Istorie Locala

Marți, 28 August 2012 13:18

Viața religioasă vâlceană

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

, Oferind condiţii prielnice de viaţă, arealul geografic vâlcean a fost populat din timpuri străvechi; descoperirile arheologice de pe întinsul judeţului, dovedesc o intensă locuire a ţinutului în mileniile anterioare cuceririi romane. În mod corespunzător, credinţele şi practicile religioase i-au însoţit dintotdeauna pe locuitorii acestei zone.

Din cauza puţinătăţii mărturiilor de care dispunem până în prezent şi a interpretărilor lor diferite, religia geto-dacilor constituie în continuare unul dintre cele mai controversate puncte ale civilizaţiei lor; studiile apărute până în prezent pe baza dovezilor existente, nu îngăduie, deocamdată, să se tragă concluzii peremptorii şi definitive relativ la acest domeniu. Aceeaşi penurie de mărturii concrete, ne determină să apreciem ca discutabilă concepţia lui N. Densuşianu care, plecând de la o mărturie a lui Pindar (sec. VI a. Chr.), apreciază că „Patria Hyperboreilor (. . .) în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă asupra vieţii greceşti era (. . .) în părţile de nord ale Dunării de Jos şi ale Mării Negre”1. La fel de rezervaţi sunt şi istoricii români contemporani când apreciază în ce măsură mitul grecesc al lui Apollo Hyperboreeanul (la care făcea aluzie şi N. D. în pasajul citat) poate fi extins departe spre nord, “dar preferinţa pentru un cult al soarelui – afirmă ei cu convingere – este susţinută în ţara noastră de numeroase simboluri solare ce apar pe ceramică sau pe arme de bronz (în special pe discul topoarelor de luptă)”2. Vom insista, aşadar, asupra acelor lucruri şi aspecte religioase probate de mărturii scrise şi arheologice peremptorii. „Informaţiile trunchiate ale autorilor antici – afirmă Mircea Babeş şi Ioan Glodariu – împreună cu cea afirmată de părintele istoriei (Herodot, n. red.), după care cei ce pleacă din această viaţă nu mor, ci ajung lângă Zalmoxis şi cu singura menţiune a lui Gebeleizis, au dat naştere catalogării caracterului religiei geto-dace ca fiind henoteist, monoteist chiar, dualist sau politeist”3. În acest domeniu – al destinului trupului şi sufletului după moarte la daci, este interesantă opinia lui Hadrian Daicoviciu – unul dintre dacologii cei mai pertinenţi ai istoriografiei noastre, conform căruia, trecerea dacilor “de la înhumaţie la incineraţie şi, evident, schimbarea ritului, corespunde unei transformări în credinţele religioase ale daco-geţilor”4.

Este drept, nu ni s-au păstrat mărturii scrise sau arheologice, privitoare la credinţa în Zamolxis a vechilor locuitori din zona Vâlcii, sau despre Deceneu – sfătuitorul religios al lui Burebista şi nici despre „existenţa, la geţi, a unei secte cu trăsături ritual-ascetice, asemănătoare sub multe aspecte esenţiale cu pitagoreicii din secolul V î.e.n.” 5. În favoarea existenţei mai multor zeităţi în religia locuitorilor arealului vâlcean, ar mărturisi şi masca de bronz de la Ocniţa, care „datează, probabil, de la sfârşitul secolului I î.e.n. (. . .) Astfel de chipuri, respectiv măşti, care reprezentau probabil divinităţi, se bucurau în acea vreme, după cum se vede, de mare popularitate la daci”6. Cei doi istorici menţionaţi mai sus, subliniind caracterul general politeist (totuşi!) al popoarelor indoeuropene (inclusiv al tracilor, în a căror religie se impune antropomorfismul, apreciază că acesta este „nu neapărat cu chip uman, ci cu însuşiri umane (. . .). Zeităţile personificau elemente, fenomene şi forţe ale naturii, chiar unele concepte din traiul cotidian: pământul şi cerul, soarele şi ceilalţi aştri, apa, focul, vântul, furtunile, animale şi plante etc.” 7. Pentru spaţiul vâlcean, afirmaţia lor este dovedită de descoperirile arheologice locale: idolii antropomorfi şi zoomorfi, ori simbolul solar probând un cult al soarelui, ambele fiind manifestări din epoca bronzului; este probată, de asemenea, de gropile votive (în care se depuneau obiecte în cinstea zeilor) descoperite la Cosota (fostă Buridava dacică) etc. – despre care oferă amănunte arheologul Silviu Purece în subcapitolul Preistoria judeţului Vâlcea din prezentul volum8. Izvoarele vechi şi, deopotrivă, cercetările contemporane au pus în evidenţă, prin numeroase vestigii, existenţa – în zona Ocnelor Mari – a tribului buridavensilor, cu capitala la Buridava. Ca şi celelalte triburi daco-gete, burii erau, desigur, adepţii religiei geto-dace, bazată pe credinţa în nemurire şi în zeul suprem Zamolxe (Zamolxis, Zalmoxis) – divinitate cu care comunicau direct, prin sacrificarea – la intervale de cinci ani – a unui sol, căruia i se comunicau dorinţele colectivităţii pentru a i le transmite zeului. După Herodot, ei mai aveau şi alţi zei, printre care Gebeleisis, despre care se presupune că ar fi fost un zeu uranian (<i.e. Zibel <g`heib / “lumină, fulger”)9. Cel de-al treilea zeu din triada dacică religioasă, ar fi fost zeul războiului, căruia – la greci şi la romani – i-ar fi corespuns Ares şi Marte10.

