Imprimă această pagină
Vineri, 21 Septembrie 2012 09:58

Primul război mondial în zona muntoasă a Vâlcii

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)

Foto: Generalul David Praporgescu

Aşezat în imediata apropiere a graniţei României cu Austro-Ungaria, teritoriul comunei Câineni a avut o mare importanţă strategică, fiind teatrul unor lupte sângeroase, mai ales la începutul primului război mondial, conflict din care, în final, am ieşit victorioşi şi cu visul de veacuri al poporului român – unirea celor trei provincii româneşti într-un stat unitar, realizat, la 1 decembrie 1918. Izbucnirea primulului război mondial a declanşat în România o puternică agitaţie politică. Deşi la 21 iulie (3 august) 1914, România şi-a declarat neutralitatea198, era clar că ţara nostră nu putea rămâne în afara conflictului până la sfârşitul războiului. Pregătirile de război au început încă din anul declanşării conflictului – 1914186,189,199, un an greu, cu ploi multe care au provocat mari daune pădurilor şi căilor de acces de pe teritoriul comunei Câineni şi al întregii Ţări a Loviştei35.

 

Şi totuşi, România a intrat în primul război mondial total nepregătită. Exista, pe de o parte, o casă regală germană care înclina balanţa către Puterile Centrale, iar pe de altă parte exista şi dorinţa reîntregirii neamului românesc, dar, în acelaşi timp, şi strângerea de inimă de a lupta în Antantă alături de ruşi, duşmanii neîmpăcaţi de veacuri ai românilor. Apoi, conducerea superioară a armatei române era împărţită şi ea între stilul german şi cel francez, după locul unde se şcoliseră ofiţerii români. În plus, corupţia, în ceea ce priveşte înzestrarea armatei, cuprinsese toată clasa politică, inclusiv casa regală. Pe lângă dotarea precară, avea de suferit şi instrucţia, care era în multe cazuri superficială, iar în altele chiar inexistentă (de exemplu, instrucţia de luptă în munţi, trupele de vânători de munte fiind constituite doar cu puţin înainte de intrarea în luptă). Politicianismul şi intriga politică erau în floare, neglijându-se rezolvarea problemelor reale, esenţiale ale statului.

Până la urmă, spre dezamăgirea profundă a regelui Carol I, am ales Antanta200, dar ulterior, mulţi ofiţeri superiori au acţionat fără tragere de inimă, considerând alegerea greşită. Iată de ce Octavian Goga187, un intelectual rasat, a fost în stare să scrie disperat aceste cuvinte grele. “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de maturitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contabandişti… Nu ne prăbuşim din cauza numărului duşmanului, nici din cauza armamentului său, boala o avem în suflet: este o înfricoşătoare epidemie de meningită morală”; şi încă, după căderea capitalei: “Piramida noastră socială este morbidă: vârful - bolnav de sifilis, baza – de pelagră”. Cuvinte grele, cuvinte disperate, din nefericire perfect acoperite de realităţile vremii. Grav este faptul că asemenea stări de lucruri s-au repetat în viaţa socială românească inclusiv după decembrie 1989, confirmând, parcă inexorabil, dictonul “istoria se repetă”. Dacă totuşi am reuşit să intoarcem soarta războiului în favoarea noastră, acest fapt s-a datorat nu politicienilor, ci eroismului ostaşilor români la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Nu de puţine ori, comandanţii ruşi s-au dovedit a fi nu numai aroganţi, dar şi incapabili, soldaţii lor dând bir cu fugiţii de nenumărate ori şi lăsând greul luptei pe seama ostaşilor români.

 În această perioadă, viaţa locuitorilor comunei Câineni a devenit mai grea, însă serviciul tehnic al armatei şi autorităţile s-au bucurat de sprijinul total al acestora, deoarece simţeau că momentul Marii Uniri ce avea să ducă la apariţia pe harta lumii a României Mari, este aproape. Datorită aşezării ei în nordul judeţului Vâlcea, la graniţa cu Austro-Ungaria, şi existenţei pe teritoriul ei a unor importante căi de comunicaţie (şoseaua şi calea ferată Râmnicu-Vâlcea – Sibiu), comuna Câineni s-a situat încă de la început în centrul acţiunilor militare ale armatei române ce aveau ca obiectiv primar apărarea ţării de invazia germano-austro-ungară. Un aliat de nădejde al trupelor române au fost Carpaţii. Abrupţi, împăduriţi, cu văi adânci, ei constituiau o barieră însemnată în faţa unui duşman numeros. Coasta Câinenilor, Dealu lui Vlad, Pleaşa şi Munţii Coţi erau adevărate bastioane în faţa duşmanului mult mai numeros şi mai bine dotat. Infiltrarea trupelor duşmane la poalele Munţilor Făgăraş impunea din partea Marelui Stat Major al Armatei Române luarea de măsuri eficiente în vederea apărării Defileului Oltului în sectorul Turnu Roşu – Câineni.

În zonă, au fost realizate fortificaţii legate între ele prin drumuri şi poteci atunci tăiate. Toate aceste puncte de apărare au fost legate între ele prin linii telefonice conectate la reţeaua poştei judeţene şi a societăţii forestiere “Curpenul” care opera aici195. În partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş a început concentarea Grupului “Olt – Lotru” compus din Brigada a III-a - Infanterie formată din 17 batalioane şi 7 baterii, comandamentul grupului fiind stabilit la Brezoi195,201. Mai târziu, prin adăugarea de noi unităţi, a luat naştere “Corpul de Olt” format din Divizile 23 şi 13 Infanterie şi o brigadă de cavalerie204. Pe teritoriul Loviştei vâlcene urma să acţioneze subgrupul “Lotru”, comandat de colonelul Tr. Moşoiu, iar pe teritoriul Loviştei argeşene urma să acţioneze subgrupul “Olt”, comandat de locotenent-colonelul A. Dumitrescu, ce includea şi Regimentul 1 Grăniceri al tânărului sublocotenent C. T. Stoika195. Acesta din urmă, concentrat fiind la Câineni, unde a plecat “fără nicio şovăire”, a exclamat uimit la sosire: “Ce credeţi, mii şi mii de oameni! Aici, în plin pitoresc de munţi, de jur împrejur e atât de frumos”, iar pe camarazi i-a numit “soldaţi-grăniceri, poeţi ai munţilor şi ai hotarelor…”188.

