Mă uit neputincios la moartea satului, o moarte pe care o dictează oameni cărora Dumnezeu le-a dat ceva putere ca s-o folosească spre binele celorlalţi, dar pe care diavolul i-a împins s-o folosească pentru sfărâmarea şi uciderea sufletului românesc: satul. Copiii care cresc aici pleacă acum spre oraşe sau alte locuri, considerând că în sat nu-şi mai au rostul. C.A.P.-ul creat de părinţii lor le-a luat curtea unde se jucau, grădina de pe lunca Şesii, unde cultivau legume şi pepeni, le-a scos cireşii şi nucii, a tăiat salcâmii, iar dealul copilăriei mele arată acum ca un sol lunar. Pârâul a murit şi el, peştii, broaştele, şerpii şi mormolocii rămânând doar în amintirea copiilor de demult, copii care acum, deveniţi adolescenţi, se pregătesc să plece.
Şasa izvorăşte la Berbeşti şi se varsă în Olteţ, la Tetoiu. În lunca-i roditoare sătenii au coborât rând pe rând de pe deal, unde, ca semn al trecerii pe acolo, au lăsat un cimitir pe care oameni fără milă l-au arat vara aceasta, integrându-l în platul peisaj al C.A.P.-lui. Şasa, cum spuneam, a adunat pe cursul ei, toate casele şi cât a trăit ea, a trăit şi satul. Spun a trăit, deoarece, când eu eram copil, Şasa nu seca niciodată, cu toată arşiţa verilor, ce părea infinită, fiind locul unde fete frumoase îşi spălau pletele şi unde bătrânii căutau să întinerească, scăldându-şi trupurile vlăguite de vreme. Zăvoiul, odinioară ca un brâu verde, s-a rărit şi el. Plopii, salciile, arinii, alunii şi salcâmii cad sub topoarele oamenilor care, neavând lemne de foc, taie de aici. Pârjolul secetei şi-a întins la rându-i pseudopodele nesăţioase, ucigând umbra şi - cum spunea poetul - orice boare de vânt. Pomii, întâmplător scăpaţi de lama buldozerului, îşi leapădă din vreme frunzele îngălbenite, rămânându-le fructele ca globurile într-un pom de iarnă, pe care copiii, în nostalgia după Moş Crăciun, îl ţin cât mai mult în casă, chiar şi după ce îi cade cetina. Nu numai seceta este cauza, dar şi gândacii negri şi pufoşi pe care îi întâlneşti peste tot: în fântâni, în case, în mâncare, pe foile de porumb sau pe stănoaga podului. Nu poţi mirosi o floare fără ca negrul lor să nu-ţi taie orice plăcere. La intervale regulate, în răceala serii sau în roua dimineţii, norii de fluturi cad pe pământ, proaspeţi produşi ai maturizării omidelor păroase.
Satul nu mai are viaţă. Oamenii nu mai ies, ca pe vremuri, la poarta casei, să discute problemele de peste zi. Acum stau ascunşi după gardurile curţilor şi privesc trecerea lui Sandu Vacă, preşedintele C.A.P.-ului, care urmează să dea ordin ce curţi să se retragă şi ce pomi să fie tăiaţi pentru lărgirea perimetrului agricol, în beneficiul cooperativei pe care o conduce. De altfel, cooperativa l-a răsplătit deja cu vreo zece kilograme de greutate corporală, care, foarte curând, i-au împlinit trupul firav de altădată.
Ca orice preşedinte al unei asemenea instituţii, el, Sandu Vacă, primise o şaretă cu un cal alb, ce schimbase deja câţiva presedinţi ai C.A.P.-ului şi primari de când era în serviciu. Om, cal şi şaretă urmau să facă trup comun ani de zile, calul gândind, de cele mai multe ori, mai mult decât stăpânul. Tot schimbând atâţia oameni de vază, bietul animal le învăţase la toţi năravurile, aşa că se oprea fără îndemnuri în faţa bufetului sau la vreo poartă cu gardul înalt ori la vreo casă care avea de obicei geamurile acoperite cu ziar. În aceste case locuiau văduve, femei nemăritate sau măritate, dar cu bărbaţii plecaţi pe şantiere prin ţară. Suru contribuia astfel la fericirea comunală, refăcând vieţi, căci el era primul care înlesnea legăturile omului pe care îl ducea în şaretă cu aceste femei.
De fapt, un primar sau un preşedinte de C.A.P, când lua în primire comuna şi cooperativa, lua şi casele pe unde se oprea Suru. Prin urmare, Suru era centrul universului în satul acela, ceilalţi, primari, presedinţi şi femei, învârtindu-se în jurul său. Un alt personaj demn de remarcat este Dumitru David, primarul. După ce făcuse o facultate la fără frecvenţă, cu care nu scăpa prilejul să se mândrească, mai “suportase” şi prelucrarea propagandistă la aşa-zisa academie „Ştefan Gheorghiu” sau, ca pe la colţuri, „Fane Patriotul”. În consecinţă, fiind activist de partid cu înalte studii, Dumitru David acceptase postul, îndeplinind una din condiţiile de bază – aceea de a nu fi fost din comuna al cărei primar devenea. Tactica aceasta, pornită de la centru, avea scopul, în virtutea sistematizării, de-a şterge de pe hartă unele sate ale comunei: Budule, Popeşti şi mai mult de jumătate din Nenciuleşti. De asemenea, mai trebuiau aduse spre „centrul civic” casele risipite pe dealuri şi prin lunca apei. Toate acestea nu puteau fi îndeplinite de un om al comunei, ci doar de cineva stăin, care, o dată venit, nu mai rămânea om, ci simplă unealtă cu care statul să făurească epoca atât de sforăitor numită „de aur “. Dumitru David avea două mijloace de deplasare prin comună: o motocicletă şi o şaretă trasă de un cal mai tânăr decât Suru. Mersul său pe motocicletă devenise hilar din momentul în care îşi lăsase mustaţă, când a şi primit porecla de „Bismarck”. Dădea impresia că în şezut avea înfipt un arc care îl ţinea foarte drept în şa atunci când saluta pe cineva mişcându-se mecanic şi foarte repede de jos în sus. Era un om liniştit când a venit în sat. Cu liniştea aceasta a atras oamenii, mulţi crezând că vor avea un primar bun, mai bun decât Costică Munteanu, pe care îl înlocuia.
