVORA. Soricidae: Sorex alpinus (Chiţcan de munte), Neomys anomalus (Chiţcan de apă).

CHIROPTERA. Vespertilionidae: Vespertilo murinus (Liliacul bicolor)

RODENTIA. Spalacidae: Spalax leucodon (Orbetele mic), Spalax graecus (Orbetele mare).

PĂSĂRI

FALCONIFORMES. Falconidae: Falco tinnunculus (Vânturel roşu, vinderel), Falco subbuteo (Şoimul rândunelelor);

GRUIFORMES. Gruidae: Grus grus (Cocor), Anthropoides virgo (Cocor mic)

CHARADRIIFORMES. Scolopacidae: Limicola falcinellus (Fugaci de mlaştină, Prundăraş de nămol), Actitis hypoleucos (Fluierar de munte), Arenaria interpres (Pietruş)

STRIGIFORMES. Tytonidae: Tyto alba (Strigă); Strigidae: Otus scopio (Ciuş, Ciuf pitic), Athene noctua (Cucuvea)

CORACIFORMES. Upupidae: Upupa epops (Pupăză)

APODIFORMES. Meropidae: Merops apiaster (Prigorie)

PICIFORMES. Picidae: Picus viridis (Ghionoaia verde), Jynx torquilla (Capîntortură)

PASSERIFORMES. Alaudidae: Eremophila alpestris (Ciocârlie urecheată); Motacilidae: Motacilla spp. (Codobatură); Bombycillidae: Bombycilla garrulus (Mătăsar); Cinclidae: Cinclus cinclus (Mierlă de apă, Pescărel negru); Prunellidae: Prunella spp. (Brumăriţe); Turdidae: Erithacus rubecula (Măcăleandru), Phoenicurus spp. (Codroşi), Monticola saxatilis (Mierlă de piatră); Remizidae: Remiz pendulinus (Piţigoi pungar, Boicuş); Sturnidae: Sturnus roseus (Pastor roseus) (Lăcustar); Emberizidae: Emberiza cia (Presură de munte); Sylviidae: Cettia cetti (Stufărica), Locustella spp. (Greuşel), Phylloscopus spp.(Pitulice), Regulus spp. (Auşel); Muscicapidae: Muscicapa striata (Muscarul sur); Timaliidae: Panurus biarmicus (Piţigoi de stuf); Paridae: Aegithalos caudatus (Piţigoiul codat); Sittidae: Sitta europaea (Scorţarul, Toiul); Tichodromadidae: Tichodroma muraria (Fluturaşul de stâncă); Oriolidae: Oriolus oriolus (Grangurul); Corvidae: Nucifraga caryocatactes (Alunarul), Corvus corax (Corbul); Passeridae: Passer hispaniolensis (Vrabia spaniolă);     Emberizidae: Emberiza meianocephala (Presură cu cap negru), Miliaria calandra (Presură sură); Fringillidae: Serinus serinus (Cănăraş), Carduelis spp. (Sticleţi, Scatii, Inăriţe, Florinţi), Carpodacus erythrinus (Mugurar roşu), Coccothraustes coccothraustes (Botgros); 

REPTILE

SAUREA. Lacertidae: Lacerta praticola (Şopârlă de luncă), Eremias arguta (Şopârliţă/şopârlă de nisip); Anguidae: Anguis fragilis (Năpârcă, Şarpele de sticlă).

OPHIDIA. Viperidae: Vipera berus (Viperă comună).

AMFIBIENI

CAUDATA. Salamandridae: Triturus alpestris alpestris (Tritonul de munte), Triturus vulgaris vulgaris (Tritonul comun), Salamandra salamandra (Salamandră).

ANURA. Bufonidae: Bufo bufo (Broască râioasă brună); Ranidae: Rana temporaria (Broască roşie de munte), Rana lessonae (Broască verde de baltă).

PEŞTI

SALMONIFORMES. Salmonidae: Hucho hucho (Lostriţă).

CYPRINIFORMES. Cyprinidae: Leuciscus (Petroleuciscus) borysthenicus (Cernuşcă), Carassius carassius (Caracudă).

GADIFORMES. Gadidae: Lota lota (Mihalţ).

PERCIFORMES. Percidae: Stizostedion volgensis (Şalău vărgat), Percarina demidoffi (Percarina); Gobiidae: Proterorhinus marmoratus (Guvid de baltă); 

SCORPAENIFORMES. Cottidae: Cottus poecilopus.