După concentrarea grupului “Olt-Lotru” şi după fortificarea graniţei, pe teritorilul comunei se fac transporturi de porumb, alimente şi furaje195. Pentru păstrarea secretului acestei operaţiuni, a fost reglementată circulaţia în zona Câinenilor, interzicându-se pătrunderea oierilor cu turmele lor aici, iar în preziua trecerii la atac s-a stabilit chiar o zonă de siguranţă pe o distanţă de 10 km de la graniţă. Datorită faptului că aliaţii României nu s-au achitat de sarcinile asumate la intrarea ei în război, precum şi faptului că forţele duşmane erau net superioare ca număr, tehnică şi experienţă de luptă alegând, în toamna – iarna 1916, România ca obiectiv principal, în prima parte a campaniei armata română a suferit înfrângeri, în pofida eroismului de care au dat dovadă soldaţii săi190,194,202. Totuşi, eroismul acestora, precum şi capacitatea remarcabilă de mobilizare până la sacrificiu a întregului popor conştient de lupta sa dreaptă, au făcut ca Puterile Centrale, în ciuda tututuror eforturilor depuse, să nu poată scoate România din război35,236. Generalul E. Laudendorf afirma următoarele: “România nu era încă bătută. Cum ne va fi posibil să trăim fără grâul şi petrolul României, chiar dacă noi vom ajunge să salvăm de la ruşi regiunea petroliferă galiţiană Dragobici?”203.

După 15 septembrie 1916, principala sarcină ce stătea în faţa Corpului I Armată român, era retragerea în condiţii cât mai bune, fără pierderi prea mari prin Defileul Oltului şi reaşezarea trupelor pe poziţii avantajoase pentru a fi capabile să oprească înaintarea inamicului. “Retragerea trupelor române prin Defileul Oltului a fost deosebit de dificilă şi numai prin eforturi mari ostaşii noştri s-au desprins de inamic şi au ajuns pe poziţiile stabilite de comandament. S-au purtat permanent lupte de avangardă şi pe flancuri, cu infiltraţii care trebuiau anihilate prompt”220. Momentul este descris astfel de istoricul C. Kiriţescu221: “Retragerea prin defileu începu chiar în noaptea de 28 – 29 septembrie; ea se execută în împrejurări deosebit de dramatice. De –a lungul Oltului, pe 15 – 20 km lungime, defileul este aşa de îngust, încât deabia este loc pentru şosea şi calea ferată… Pe şosea şi pe calea ferată se grămădeau nesfârşite coloane de oameni şi animale, artilerie, trăsuri, cirezi de vite căutând grăbite să iasă din strâmtoare. Erau mai mult de 2000 de vehicule de tot soiul… Ceea ce dădea însă retragerii caracterul cel mai tragic era atacurile duşmanului… Defileul devenea astfel, pe alocuri, un adevărat iad”.

După lupte crâncene purtate dincolo de Carpaţi, în sud-estul Transilvaniei, ofiţerul-poet C. T. Stoika revine în Grebleşti, de unde, la 29 septembrie 1916, nota: “Părăsesc Grebleştii cu Compania a 2-a, pentru a urca pe Munţii Coţi. M-am despărţit de satul luminat ca de un refugiu de linişte şi reculegere… Şi în satul acesta, în vemuri de pace, am învăţat să cunosc frumuseţea munţilor şi a sacrei vieţi patriarhale…”191 (în Grebleşti, C. T. Stoika a fost încartiruit de fiecare dată la “baba Ilinca” pentru care el avea un respect deosebit). Din cele 3500 de suflete de la început “care doreau Ardealul şi cutreierau căutând cărările munţilor, tăind stânci pentru convoiuri”, mai rămăseseră 1500…

Demnă de consemnat este fapta eroică a unui grup de localnici – unii trecuţi de mult de prima tinereţe, alţii foarte tineri, cu armata nefăcută, care, conduşi de un ofiţer inteligent şi curajos, au ţinut piept inamicului până la venirea ajutoarelor armate192-195. Locotenent-colonelul Toma Popescu se întorcea de la Craiova, unde se afla Comandamentul Armatei a I-a, la cartierul general al Corpului I Armată, (“Corpul de Olt”) stabilit iniţial la Tălmaciu, aducând corespondenţă secretă. La Câineni, a fost oprit de focul mitralierelor germane amplasate la Luncă şi pe  Dealu lui Vlad, în timp ce patrule germane înaintau prin defileu spre podul de peste Olt, la est de Malu Podului. Apreciind gravitatea situaţiei, ofiţerul a acţionat rapid adunând din Câineni 13 ţărani “destul de vârstnici, dar inimoşi”194, care mai rămăseseră în sat, i-a înarmat cu puştile găsite la primărie, le-a umplut cămăşile cu cartuşe şi, încadrându-i cu doi sergenţi aflaţi prin partea locului i-a dispus pe poziţie în tranşeele de pe Malu Podului194,195. Timp de trei ore, aceşti 13 ţărani, împreună cu cei doi sergenţi, au tras fără economie asupra inamicului care îşi făcea periodic apariţia în defileu. Aşezarea lor în tranşee la intervale mari şi focul deosebit de susţinut au dat inamicului impresia că în zonă se aflau forţe serioase, în faţa cărora alpinii au trebuit să se oprească192,194. Eroica apărare realizată de cei 13 ţărani a dat răgaz comandamentului român să ia măsurile corespunzătoare de apărare şi, “ca atare, îngustul coridor n-a putut fi astupat de duşman la Câineni”194.

Iată cum descrie Fl. Tucă această memorabilă luptă: “Când patrulele duşmane s-au ivit în bătaia armelor, o salvă scurtă le-a avertizat că au de a face cu apărători hotărâţi. Prima salvă a fost urmată de altele. Trăgeau ţăranii cu sete, ca ostaşi încercaţi. Patrulele germane, bine înarmate, sprijinite de focul armelor automate au tot încercat să se apropie, dar de fiecare dată podul se dovedea inaccesibil. Orele se scurgeau prea repede pentru o tabără, prea încet pentru cealaltă. Trei ceasuri au stat ferm pe poziţie tăietorii de pădure şi ciobanii, zădărnicind toate încercările duşmanului. Crezând că la podul de peste Olt se găseau efective numeroase, alpinii au renunţat la ideea de a-l mai cuceri”192.

Cele trei ore salvatoare au fost suficiente pentru a se organiza transportul pe calea ferată, de la Lotru la Câineni, al trupelor române de pe Valea Lotrului şi dispunerea lor pe Malu Podului, de unde, cu un foc intens, au determinat retragerea inamicului. Într-o arhivă din Râmnicu Vâlcea235 am găsit o listă cuprinzând numele a 12 participanţi la această curajoasă acţiune, toţi decoraţi, pentru bravura lor, cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă – cu spade”. Aceştia sunt următorii:

1. Canini Gheorghe                                   7. Darie N. Nicolae

2. Canini Ion                                 8. Fluturel Constantin

3. Daneş N. Constantin                 9. Horumbă Ion

4. Daneş Ispas Gheorghe              10. Izoti Carol

       5. Daneş F. Ştefan                        11. Şuşoi Ion

6. Daneş N. Nicolae                                  12. Vilău Ion

În anul 1996, pe zidul dispre şosea al Primăriei Câineni, s-a montat o placă comemorativă de marmură care are dăltuit pe ea următorul text, pe care îl reproducem întocmai:

“În perioada 13 – 16 Septembrie 1916, un grup de tineri din Câineni, care nu făcuseră încă armata, au luptat împotriva Corpului Alpin German, reuşind să scoată din încercuirea nemţilor Regimentul 5 Vânători.

