Istorie Locala

Luni, 08 Octombrie 2012 11:57

Două gloanţe

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

,,Stăteam cu Gelu, băiatul lui Gicu Crăciun. Cum nu-l ştiţi? E nepotul lui nea Ion Echeloiu, ăl care lucrează la mină, la Concordia. Nea Ion are o fată, Vasilica, vară-mea. Asta s-a măritat cu Gicu Crăciun, de la gară. El e cel care mută trenu­rile de pe o linie pe alta, nu ştiu cum îi spune, dar e ceva acolo. Stăteam şi mă jucam singur pe treptele scării casei, Gelu era prea mic să mă pot juca cu el.

 Ne-a chemat la masă şi am intrat cu Gelu în casă. Mai-că-mea trebăluia pe lângă maşna de gătit. Nea Ion Echeloiu era aşezat la masă şi sorbea dintr-un pahar cu vişinată. Nu ştiu ce îi spunea în şoaptă să nu auzim noi. Maică-mea tot îi zicea că trebuie să-i spună şi lui taică-meu, că are să vină de la Bucureşti peste câteva zile. Nea Ion zicea că era musai acum şi nu atunci. Ce trebuiau să facă, nu am prins, cu toate că mi-am ciulit urechile, tot n-am înţeles.

 

 

Se înserase bine, când doi soldaţi au intrat în curte, cu căruţa regimentului. Era cea cu care cărau carnea de la abator, cea căptuşită cu tablă şi cu capac. După ce au închis poarta, au dat jos multe lăzi mici de lemn. Mă uitam cu mirare cât de grele sunt, pentru că îi cam îndoiau pe soldaţi. Lăzile aveau nişte mânere mari de lemn şi purtau tot felul de cifre şi litere. La urmă, au mai dat jos şi două cutii de lemn ceva mai lungi. A doua zi, nea Ion Echeloiu s-a supărat rău de tot. Ce cap de femeie, să lase lăzile pe sală, când circulă atâta lume pe aici. Ş au început să le târască în casă, de acolo în bucătărie, băgân-du-le în cămara care era ascunsă în spatele zidului bisericii Sf. Nicolae. Cât timp le cărau, puseseră un plocad peste ele. Pe mine m-au trimis la poartă, să nu las pe nimeni să intre. La toţi să le spun că nu e nimeni acasă. Ce-o fi acolo? - îmi ziceam. Aur, dar de unde l-a adus armata? Zahăr nu putea să fie, că zahărul era în saci sau cel cubic în cutii pe care scria Sascut. După ce le-a cărat pe toate în casă, nea Ion devenise parcă alt om, zâmbea când îşi băga mustaţa în paharul de ţuică.

 Peste câteva zile am văzut ce schimbări mari se făcuseră în cămară. Au adus lângă uşă butoiul cu ţuică şi putinile de brânză, încât ţi se părea, în întunecimea de acolo, că nu mai era nimic. Nea Ion meşterise un capac care despărţea cămara în două. în fund se aflau stivuite lăzile.

 Aproape o zi întreagă m-am muncit să desfac o ladă. Când am aflat că ai mei pleacă la bunici şi mă lasă singur acasă, tare m-am bucurat. Am luat toporul şi m-am chinuit până am făcut bătături la mâini. N-am găsit decât gloanţe şi eu care credeam că o să găsesc cine ştie ce brânză mare! Dar erau din cele de-adevăratelea şi nu din ce găseam noi pe Măgură, adică numai plumbul, pe care îl topeam şi făceam avioane din el. Am luat două gloanţe din cutie şiam bătut cuiele la loc.

 În buzunarul pantalonilor gloanţele mă ardeau ca focul, îmi era frică să mă laud cu ele la copii şi-mi era frică să le ţin la mine. Dacă mi le găsea cineva în buzunar, o încurcam rău de tot. Le-am pus în ascunzătoarea din salcâm şi, ca să nu fie cumva găsite, le-am băgat într-o crăpătură, fară să ştiu cât de adâncă este, şi au fost înghiţite de salcâm. Pe de o parte eram bucuros că am scăpat de pacostea asta.

