Informaţii preţioase au dat învăţătorii vâlceni din secolul al XIX-lea care au răspuns chestionarelor trimise de către Nicolae Densusianu şi B.P. Hasdeu; de asemenea, multiple mărturii despre viaţa etnofolclorică vâlceană au comunicat învăţătorii, profesorii şi preoţii vâlceni pentru Arhiva de Folclor de la Cluj (lui Ion Muşlea), precum şi în revistele interbelice de folclor Izvoraşul, Şezătoarea, Ion Creangă, Suflet oltenesc ş.a.; recunoscători trebuie să fim şi rapsozilor, meşterilor populari şi animatorilor locali care au cooperat la anchetele de teren iniţiate de cercetători de la Institutul de Etnografie şi Folclor, de la centrele zonale ale Academiei Române, de la Muzeul Satului, Muzeul „Astra”, Muzeul Olteniei şi alte instituţii. Sunt de evidenţiat şi cercetările contemporane colective în Ţara Loviştei iniţiate de prof. Mihai Pop (v. seria editorială Folclor din Ţara Loviştei) şi continuate de prof. Nicolae Constantinescu (v. seria Laboratorul Boişoara), precum şi cele organizate în Loviştea şi în diferite arii vâlcene de către Centrul Judeţean al Creaţiei Populare şi Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor vâlceni, sub conducerea prof. Gheorghe Deaconu. Cu asemenea bogate referinţe1, cultura populară vâlceană are fixate reperele şi trăsăturile caracteristice, patrimoniul ei material şi cel imaterial având a fi păstrat „viu”, conservat, valorificat şi înnoit, în raport de condiţiile şi exigenţele contextelor din prezent şi din viitor.
Rădăcinile. Suntem aici de când se ştiu Carpaţii/ Şi Dunărea şi tot ce e-n cuprins – afirmă fundamental peste veacuri poetul (un poet vâlcean, George Ţărnea). Ca şi celelalte zone etnofolclorice româneşti, cultura populară vâlceană îşi are obârşiile în epoca arhaică/ sau preistorică (din neolitic la epoca aramei, a bronzului şi cea a fierului); ea perpetuează, prin unele tipuri de obiecte, forme şi decoraţiuni, o seamă de caracteristici ale culturilor arheologice (Starčevo-Criş, cu grupul Cârcea-Valea Răii, Boian, Sălcuţa, Coţofeni, Glina, Verbicioara, Hallstatt ş.a.) stratificate în timp în arealul nord- şi sud-dunărean şi identificate şi pe teritoriul Vâlcii (v. Pr. Gheorghe Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei. Rm. Vâlcea, Ed. „Petras”, 1995). Descoperirile de aici evocă - desigur, fragmentar - o locuire neîntreruptă în zonă, un habitat mereu adaptat la condiţiile ei naturale, ca şi la transformările economice, sociale şi culturale produse în timp. Din neoliticul aşezării pentru cultivarea pământului, creşterea animalelor şi iniţierea meşteşugurilor (construcţia locuinţei, „ţesutul” pentru port şi textile de interior, olăria ş.a.) până în epoca metalelor, s-au produs, odată cu aşezarea migratorilor indo-europeni (proto-dacii) şi asimilarea (nu şi exterminarea!) autohtonilor, schimbări capitale în evoluţia locuitorilor: prima mare diviziune a muncii (între păstori şi agricultori), substituirea matriarhatului cu patriarhatul, prelucrarea metalelor (inclusiv pentru arme), diversificarea meşteşugurilor şi a schimburilor de produse, trasarea drumurilor comerciale, cristalizarea unei noi viziuni religioase şi a ritualurilor aferente, stratificarea socială (incluzând nivelurile religios, militar şi productiv), rafinarea formelor şi decoraţiunilor obiectelor de cult şi utilitare – toate acestea reflectând o creştere pregnantă a civilizaţiei materiale şi a celei spirituale.