Pentru vitejia lor au fost decoraţi de Regele Ferdinand cu Medalia «Bărbăţie şi Credinţă».

Aceşti tineri sunt:

 

Daneş N. Constantin                                     Darie Nicolae

Darie F. Ştefan                                              Canini Ion

Rizoti Constantin                                          Daneş I. Gheorghe

Horumbă C. Mihai                                        Canini Gheorghe

Cârstoiu P. Ion                                               Fluturel D. Ion

Vilău Ion                                                        Şuşoi Ion 

Mihăilescu Gheorghe                                     Horumbă Ştefan

Năstase D. Ion                                                Tăbăcuţu Constantin 

Daneş C. Constantin                                       Eftimie Ion

Vieru Constantin              

Eroismul lor legendar constituie un exemplu pentru toţi românii, să lupte pentru apărarea şi propăşirea ţării.”

Se poate constata că, faţă de sursa anterioară235, ca de altfel, faţă de toate sursele istorice care indică 13 participanţi la eveniment, pe placa comemorativă menţionată sunt trecute 19 nume, unele dintre ele fiind şi schimbate. Astfel, apar în plus Horumbă C. Mihai (sau Horumbă Ştefan), Cârstoiu P. Ion, Mihăilescu Gheorghe, Năstase D. Ion, Vieru Constantin, Tăbăcuţu Constantin şi Eftimie Ion, respectiv în loc de Daneş F. Ştefan apare Darie F. Ştefan, în loc de Daneş N. Nicolae apare Darie Nicolae, în loc de Fluturel Constantin, apare Fluturel D. Ion şi în loc de Horumbă Ion apare Horumbă C. Mihai (sau Horumbă Ştefan). Apoi, placa comemorativă precizează că toţi erau tineri şi “nu făcuseră încă armata”, în timp ce alte surse istorice precizează că mulţi dintre ei “erau trecuţi de prima tinereţe”, adevărul fiind de fapt acela că grupul de ţărani din Câineni care au ţinut piept timp de trei ore unui duşman mult mai numeros şi mai bine dotat, era format şi din tineri, dar şi din vârstnici, care nu fuseseră concentraţi tocmai din cauza vârstei lor – prea mici, respectiv prea mari. Să mai menţionăm faptul că, dintre toţi participanţii la această confruntare absolut inegală – 13 sau 19, nu este foarte important acest aspect –, doar unul singur a căzut în luptă: rudarul Şuşoi Ion.

La mijlocul lunii septembrie, în zona de operaţiuni a armatei române de pe teritoriul comunei Câineni, soseşte generalul David Praporgescu, trimis fiind ca să ajute la redeschiderea liniei de comunicaţie a trupelor din nordul Munţilor Făgăraş şi ai Lotrului. Preluând comanda trupelor din zonă, bravul general “a transmis în sufletul lor, destul de abătut, o parte din curajul şi speranţele ce umpleau sufletul lui de erou şi om priceput al meseriei”205. La comanda Detaşamentului “Lotru”, generalul Praporgescu avea misiunea de a respinge forţele inamice care au interceptat Defileul Oltului la Ospiciul Lunci şi au ocupat dealul Robu cu intenţia de a tăia comunicaţia cu zona interioară a Corpului I Armată care se găsea în zona sud – Sibiu şi împrejurimi207. La numai câteva zile, pe 18 septembrie, generalul Praporgescu este numit comandant al Corpului I Armată, înlocuindu-l pe generalul Popovici 206 care se dovedise cel puţin ezitant, dacă nu chiar incompetent, renunţând la ofensivă când era în avantaj şi dând prilej inamicului să se reorganizeze şi să înceapă contraofensiva.

 Luptele  care s-au dat în cursul lunii septembrie 1916 pe teritoriul comunei Câineni, s-au caracterizat prin înfruntări aprige, adesea dramatice. Pe tot parcursul desfăşurării lor, trupele române au fost sprijinite cu multă însufleţire de către locuitorii comunei Câineni. Trecerea trupelor la adăpost de gloanţele inamicului, prin locuri ferite şi poteci numai de ei ştiute, încartiruirea trupelor pe timp de noapte în casele din sate şi în stânile din golurile alpine, samarizarea unor efecte militare – sunt câteva din acţiunile prin care localnicii au ajutat cu multă dăruire la bunul mers al acţiunilor Corpului I Armată. Astfel, trupele române au fost ajutate să treacă pe un drum rămas necunoscut inamicului german, drum amenajat de localnici şi care pornea din apropierea gării Râu Vadului spre Pleaşă, de unde cobora apoi peste văi spre şoseaua Grebleşti – Boişoara – Titeşti – Perişani – Sălătruc – Curtea de Argeş35, vechiul drum numit Calea Mare. Această cale, deşi mai dificilă, ocolea partea de sud a trecătorii Turnu Roşu, oferind trupelor române posibilitatea de a se retrage peste munţi, la Curtea de Argeş.

“Capacitatea de conducere şi energia generalului Praporgescu au ieşit pregnant în evidenţă în aceste ceasuri de încordare. Localitatea Câineni şi şoseaua din defileu constituiau obiective cheie pentru efectuarea mişcării spre sud a trupelor Corpului I, a materialului de război, a celor peste 2000 de atelaje, ale tunurilor regimentare”206. “Misiunea trupelor pe care le comanda era de a opri cu orice preţ trecerea inamicului peste frontieră în ţară”216.

Deoarece în urma atacului german din 22 septembrie 1916, inamicul câştigase ceva teren, la 23 septembrie 1916, generalul Praporgescu ordonă Diviziei 23 să întărească dispozitivul din muntele Pleaşa, iar la 27 septembrie 1916, dădu ordin să se pregătească două poziţii de rezistenţă orientate est-vest208.

Prima poziţie era fixată pe linia înălţimilor Coţi, Zănoaga, Dealu lui Vlad (între acestea, era gara Lunci), Stâna Murgaşului, Vârfu Dâlmelor. A doua era fixată de-a lungul înălţimilor Măgura (Vârfu Măgurii – Izvoru Măgurii), Pleaşa, Gorgane, Râgla, Pietrosul, Vârfu Arsurii, Voineasa de nord. Într-un ordin de zi din 25 septembrie 1916, generalul Praporgescu preciza: “În urma luptelor de peste 40 de zile,   Corpul I Armată se găseşte pe hotarele ţării, faţă în faţă cu vrăjmaşul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. … Nimeni nu mai are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să şovăiască, ci agăţându-se cu îndârjire de munţii care ne-au ajutat şi ferit întodeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru Patrie”209.