 După ce am rupt-o cu nemţii au venit din nou soldaţii şi le-au luat. Nea Echeloiu a spus că acum: „nu mai e nevoie”. De ce? - n-am aflat niciodată.

 Prima dată când am văzut soldaţi ruşi, a fost a doua zi după comunicatul regelui. Cei câţiva prizonieri de la Lagărul 10 Corbeni, care lucrau la ferma colonelului Arsenescu, au coborât toţi în oraş. Erau nişte băieţi micuţi, blonzi, care jucau în horele ce se făcuseră în toate cârciumile din oraş. Cei care doreau să-şi arate bucuria faţă de această schimbare se duceau, îi pupau şi le spuneau „pace, pace”, alţii le puneau în mână câte o sticlă de băutură.

 Pe urmă au început să curgă, ca un şuvoi neîntrerupt, unităţile sovietice spre Transilvania. Intr-o noapte, auzim bătăi la poartă. Mama dă fuga să vadă cine e şi se întoarce cu o fată îmbrăcată într-o uniformă sovietică. Obrazul îi era vineţiu de frigul toamnei, se rătăcise, nu mai găsea locul cartiruirii şi bătuse şi ea la prima poartă ieştă în cale. Maică-mea i-a dezbrăcat vestonul şi când a văzut maioul, a pus apa la fiert, a adus copaia mare şi a început să o spele şi să o frece ca şi pe noi. După ce s-a spălat, fata s-a apucat să-şi spele rufăria de corp şi să o a şeze pe lângă sobă, ca să se usuce. Când a venit în cameră, în cămaşa lungă de noapte a mamei, cu părul blond revărsat pe umeri, părea o prinţesă din poveşti.

 - Săraca fată, spunea mama, ce s-a mai chinuit şi ea. A ospătat-o şi ea a mâncat cu atâta poftă, de ne-am minunat toţi.

 Fata nu zicea nimic, dădea din cap zâmbind şi se lăsa pe mâna mamei. Dimineaţa i-a dat un pulover de lână pe gât, a îmbrăcat-o ca să vadă cum arată şi i-a mutat puţin nasturii de la veston. A mai făcut un mic pachet în care a pus mânuşile ei de lână cu forme geometrice albastre, de care era aşa de mândră şi două perechi de ciorapi. Într-o pungă i-a pus de-ale gurii, brânză de burduf, nişte friptură rece, o bucată bună de pâine şi-a burduşit buzunarele cu mere creţeşti de cele bune şi acrişoare.

 Maică-mea a început să plângă. Olga, aşa o chema, a zis la plecare:

 – Dasvidania Mama.

 Eu mă ţineam după Olga, cu o carte în care era poza ţarului Petru cel Mare, ca să vadă şi ea cât de mult cunosc istoria poporului ei.

 Maică-mea nu s-a lăsat şi la prima nepoată care a sosit pe lume i-a pus numele Olga, dar care n-a ieşit deloc blondă, ci oacheşă ca toate muşcelencele.

 La sfârştul războiului, când tata a venit acasă, dintr-o raniţă jerpelită a scos o bucată de săpun de rufe de esenţă cazonă şi o cutie de conserve de fasole, rămasă în subzistenţa armatei din primul război mondial. Supărat de „trofeele” aduse, îi zic cu îndrăzneală:

 – Eu când am să mă întorc din „Mondialul” meu, am să aduc o raniţă plină cu decoraţii.

 Tata dă din cap cu lehamite, mama s-a aruncat şi ea în discuţie:

 – O să aibă grijă Dumnezeu ca să nu mai fie nici un .„Mondial'’. Să mai staţi şi voi pe acasă la muncă. Tare mult vă place vouă, bărbaţilor, să plecaţi, aşa fără căpătâi, ca să scăpaţi de neveste şi copii.

 Aici a nimerit-o, dar şi eu am scăpat basma curată, adică nebătut pentru obrăznicie".

 

 

 

 

Sursa: Tamaş, Corneliu. Copil de trupă. Râmnicu Vâlcea: Editura Silviu Popescu,1999.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 19 Octombrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 6609 ori Ultima modificare Luni, 08 Octombrie 2012 14:52
Mai multe din această categorie: « Aviatorii Reîntoarcerea »
Ești aici: Home Valcea Valcea Două gloanţe