NEVERTEBRATE

ARTHROPODA

INSECTA. Coleoptera (Gândaci): Chrysobothrys leonhardi, Scarabaeus affinis, Brachyta balcanica, Pedostrangalia verticalis, Calchaenesthes oblongomaculata, Neodorcadion exornatum, Xylosteus spinolae spinolae

Lepidoptera (Fluturi diurni şi nocturni): Apatura metis, Arethusana arethusa, arethusa, Argynnis laodice, Aricia (Eumedonia) eumedon, Boloria (Clossiana), titania transsylvanica, Boloria aquilonaris, Catocala diversa, Coenonympha leander,  Coenonympha tullia tullia, Colias chrysotheme, Conisania poelli ostrogovichi, Cucullia balsamitae, Cuculia biornata, Cuculia gnaphalii, Cupido osiris, Dasypolia templi koenigi, Diachrysia chryson deltaica, Erebia sudetica radnaensis, Erebia pharte, Erebia gorge, Erebia melas runcensis, Erebia melas carpathicola, Euchloe ausonia taurica, Everes alcetas, Grammia quenseli, Heteropterus morpheus, Hyponephele lupinus lupinus, Hyponephele lycaon, Kentrochrysalis elegans steffensi, Kirinia roxelana, Lasiocampa eversmanni, Lamonia balcanica, Lychaena hippothoe hippothoe, Maculinea alcon, Muschampia cribrellum, Muschampia tessellum, Neptis hylas (sappho), Oxytripia orbiculosa, Paradrymonia vittata bulgarica, Pericalia matronula, Peridea korbi herculana, Phyllodesma ilicifolia ilicifolia, Pieris ergane, Plebeius sephirus, Piusia putnami gracilis, Plusidia cheiranthi, Polia cherrug, Potyommatus amandus, Pseudophilotes bavius egea, Psodos quadrifaria, Pyrgus sidae sidae, Pyrocieptria cora, Rileyiana fovea, Rhypariorides metelkana, Schinia cognata, Schistostege decussata dioszeghyi, Spaelotis suecica gylkosi, Zerynthia (Allancastria) cerisy ferdinandi, Zygaena laeta orientis, Zygaena nevadensis gheorghenica.

Orthoptera (Greieri, Cosaşi): Capraiscola ebneri, Chorthippus acroleucus, Isophya dobrogensis, Metrioptera domogledi, Miramella (Capraiuscola) ebneri, Odontopodisma acuminata, Odontopodisma carpathica, Odontopodisma montana, Onconotus servillei, Podismopsis transsylvanica, Poecilimon intermedius, Uvarovitettix transsylvanica, Zubovskya banatica

MOLLUSCA

Gastropoda (Melci): Alopia sp., Bathyomphalus contortus, Cochlodina marisi, Graciliaria inserta, Gyraulus crista, Herilla ziegleri dacica, Holandriana holandri,   Melanopsis parreyssi, Physa fontinalis, Psudalinda sp., Serrulina serrulata, Theodoxus prevostianus.

Bivalvia: Adacna fragilis, Hypanis plicata relicta, Monodacna colorata, Pseudanodonta complanata

b) PLANTE. Asteraceae: Achillea impatiens, Artemisia lerchiana, Centaurea ruthenica, Centaurea varnensis; Brassicaceae; Caryophyllaceae: Silene thymifolia, Stellaria longifolia; Cyperaceae: Carex chordorrhiza, Carex lachenalii, Rhynchospora alba, Schoenus ferugineus; Euphorbiaceae: Euphorbia carpatica;   Fabaceae; Ericaceae: Vaccinium uliginosus; Linaceae; Lycopodiaceae: Lycopodium inundatum; Salicaceae: Salix bicolor; Scrophulariaceae: Pedicularis sylvatica (Vârtejul pământului); Paeoniaceae; Poaceae: Corynephorus canescens, Sesleria uliginosa; Polygonaceae: Polygonum alpinum (Troscot de munte); Portulacaceae: Montia minor; Rosaceae: Potentilla haynaldiana.

*

Judeţul Vâlcea este unul dintre judeţele României în care natura cunoaşte cea mai largă biodiversitate, formele de relief ating cote înalte  de pitoresc ce atrag orice vizitator, iar toţi cei care au trecut prin aceste ţinuturi, au păstrat în memorie imagini încântătoare ale spaţiului natural şi spiritual. În zilele noastre, când agresiunea asupra naturii cunoaşte, în ciuda unor eforturi internaţionale, importante creşteri, este necesar să găsim, prin inteligenţă şi dialog, cele mai potrivite mijloace de reconciliere cu natura, iar programele de dezvoltare durabilă să ţină seama de protejarea naturii, aşa cum se practică, de mai multă vreme, în ţările vest-europene.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 77-98). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Joi, 06 Octombrie 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 151576 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea - protecţia naturii