La 27 septembrie 1916 trupele germane atacau puternic. De câteva zile le ţineau piept trupele de grăniceri comandate de locotenentul Ganovici, care va fi grav rănit alături de alţi 150 de ostaşi, morţii fiind în număr de 30… “Să nu ne gândim la noi, ci la ţară, la soarta pe care o hărăzeşte vrăjmaşul”209 îşi încuraja ostaşii generalul Praporgescu. La 29 septembrie 1916 soseşte în Grebleşti, repartizează trupele aflate în zonă şi stă de vorbă cu ofiţerii şi soldaţii. A doua zi hotărăşte să urce personal pe aliniamentul trupelor române din Munţii Coţi. Cum generalul Praporgescu mergea mult prea expus, iar germanii obişnuiau să atace prin surprindere, ofiţerii care îl însoţeau i-au atras atenţia asupra acestui fapt, dar el a “stăruit în dorinţa de a urca pe Muntele Coţi”, alţi ofiţeri fiind de părere că ar fi bine să treacă printre ostaşi pentru a-i îmbărbăta210.

La ora 13°°, aproape de izvorul Văii Câinenilor, un obuz german tras de pe muntele Bulz şuieră ascuţit, iar câţiva ofiţeri îi strigară generalului: “La pământ domnule general!”, dar generalul rămase în picioare. După ce obuzul se sparse cu zgomot infernal semănând moartea în jur, a mai apucat să întrebe: “E cineva rănit?”, şi în clipa următoare sângele îl podidi pe nas şi pe gură. El însuşi fusese grav rănit alături de alţi 5 ofiţeri, 70 de soldaţi şi ofiţeri scăpând cu răni uşoare. “Praporgesu nu-şi pierdu pe loc cunoştinţa. De pe targa pe care fusese în grabă întins, el s-a adresat ofiţerilor şi soldaţilor care îl priveau cu lacrimi în ochi, spunându-le: «Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda!»”211. Muri la ora 13³°.

Depeşa şefului  serviciului sanitar al Corpului I Armată informa laconic: “Am onoarea a vă raporta că în ziua de 30 septembrie 1916, la orele 1 şi jumătate p. m. a căzut pe câmpul de onoare la Coţi generalul Praporgescu David, comandantul Corpului  I Armată, în urma unei plăgi prin sfărămătură de obuz în regiunea toracică, lateral dreapta. Moartea i-a provenit cu cea mai mare probabilitate în urma unei hemoragii interne”211. Generalul G. A. Dabija212 indică momentul morţii generalului Praporgescu mai devreme cu 15 minute decât V. Iosipescu şi Gh. Preda211: “Aflat la originea Văiei Câineni în repaos, este lovit la ora 13°° de o spărtură de obuz rătăcit; moare după 15 minute”. La rândul său, C. Kiriţescu222 descrie moartea bravului general astfel: “Generalul Praporgescu inspectase poziţia de pe înălţimea Coţi, pe frontieră şi se îndrepta spre înălţimea Pleşu (Pleaşa Câinenilor – n. n.). Deşi generalul şi însoţitorii săi mergeau pe fundul văii pârăului Câineni, pe o potecă ferită, un obus căzu din întâmplare lângă grupul ofiţerilor, lovind mortal pe general. Fatalitatea a vrut ca în acest punct, ce nu se vedea de nicăieri, să cadă această lovitură izolată… Moartea vrednicului ostaş, de la care se aşteptau atâtea, produse o nemărginită mâhnire atât în rândurile oştirii cât şi în ale naţiunii”. Cu doar câteva zile înainte, generalul Praporgescu scrisese soţiei: “Aflaţi că sunt sănătos şi bine aici unde mă aflu. Grija nu la mine ci la întreaga nostră armată pentru izbăvirea căreia rugaţi-vă Bunului Dumnezeu”222. Patriotism sincer, nu de paradă ca astăzi… Funerariile “eroului de la Munţii Coţi”217 au avut loc în ziua de 3 octombrie (16 octombrie pe stil nou), la ele participând numeroase oficialităţi ale vremii.

Generalul David Praporgescu  şi-a dat tributul de sânge pe pământul Câinenilor pentru realizarea României Mari, înscriindu-şi numele, în pofida unor delatori, cu litere de aur în cartea eroilor neamului românesc. În memoria sa şi a celor căzuţi pe acele locuri, la Câineni au fost ridicate în anii 1925 şi 1928, două monumente, iar după revoluţia din decembrie 1989, unul la Grebleşti.

La nouă luni de la moartea lui Praporgescu, înaintea marilor încercări de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, generalul Petala, adresându-se trupelor de sub comanda sa, avea să le spună: “Vouă, ostaşi şi ofiţeri ai Corpului I Armată, nu pot să vă spun decât că aveţi datoria de a lupta cu bărbăţie nu numai spre a vă desrobi părinţii, fraţii şi copiii, dar spre a răzbuna pe fostul vostru comandant care vă iubea ca pe copiii săi şi care prin moartea sa s-a înfrăţit pe veci cu soldaţii săi viteji care, ca şi dânsul, dorm somnul de veci sub pământul cotropit azi de duşman. Nu uitaţi astăzi că el nu se poate odihni în acest pământ şi că acum facem legământ sfânt de a recuceri acest pământ şi a dezrobi pe fraţii robiţi…”213.

Tânărul locotenent C. T. Stoika214 ne-a lăsat în jurnalul său o descriere emoţionantă a morţii unui ostaş brav, un ţăran simplu din Grebleşti, Dumitru Sporiş, mort la 18 octombrie 1916, şi îngropat în muntele Mormânt: “Era un suflet brav caporalul Dumitru Sporiş din a 11-a companie de grăniceri. Luptase pe munţii ce împrejmuiesc satul lui, Grebleşti. Acolo copilărise şi acolo lăsase casa pustie şi ograda. Sub ochii lui, părinţii încărcaseră carul, pornind în bejenie. Şi în loc de a culege avutul şi a ajuta bătrâneţea părinţilor, rămase cu arma în mână pe creste, lângă camarazii din alte ţinuturi depărtate. Muri apărându-şi ţarina. L-am ridicat de pe coastă, îngropându-l într-o ruptură de obuz duşman; am scris pe crucea strâmbă din lemn: «Aici… odihneşte bravul caporal Sporiş Dumitru din Compania 11-a Grăniceri, mort în postul său azi, 18 octombrie 1916, ora 4³°». Ce va fi în anii care vor urma în aceste ţinuturi? Bătrânii lui părinţi vor veni să caute semnul crucii în aceste văi spre a-i aprinde la mormânt lumina creştină a iertării?”. Tânărul locotenent află apoi, cu strângere de inimă, că locotenentul Ganovici pe care îl văzuse ultima dată în Grebleşti cu picioarele zdrobite, la 27 septembrie 1916, s-a stins după mai bine de trei săptămâni de chin. Va muri şi el la 23 octombrie 1916, pe înălţimea Spinului, cu pricioarele zdrobite, la fel ca şi Ganovici, pe care îl evocase cu numai câteva zile înainte în jurnalul său, nu însă înainte de a apuca să le strige soldaţilor săi: “Înainte, la coastă! Apăraţi-o cu viaţa, bravii mei camarazii!”215. Deşi au luptat eroic, soldaţii noştri au început treptat să se retragă spre sud, depăşiţi fiind tehnic şi numeric de inamic. Pentru locuitorii comunei Câineni au urmat zilele grele ale ocupaţiei. Înfrângerea în “bătălia de la Sibiu” nu a fost deloc una ruşinoasă pentru soldaţii noştri. Corespondentul de război german Koester a scris ulterior: “Bătălia de la Sibiu s-a dat împotriva unui duşman încăpăţânat. Cel care ar încerca să înjosească vitejia duşmanului, să micşoreze conducerea sa, ar comite cea mai mare greşeală în contra propriilor noastre trupe”219.