Chiar din a doua jumătate a secolului I a. Ch., a fost posibilă răspândirea creştinismului printre dacii de la nordul Dunării, aşa cum rezultă din scrierile scriitorului creştin Tertulian11. Alte scrieri mărturisesc despre opera de misionarism creştin a Sfântului Andrei, care a rostit cuvântul Evangheliei, sciţilor şi tracilor12.

În urma cuceririi Daciei de către romani, religia creştină s-a putut infiltra, treptat, şi în noua provincie romană Dacia Malvensis, care cuprindea, în linii mari, teritoriul Olteniei de mai târziu; reamintim faptul că aici fusese adusă, printre altele, Legiunea XIII Macedonica, cu soldaţi recrutaţi din Macedonia, unde creştinismul fusese răspândit de însuşi Sfântul Apostol Pavel. După adoptarea oficială a noii religii de către romani, sub Constantin cel Mare (prin Edictul de la Milano - 313), a devenit posibilă încetarea clandestinităţii privind practicarea religiei creştine, în care se aflaseră, timp de circa trei secole, toţi credincioşii din Imperiul Roman. În felul acesta, „adepţii noii religii, existenţi în Dacia încă din secolele 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunităţi creştine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană” 13. Mai târziu, vor apărea primele biserici, la început cu sensul primordial de „comunitate, totalitate a celor botezaţi” (în greceşte – έκκλήσίά <vb. έκκάλέω – „a chema, a aduna”) şi apoi – sub forma lăcaşelor de cult în care se adunau creştinii. Se ştie, „primele mănăstiri au fost înfiinţate de călugări sau de oameni cu stare materială şi evlavioşi, înainte de constituirea statelor feudale româneşti” 14. Atunci când, pe lângă unele biserici, au fost construite şi alte anexe – chilii pentru călugări, arhondărie (sală de oaspeţi), trapeză (sala de mese), ateliere pentru confecţionarea unor obiecte etc.

În cele ce urmează, vom analiza aşezămintele religioase vâlcene cu sensul al doilea – acela de lăcaşe de cult şi de cultură, întrucât amândouă aceste manifestări se referă, de fapt, la esenţa trăirii religioase a creştinilor, la educaţia lor spirituală. Pentru o imagine cât mai completă a vieţii şi culturii religioase vâlcene, materialul despre aşezămintele religioase din judeţ va fi sistematizat în două mari capitole, unul consacrat vetrelor de cultură, iar celălalt - arhitecturii religioase.

 

Note bibliografice

1. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002, pag. 85.

2. Academia Română, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, pag. 373.

3. Academia Română, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, pag. 784-785.

4. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972, pag. 66.

5 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Ed. „Cugetarea-Georgescu Delafras SA, pag. 57, apud Strabon, Geografia, 3, 5; v. şi Manfred Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, Ed. Militară, 1988, pag. 224.

6. Manfred Oppermann, op. cit., pag. 192.

7. Ibidem.

8. Vezi supra; a se vedea, de asemenea, secvenţa Devenirea din subcapitolul CULTURA POPULARĂ (autor: Ioan St. Lazăr)..

9. Istoria Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, pag. 430.

10. Ibidem, pag. 788

11. Adversus Iudaeos, VII, 4.

12 Istoria Românilor, vol. II, pag. 371.

13. DE II, pag. 5.

11. Instituţii feudale, pag. 287.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 581-582). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 07 Decembrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4123 ori Ultima modificare Marți, 28 August 2012 13:39
Ești aici: Home Valcea Valcea Viața religioasă vâlceană