La începutul anului 1987, legea sistematizării trebuia aplicată şi aici fără amânare. Comuna avea să devină precum grajdul unei ferme de vaci. Curţile caselor trebuiau restrânse doar la 250 de metri pătraţi, lăsând loc unui aşa-zis „perimetru agricol”. De când începuse acest lucru, David şi-a arătat adevărata faţă. În primul rând, a pus cooperativa agricolă să dea în judecată pe cei ce nu se conformaseră în a-şi retrage curţile. Apoi, cu hotărârea judecătorească în mână, însoţit de un miliţian cu „miere în glas“, venea cu un buldozer şi distrugea curtea. În câteva minute nu mai rămânea nimic din ceea ce, cu puţin înainte, fuseseră nişte straturi sănătoase de ceapă,cotețe sau fânare.
Puţini au rezistat acestei campanii, unul dintre ei fiind Mircea Barbu. Mircea Barbu este descendentul unei familii vechi, cu o poziţie socială destul de bună între cele două războaie şi chiar până în 1962, când a fost făcută colectivizarea. După mai multe procese şi recursuri la tribunalul judeţean, acceptase şi el să îşi retragă curtea până la cei două sute cincizeci de metri pătraţi, dar cu menţiunea că nu era posibil deocamdată, deoarece avea în curte cinci plopi seculari. Când David l-a întrebat de ce nu-şi retrăsese curtea în vara aceea, i-a replicat:
„De ce, mă, Mitică, să-i dau jos? Cucul unde mai cântă ?!”.
Când cucul n-a mai cântat, David a venit din nou la poarta lui:
„Gata, nea Mirceo, dă-i jos! N-avem ce face, trebuie să mărim perimetrul”.
„Auzi, bă, Mitică, îi răspunsese din nou Mircea, hai să-i mai lăsăm. Ştii, aici e singurul loc unde mai cântă privighetorile”!
Mircea Barbu este cel mai pitoresc om din sat. Nu ştiu dacă poţi să numeri pe degete zilele când nu este „cu țuica-n nas”. Plopii din curtea lui sunt pentru el un blazon, în vocabularul oamenilor existând deja expresia „plopii lui Mircea”. Înălţimea lor depăşeşte patruzeci şi cinci de metri, neputând fi cuprinşi de doi oameni, deşi sunt trăzniţi şi uscaţi pe jumătate. Din cauza lor nu se putea cultiva mai nimic împrejur… Dumitru David şi-a făcut și un renume, acela de „om al statului” şi nu „al satului”, îndeplinind riguros măsurile venite de la judeţ şi, când aproape toate curţile au fost retrase, lăsând loc perimetrului agricol, a găsit o modalitate de a îndeplini şi planul achiziţiilor la carne şi ouă. Împreună cu Sandu Vacă, inginera Legănatu şi alţii, tocmeau cete şi, ca în vremurile cu haiduci, prindeau găinile de prin culturile agricole, pentru a le duce, motivau ei, la contractare.
În ultimul timp Dumitru David se dezumanizase de tot. Când stătea lângă buldozerul cu care sfărâma garduri şi îngropa pomi, părea făcut din acelaşi material cu acesta.
Când calul îi plimba corpul aproape sferic, pe lângă cal, el părea şareta. Se spunea că intrasem în era roboticii, a muncii făcute în locul omului de mecanismul teleghidat. Numai că în munca cu omul, în primării de exemplu, nu se puteau folosi roboţii, fiind necesar cineva cu suflet, pentru că se adresa sufletelor. Aşa ar fi trebuit să fie, dar socialismul, în loc să înceapă robotizarea în fabrici şi uzine, a început-o în administraţie, fabricând primari la uzinele „Ştefan Gheorghiu”. Dumitru David era un astfel de robot, de care oamenilor le era frică, fără să-i poarte însă nicio urmă de respect. Ca o umbră deformată a celorlalţi, Nicolae Buzdugan se profila aproape pretutindeni. De douăzeci de ani era mărunt slujbaş prin primărie, fără vreo putere de decizie oficială, dar pe care şi-o lua de la sine, manifestându-şi fără stavilă spiritul orgolios până la prostie. Mai zgomotos decât el era Nelu Roșu. Fiind brigadier, în toate dimineţile era auzit strigând oamenii la munca câmpului. Dar, spre deosebire de ceilalţi, era mai bun, mai respectuos şi de aceea nu-şi atrăsese duşmani în sat. Ei au rămas acum fantomele unui sat fără viaţă, ce aşteaptă să intre în pământ. Oamenii, deşi trăiesc, au murit demult, o dată cu distrugerea vechii rânduieli, curţile şi casele lor profilându-se astăzi ca nişte morminte, de-a lungul drumului.
În tot acest peisaj fără viață, numai curtea lui Mircea Barbu a rămas ca un pumnal înfipt în perimetrul agricol, iar plopii lui, ridicaţi spre cer se roagă către Dumnezeu cu foşnet de frunze.
Dumitru M. Zamfira/ Povestiri din spatele oglinzii - volumul integral în PDF.