Ca urmare a pericolului creat prin înaintarea şi ocuparea Olteniei şi Munteniei de către inamic, cea mai mare parte a autorităţilor civile şi întregul efectiv al armatei române s-au retras în Moldova. Evacuarea în această parte a ţării a fost însoţită de importante pierderi materiale. Ocupanţii au devastat şi incendiat locuinţe, au jefuit oameni lipsiţi de apărare care  nu au vrut sau nu au putut să-şi părăsească locurile de baştină. În unele cazuri, bărbaţi bănuiţi că au luptat în armata română sau au sprijinit-o în timpul retragerii în Moldova, au fost executaţi35.

Autorităţile de ocupaţie au împărţit teritoriul judeţului Vâlcea în două zone: Comandatura Etapei Mobile 270 germane, cu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea, a ocupat partea de nord a judeţului, iar Comandatura Etapei austro-ungare, cu reşedinţa la Drăgăşani, a ocupat partea de sud. Partea din actuala comună Câineni, situată pe malul stâng al Oltului (partea argeşeană) din care făceau parte satele Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi Grebleşti, era cuprinsă în administrarea exercitată de Comandatura Etapei Mobile 286 germane, cu reşedinţa la Curtea de Argeş.

După pacea impusă României prin tratatul de la Bucureşti, Austro-Ungaria a anexat teritoriul situat la nord de râul Lotru şi Munţii Cozia, ce cuprindea comunele Câineni, Racoviţa şi Voineasa. După insatalare, ocupanţii încep exploatarea sistematică a bogăţiilor solului şi subsolului, cu scopul de a trimite în Austro-Ungaria şi Germania cantităţi cât mai mari din diversele produse jefuite României. Autorităţile de ocupaţie au interzis comerţul cu produse agro-alimentare şi au dispus “o recenzare severă a tuturor resurselor de acest fel de care dispunea populaţia şi instituţiile”223. S-a trecut la distribuirea pe bază de cartele a tuturor produselor de primă necesitate în toate localităţile. Începând cu anul 1917, autorităţile de ocupaţie au stabilit planuri de cultură pentru toate suprafeţele agricole deţinute de locuitorii satelor, nerespectarea lor făcându-i pasibili de pedeapsă. În plus, se cerea sporirea cantităţii de produse de origine animală care  trebuia cedată autorităţilor. Astfel, la 15 aprilie 1917, prin ordinul agricultorului Comandaturii Mobile 270 se interzicea comercializarea vinului şi a băuturilor spirtoase şi se dispunea: “Toate comunele vor furniza numărul dublu de ouă ca până acum”224. Locuitorii satelor comunei Câineni au fost astfel obligaţi să furnizeze un număr de 4000 de ouă. Alte produse animale (carne, brânză, lână) au fost declarate rechiziţionate, cu strângerea lor fiind însărcinat Max Delfiner care avea şi sarcina de a le expedia în Germania pentru a fi prelucrate225.

În noiembrie 1917, 80 de locuitori ai comunei Câineni roagă autorităţile germano-austro-ungare să le redea oile care le-au fost luate sub pretextul că ar fi trecut graniţa. În aprilie 1918, locuitorii comunei se plângeau că: “Din cauza evenimentelor războiului, în toamna anului 1916, ni s-au incendiat casele cu tot mobilierul şi îmbrăcămintea ce am avut-o în ele, tot avutul nostru ce a mai rămas pe loc a fost însuşitu şi distrus de armate”226. Plângerea conţine şi un tabel cu 24 de proprietare şi proprietari de oi, de la care s-au luat în total 396 de oi. Locuinţele din comună au fost distruse în proporţie de aproximativ 60%. Autorităţile de ocupaţie au rechiziţionat sau cumpărat la preţuri derizorii de la locuitori, un mare număr de bovine, ovine şi porcine, fapt care a dus la reducerea dramatică a numărului de animale din comună. În februarie 1918, locuitorii comunei Câineni fac cunoscute Prefecturii Judeţului Vâlcea neajunsurile lor: “Carele cu boi din această comună au lucrat încontinuu la clădirile de la Luncă, până când nu s-a mai putut din cauza iernii… Osebit de aceasta, am lucrat la transportul pietrişului şi la transportul lemnelor pentru Comandatură”227.

În august, acelaşi an, Consiliul de Administraţie al Obştei Moşnenilor din Câineni cere ca aceasta să fie despăgubită pentru “întreg islazul şi munţii de păşune ai acestei obşti (…), precum şi livezile de fâneţe ale locuitorilor acestei comune care au fost călcate de numeroase turme de oi şi cirezi de boi ale armatei de ocupaţie”228. Populaţia comunei a opus rezistenţă faţă de aceste abuzuri. Astfel, în februarie 1918, colonelul Vacek, comandantul Districtului IV Vâlcea, îl amendează pe primarul din Câineni pentru neglijenţă în serviciu, întrucât comuna nu furnizase nici un ou: “Deoarece această faptă constitue o neglijenţă în serviciu şi deoarece pentru afacerile comunei este răspunzător primarul, Comandatura germană amendează cu 20 de lei amendă disciplinară [pe] primarul comunei Câineni”229.

 În Câineni de Argeş (Câinenii Mici) s-a rechiziţionat în întregime, pe o perioadă de şase luni, localul primăriei, fiind transformat în spital militar. Pentru birourile primăriei s-a închiriat o casă pentru care s-a stabilit o arendă de 700 lei/an. În Grebleşti, a fost rechiziţonat localul şcolii pentru o perioadă de doi ani, utilizându-se ca sediu al postului militar din localitate. Pentru şcoală, au fost închiriate alte case. Pentru aceasta “comuna era datoare să plătească suma de 1600 lei socotit a 800 lei anual, cuantumul locaţiunii ambelor localuri fiind de 5500 de lei”230. Au fost distruse parţial “prin abuzivă întrebuinţare şi rea întreţinere” clădirea dispensarului şi locuinţa medicului, deoarece nemţii le-au dat acestora altă întrebuinţare, care nu corespundea scopului pentru care au fost construite. Se aprecia că: “Ambele localuri împreună cu mobilierul care a fost distrus cu desăvârşire, nu se pot reface decât cu suma de 65000 lei, după preţurile de restaurare de azi”230.

