Promovarea ştiinţei de carte în mănăstiri rezultă din concepţia creştină despre necesitatea culturii pentru desăvârşirea omului. Ctitorite în zona de munte sau pe văile trecătorilor carpatine, unde existau cele mai vechi aşezări ale strămoşilor noştri – atestate documentar sau de recentele săpături arheologice – ele s-au consacrat slujirii umane prin educarea şi transmiterea învăţăturii de carte. Profesorii se recrutau dintre preoţi şi călugări, localul şcolilor era chilia şi tinda bisericilor, iar cărţile de ritual îndeplineau rolul manualelor şcolare1. Documentele vremii adeveresc acest rol îndeplinit în secolele XIV-XIX, de principalele mănăstiri vâlcene, care vor fi prezentate cronologic, indicând pentru fiecare data înfiinţării (după N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I – Ţara Românească, vol. I şi II, [Craiova], Editura Mitropoliei Olteniei, 1970).
Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 582-583). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”