Ţinutul Vâlcii, dăruit cu cele trei forme principale de relief (munţi, coline, şesuri), favorabile unor habitaturi stabile, precum şi cu bogăţii naturale excepţionale (păduri, ape, sare, aur ş.a.), va deveni, în spaţiul său subcarpatic, un veritabil centru economic (bazat pe exploataţiile de sare de la Ocnele Mari, încărcată în târgul antic de la Râureni şi transportată apoi cu plute pe Olt ori cu alte mijloace), dar şi un centru politic şi militar (prin constituirea cetăţii de pământ Buridava, a tribului buridavensilor, din care, probabil, provenea şi Burebista, întemeietorul statului dac). Deloc întâmplător, locurile menţionate sunt aproape unele de altele, aparţin aceluiaşi areal central-vâlcean şi sunt înconjurate de aşezări rurale ce vor releva comportamente etnografice semnificative (arhitectura de lemn, prelucrarea lemnului, pieilor, textilelor, ceramică arsă ş.a.); unele aşezări (ca Buda, Vlădeşti, de azi) erau, desigur, centre meşteşugăreşti deservente, durabile în epoca feudală; tot aici au ieşit în evidenţă şi comportamente de natură spirituală (altare şi alte relicve neolitice, decoraţiuni magice, modalităţi ritualice – de înhumare ori de incinerare, figurine mitologice precreştine ş.a.).
Desigur, reliefarea mai recentă, într-o carte anume (a pr. Gh. Petre-Govora), a majorităţii materialului preistoric vâlcean (descoperit, descris şi identificat pe culturi) nu a permis interpretarea lui din perspectivă estetică (pentru forme şi decoraţiuni) – ca în sinteza Arta preistorică în România de Vladimir Dumitrescu (1974), şi nici configurarea treptată a vieţii spirituale – ca în capitolele referitoare la mitologiile „pre-dacă”, „proto-dacă” şi „dacă” din vol. Mitologia română de Romulus Vulcănescu (1985). Ca atare, a releva care dintre aspectele tradiţionale ale culturii populare vâlcene îşi au obârşia în „substratul” ei preistoric, nu poate fi decât o aproximare, pentru care, totuşi, n-ar putea fi negate unele repere precum:
- în privinţa tipurilor de aşezare: evoluţia de la aşezări risipite către aşezări adunate;
- în privinţa planurilor de locuinţă: formele cele mai vechi – bordeie, precum şi colibe din pari şi nuiele la suprafaţa solului, ambele ca locuinţe colective, uneori grupate pe movile în preajma izlazurilor pentru vite; spre sfârşitul intervalului, se adaugă cetăţile de pământ întărite cu şanţuri şi valuri 2 ;
- în privinţa ocupaţiilor: perpetuarea, până azi, în forme evoluate, a ocupaţiilor arhaice adecvate la condiţiile şi resursele naturale ale ţinutului: agricultura şi păstoritul (reţinem, după Ion Conea, şi profilul agro-pastoral al depresiunilor intra-montane), prelucrarea lemnului, a plantelor textile, exploataţii de sare, aur, cărbune de lemn, olăritul de mână şi la roată ş.a.;
- în domeniul portului şi al textilelor: zăvelca mare de pe valea Olteţului, asemănătoare cu rochiile-clopot ale figurinelor (cultice) din cultura Gârla Mare – Cârna; cămaşa feminină încreţită la gât şi cu „râuri” discrete pe braţe şi piept, caracteristică portului ciobănesc de azi şi asemănătoare cu cămaşa femeilor dace;
- în domeniul ceramicii: multe forme de vase de diferite mărimi, lucrate în centrele de olari care nu mai sunt azi productive (Dăeşti-Popeşti, Zătreni, Slătioara, Lungeşti ş.a.), sunt asemănătoare cu forme de vase specifice culturilor Coţofeni, Glina, Verbicioara; diferenţierea tehnicilor, formelor şi decoraţiei atunci şi acum în raport cu destinaţia obiectelor: pentru uzul comun sau pentru uzul cultic ori privilegiat;
- în privinţa motivelor ornamentale: frecvenţa motivelor geometrice, respectiv: linii şi puncte (în diferite combinaţii: haşuri, linii punctate, linii însoţite de puncte ş.a.), valul, zig-zagul, meandrul – sugerând cultul apei, dar mai ales cercuri, x-uri, rozete şi spirale (în diferite configurări) – legate de cultul solar; dintele de lup, coarnele de berbec afrontate, brăduţul înscriu motive zoo- şi fito-morfe cu semnificaţii mitic-simbolice, azi uitate.
Note bibliografice
1. Menţionăm faptul că regretatul folclorist şi literat Dumitru Mitrana avea în lucru Bibliografia etnofolclorică vâlceană, rămasă în mss.
2. v. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor. Bucureşti, Editura Academiei, 1983, pag. 18, 23.
Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 449-450). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”