Faţă de lăcaşurile sfinte, trupele germane au avut o atitudine reprobabilă, profanatoare. Astfel, cele două biserici din Câineni de Argeş (Câinenii Mici) şi biserica veche din Grebleşti au fost devastate de tot mobilierul şi de toate obiectele de cult şi transformate în grajduri pentru cai230. Pentru nepredarea la datele stabilite a cantităţilor de alimente prevăzute şi a numărului de oi stabilit şi pentru netrimiterea la muncile agricole în alte judeţe, a numărului de lucrători solicitat, primăriei i-au fost aplicate amenzi în valoare totală de 1550 lei, iar populaţia a plătit amenzi în valoare totală de 1210 lei. Documentul 289 din 17 aprilie 1919 care cuprinde Raportul Prefecturii Judeţului Vâlcea adresat Ministerului de Interne privind pagubele provocate de trupele de ocupaţie în judeţ, din 1916 până la alungarea lor din ţară, menţionează, referindu-se la comuna Câineni (Vâlcea): “Ajutorul de primar al comunei, Constantin Daneş, a fost bătut de un caporal ungur, … locuitorii Iosif Constantin Dudulete şi Matei Bărbieru au fost împuşcaţi fără a se şti motivul. În timpul luptelor din octombrie 1916 au fost bombardate biserica, primăria, şcoala şi mai mult de 80 de locuinţe ale sătenilor, parte din ele au fost distruse complet, parte degradate, … pe teritoriul acestei comune s-au săpat tranşee, s-au tăiat lemne din plaiurile moşnenilor, s-au efectuat lucrări de fortificaţie, cauzându-se astfel locuitorilor pagube mai mari decât în alte comune din judeţ”231.

Locuitorii comunei Câineni au plătit un greu tribut de sânge pe fronturile de luptă ale primului război mondial pentru apărarea ţării şi reîntregirea neamului românesc.

C. Tamaş şi colaboratorii232 indică un număr de 69 de morţi din comuna Câineni, dintre care 2 victime civile, acestea din urmă fiind tocmai cele menţionate în citatul anterior. Trebuie să arătăm însă că această listă este incompletă. În arhiva Parohiei Grebleşti, noi am indentificat un număr de 31 de eroi din primul război mondial numai din acest sat, eroi menţionaţi şi pe monumentul ridicat în curtea bisericii parohiale după revoluţia din decembrie 1989 233.

Eroii din primul război mondial sunt prezentaţi în cap. ”Anexe” – B.1. Putem constata uşor că numărul total al celor căzuţi în primul război mondial din comuna Câineni – este de 110 şi nu de 69, aşa cum apare în lucrarea menţionată mai sus 232.

În memoria generalului David Praporgescu şi a soldaţilor căzuţi în luptă pe raza comunei Câineni în primul război mondial, au fost ridicate două monumente. Astfel, la capătul podului de peste Olt, pe malul drept al acestuia, chiar sub Malu Podului, la marginea şoselei Râmnicu Vâlcea – Sibiu (DN7), Societatea “Cultul Eroilor” din Craiova a ridicat în anul 1928, prin arhitectul Filip Gaster, ceea ce îndeobşte este numit “monumentul generalului Paraporgescu”. Acesta este o construcţie funerară având forma unei cruci de marmură pe soclu. Iniţial, crucea avea feţele identice din punct de vedere sculptural, numai că pe faţa dinspre şosea avea la mijloc efigia în bronz a generalului, iar pe faţa dinspre Malu Podului, poza acestuia în ceramică. Pe soclu a fost săpată o inscripţie în marmură ce evocă memoria generalului erou “spre pilda neamului românesc”. Prin 1957 – 1958, din ordinul autorităţilor comuniste efigia generalului a fost scoasă, iar părţile din inscripţie referitoare la monarhie şi biserică au fost distruse cu dalta. Surprinzător, cei însărcinaţi cu vandalizarea monumentului au … uitat să facă acelaşi lucru şi cu poza generalului de pe partea cealaltă a crucii. La mijlocul anilor ’60, în perioada scurtă de “dezgheţ ideologic” a regimului comunist, crucea a fost intoarsă cu partea din spate, respectiv cea cu poza generalului, în faţă, dar inscripţia nu s-a mai refăcut. Din motive cu totul de neînţeles, după decembrie 1989 a fost distrusă şi poza în ceramică a generalului Praporgescu. Monumentul se află şi astăzi (octombrie 2006 – n.n.) într-o stare deplorabilă, cu un braţ al crucii ciobit la un colţ, năpădit de buruieni, cu grilajul de fier dimprejur rupt… Redăm în continuare textul inscripţiei vandalizate de către autorităţile comuniste (am respectat grafia originală – n. n.):

“În anul 1928, luna septembrie, ziua 30

în al doilea an ……………. Patriarhul …………….

Ministrul de Răsboi Adj. ……………………………

Episcop al Râmnicului ……………………………..

S-a ridicat această cruce în memoria şi vejnică amintire

a Generalului DAVID PRAPORGESCU

mort în ziua de 30 Septembrie 1916 ca Comandant al Corpului I Armată

pe muntele COŢI în răsboiul întregirei Neamului.

Ridicată de Societatea CULTUL EROILOR Craiova

având Preşedinte pe Generalul de Divizie C. DUMITRESCU

comandantul Corpului I Armată cu concursul ostaşilor şi

populaţiei civile după teritoriul C.L.A.

În semn de vejnică amintire şi îndemnul pentru viitor

ca orice Român trebuie să-şi jerfească viaţa pentru

Neam, Ţară  şi …………………………………

 

                                                                                     Filip Gaster,

Craiova, 1928”

Monumentul necesită o grabnică restaurare şi, credem noi, o altă amplasare şi amenajare. Deoarece este prea aproape de şosea, suntem de părere că acest monument care este foarte bine proporţionat, ar trebui reamplasat mai în spate, chiar sub Malu Podului. Partea din spate a monumentului ar urma să fie protejată de un zid încastrat în mal şi înalt cel puţin cât soclul, iar pe restul de trei laturi protecţia să fie asigurată de o bordură cu grilaj din fier forjat, la semiînălţime.

De asemenea, din şosea ar urma să pornească o alee către monument. Evident, trebuie reamplasate pe monument efigia şi poza generalului şi refăcut textul original.

Mai devreme cu trei ani, adică în anul 1925, peste drum de actulalul sediu al Primăriei Câineni s-a amenajat fântâna-monument. Monumentul este tot de forma unei cruci de marmură, dar mult mai mare decât cea a primului monument. Tot spre deosebire de prima cruce, ea face corp comun cu soclul. Inscripţia, săpată pe cruce şi nu pe soclu, face cunoscută data, locul şi lupta în care a căzut generalul Praporgescu. O reproducem integral, aşa cum apare ea pe monument:

“G-RAL

PRAPORGESCU

DAVID

EROUL DE LA OLT

COMANDANT

AL DET.

LOTRU

ŞI APOI AL

CORP. I  ARM.

RESPINGE

INAMICUL

LA OLT ŞI

COŢI. CADE

VITEJEŞTE

ÎN ACEST LOC

ÎN MIJLOCUL

SOLDAŢILOR

SĂI LA  30

SEPT. 1916

LOVIT DE O

SCHIJĂ DE

OBUZ ” 

Monumentul este astăzi puţin înnegrit datorită intemperiilor şi prezenţei apei care curge încontinuu dintr-un şipot aflat la baza sa. Nici acest monument nu a scăpat de vandalizare după decembrie 1989, o parte din crucea masivă de marmură fiind deplasată faţă de partea pe care se sprijină. Aceste vandalizări nu fac deloc cinste celor care s-au pretat la ele şi, mai mult, nici locuitorilor care au permis ca aceste fapte să rămână nepedepsite. Ar fi însă nedrept să învinuim pe toţi locuitorii pentru ele. Pe de altă parte, este de condamnat atitudinea autorităţiior locale din vremea în care au avut loc vandalizările, care nu au întreprins nimic pentru identificarea şi pedepsirea exemplară a făptaşilor. În prezent, se ştie aproape sigur cine sunt aceştia, fapt ce-i face pe cei care ştiu, dar nu spun, părtaşi la aceste sacrilegii şi care dovedeşte cât de mult le-au mutilat sufletul şi conştiinţa cei 50 de ani de comunism.

Revenind la generalul Praporgescu, trebuie să precizăm că data morţii sale este 30 septembrie 1916 (13 octombrie 1916, pe stil nou), dată înscrisă pe ambele monumente şi consemnată în numeroase lucrări, însă Tamaş şi colaboratorii234 indică în mod inexplicabil ziua de 15 octombrie 1916 ca dată a tragicului eveniment. Dacă data de 30 septembrie 1916 este pe stil vechi, iar Tamaş şi colaboratorii234 au avut intenţia consemnării ei pe stil nou, atunci ar fi trebuit să indice data de 13 octombrie 1916, nu pe cea de 15 octombrie 1916. 

La 10 ani după revoluţia din decembrie 1989, în Grebleşti s-a ridicat un monument în memoria sătenilor care au căzut în luptele din primul şi al doilea război mondial. Monumentul se află în curtea bisericii parohiale şi este realizat în totalitate din marmură albă. El constă dintr-o cruce care se sprijină pe un soclu piramidal – paralelipipedic pe care se află icoana lui  Iisus Hristos. Acest soclu se sprjină la rândul lui pe un alt soclu parealelipipedic mai mare pe care se află fotografia generalului Praporgescu. Urmează alte două corpuri paralelipipedice, mai înguste, dar cu laturile mai mari, sub care se află soclul principal, paralelipipedic, înalt şi cu laturile ceva mai mici. Pe acest soclu se află gravată inscripţia. Corpul cu inscripţia se sprijină pe un soclu mare în formă de trunchi de piramidă şi paralelipiped.

Inscripţia are următorul text: “Trecătorule apleacă-te cu smerenie în cinstea Eroilor acestui sat căzuţi în luptele din 1916 – 1918 şi 1940 –1945 pentru intregirea neamului. Cinste şi glorie Eroilor neamului românesc şi celor ai satului Grebleşti”. Sub acest text sunt trecute numele celor care şi-au jerfit viaţa în cele două războaie mondiale (v. ANEXE, B. Liste nominale).

În încheierea acestui capitol, credem că merită să relatăm o întâmplare al cărei erou a fost Niculaie Chirca Pătraşcu zis Chircuţ, bunicul unuia dintre autori. Era în ultima decadă a lunii august 1917. Trupele române de sub comanda generalului Văitoianu erau în poziţie de apărare pe aliniamentul Cireşoaia – Răchitoasa – Tg. Ocna. Soldatul mitralior Niculaie Pătraşcu făcea parte din trupele Regimentului 27 comandate de colonelul Macri. Poziţiile trupelor române tocmai fuseseră inspectate de către generalii Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu. Era o zi caldă, soldaţilor li s-au permis câteva momente de relaxare, mulţi dintre ei făceau baie în Trotuş. Generalii şi alţi ofiţeri stăteau de vorbă la numai câţiva  metri de postul de mitralieră în care rămăsese Niculaie Pătraşcu. Tocmai căzuse la datorie sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu şi discutau pe marginea acestui eveniment tragic. În faţă, pe dealul Cireşoaia erau în poziţie de apărare forţele inamice. Deodată, mitraliorul Niculaie Pătraşcu auzi un şuierat ascuţit, prelung de obuz inamic. Înainte de a începe să tragă cu mitraliera, a strigat către grupul de superiori din spatele lui: “La pământ, domnilor generali!” Timp de câteva minute, mitraliera lui N. Pătraşcu a fost singura care a răspuns atacului inamic. N. Pătraşcu a tras până a înroşit ţeava mitralierei. Între timp, s-a târât până la el colonelul Macri, pentru a-l ajuta, iar restul trupei s-a repliat cu pierderi grele şi a început să riposteze.

Atacul surprinzător al inamicului a încetat la fel de repede cum începuse. Grupul de generali şi ofiţeri, precum şi mitraliorul care i-a apărat, s-au trezit îngropaţi în pământ, dar teferi, doar N. Pătraşcu a fost rănit uşor la coapsa şi braţul drept. S-a refăcut repede şi a fost decorat mai târziu cu medaliile “Virtutea Militară” şi “Bărbăţie şi Credinţă”, chiar de către generalul Eremia Grigorescu, fiind înaintat şi la gradul de caporal. La ceremonie, înainte de a-i prinde medaliile în piept, generalul l-a întrebat: “Caporal Pătraşcu, ia spune-mi câţi nemţi ai împuşcat?”, iar el i-a răspuns: “Să trăiţi domnule gheneral, nu ştiu, nu i-am numărat!”. Generalul, amuzat de răspuns i-a zis: “Bravo, caporale, să trăieşti!” şi l-a sărutat pe amândoi obrajii, în uralele camarazilor: “Ura, ura, să trăiască!”. Într-adevăr, caporalul Pătraşcu  a scăpat nevătămat din război, deşi a făcut şi campania din Ungaria, de unde s-a întors cu o iapă mare, albă, capturată de la nemţi şi pe care a numit-o Bălana. Când a apărut în faţa casei călare pe Bălana, el mic de statură (dar vânjos), iapa ciolănoasă, mare, cu copita “cât un cap de om”, nevastă-sa Floarea (născută Cornea), deşi nu-l văzuse de trei ani, l-a şi luat la rost: “Bine mă, prăpăditule, de ce n-ai venit şi tu cu o vacă, dădeam lapte la copii!”. A trăit aproape 90 de ani, şi, amănunt interesant, când a murit, nu avea fir de păr alb pe cap. Exceptând perioada când a fost concentrat, toată viaţa nu a mâncat decât din străchini de pământ şi cu linguri de lemn şi nu a băut apă decât din ulcioare de pământ. Se spăla şi îşi făcea baie numai cu apă rece, chiar şi iarna, şi folosea numai săpun de casă, iar când nu avea, cenuşă. Se îmbrăca doar în haine ţărăneşti, albe. Era foarte credincios : de obicei, morţile sunt urâte, dar el a murit frumos, rugându-se, după ce a zăcut mai puţin de două săptămâni.  Îi plăcea tare mult să citească – în cufărul lui de lemn făcut de rudari erau, între altele, Spartacus de Rafaello Giovagnolli, Pe Donul liniştit de Mihail Şolohov, Oliver Twist de Charles Dickens, Toate pânzele sus de Radu Tudoran, Cineva scutură cuibul de George Nestor – primele cărţi “serioase” citite de nepotul lui, Marinică Pătraşcu, iar la bătrâneţe a apucat să vadă şi de trei strănepoţi, copiii Linii lu’Gore (Elena Avram), fiica Floarii lu’Găzaru, Mama Moaşa (Floarea Teşcuţ), la rândul ei, fiica lui. 

Note:

186. Fl. Constantiniu, Op. cit., pag. 255.
187. Ibidem, pag. 262.
188. Gh. Preda, în Prefaţă la: C. T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Bucureşti, Ed. Militară, 1977, pag. 12.
189. Şt. Pascu (coord.) ş. a., Istoria militară a poporului român, vol. V, Bucureşti, Ed. Militară, 1988, pag. 363 – 397.
190. Şt. Pascu ş. a., Op. cit., pag. 398 – 505.
191. C. T. Stoika, Op. cit., pag. 106 – 110.
192. Fl. Tucă, In memoriam, Bucureşti, Ed. Militară, 1971, pag. 72 – 77.
193. Şt. Pascu ş. a., Op. cit., pag. 442.
194. C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 - 1918, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. I, pag. 266 – 275.
195. C. Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece şi H. Nestorecu – Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război mondial (în cont., Judeţul Vâlcea), vol. I, Bălceşti pe Topolog, Soc. "Prietenii Muzeului Bălcescu", pag. 11 – 18.
196. C. Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. "Antim Ivireanul", 1991, pag. 140 – 142.
197. V. Milea ş. a., Op. cit., pag. 559 – 560.
198. V. Atanasiu, A. Iordache, M. Iosa, I. M. Oprea şi P. Oprescu, România în primul război mondial, Bucureşti, Ed. Militară, 1979, pag. 33 – 48.
199. Ibidem., pag.129 – 136.
200. Ibidem, pag. 137 – 149.
201. S. Purece, P. Bardaşu şi Ghe. Simeanu, Ani de restrişte, Râmnicu-Vâlcea, Ed. "Antim Ivireanul", 1997, pag. 10.
202. V. Atanasiu ş. a., Op. cit., pag. 150 – 198.
203. V. Atanasiu ş. a., Op. cit., pag. 178.
204. C. Kiriţescu, Op. cit., pag. 243.
205. G. Găvănescu, Războiul nostru pentru intregirea neamului (august 1916 – aprilie 1918), Tipografia Serviciului Geografic al Armatei, Iaşi, 1918, pag. 30.
206. V. Iosipescu şi Gh. Preda, Generalul David Praporgescu, Bucureşti, Ed. Militară, 1967, pag. 62, 68.
207. G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918), Ed. "I. G. Hertz", Bucureşti, f. a., vol. II, pag. 111.
208. V. Iosipescu şi Gh. Preda, Op. cit. 206, pag. 77 – 79.
209. Ibidem, pag. 80 – 81.
210. Ibidem, pag. 83 – 84.
211. Ibidem, pag. 85 – 86.
212. G. A. Dabija, Op. cit., pag. 427.
213. V. Iosipescu şi Gh. Preda, Op. cit., pag. 95 – 96.
214. C. T. Stoika, Op. cit., pag. 159 – 160.
215. Ibidem, pag. 13 – 14; cf. Gh. Preda (Prefaţă).
216. G. A. Dabija, Op. cit., pag. 151.
217. V. Iosipescu şi Gh. Preda, Op. cit., pag. 93.
218. C. T. Stoika, Op. cit., pag. 164.
219. C. Kiriţescu, Op. cit., pag. 275.
220. T. Moşoiu, Memorial de război (august – octombrie 1916), Cluj-Napoca, Ed. "Dacia", 1987, pag. 37.
221. C. Kiriţescu, Op. cit., pag. 273.
222. Judeţul Vâlcea..., pag. 422 – 423.
223. Ibidem, pag. 21 (Studiu introductiv).
224. Ibidem, pag. 21 şi pag. 141 – 143, nr. 79 şi 80.
225. Ibidem, pag. 21 şi pag. 143 – 144, nr. 81.
226. Ibidem, pag. 274 – 276, nr. 188.
227. Ibidem, pag. 251- 252, nr. 170.
228. Ibidem, pag. 321 – 322, pag. 227.
229. Ibidem, pag. 257 – 258, nr. 175.
230. Ibidem, pag. 386 – 403, nr. 283.
231. Ibidem, pag. 410 – 422, nr. 289.
232. Ibidem, vol. II, pag. 41 – 42.
233. Arhiva Parohiei Grebleşti (nearhivată)..
234. Judeţul Vâlcea . . ., pag. 15 (Studiu introductiv).

 


Sursa:

 

 

 

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE:

 

PĂTRAŞCU, MARIAN; DANEŞ, NICOLAE

 

 MONOGRAFIA COMUNEI CÂINENI/ Pătraşcu Marian, Daneş Nicolae – Râmnicu Vâlcea – Fortuna 2008, paginile 67-83

 

 ISBN : 978-973-7981-51-6

 

 821.135.1-32

 

 ***

Informații foto/ text în conexiune cu cele de mai sus găsim în excelentul album al lui  Daniel Siegfriedsohn  - «Câineni/județul Vâlcea, ROMÂNIA. Album Flickr - imagini de epocă ale străvechii așezări românești din Țara Loviștei, trecătoarea Turnu Roșu, vechea ”vamă de la Genune” din defileul Oltului, meleaguri legendare pe care Armata Română a dat bătălii crâncene cu forțele de invazie germano-austro-ungare pentru apărarea Ființei Naționale a României în septembrie-octombrie 1916.» -, în online la https://flic.kr/s/aHsmJNvzZf 

 

 

 

 

Informații adiționale

Citit 9760 ori Ultima modificare Vineri, 24 Aprilie 2020 10:02
VLBiblioteca

Articole recente - VLBiblioteca

Articole înrudite