Istorie Locala

Luni, 08 Octombrie 2012 14:52

Reîntoarcerea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

,,Mijloc de decembrie. A început să ningă şi să bată vântul, zăpada proaspătă a îmbrăcat toată strada în alb. Mă bucuram din inimă şi mă întrebam dacă domnul Cartojan îi va mai cere servitoarei să cureţe trotuarul şi să arunce cenuşă pe el, ca să nu ne mai putem da noi cu sania prin faţa casei lui. Ce zâmbre o să facă atunci când va vedea că zăpada s-a prins peste tot şi nu ne mai poate opri pârtia.

În casă e cald, eu stau în vârful patului pe perne şi mă uit cu atenţie la timbrele poştale din album. Albumul, până am să fac rost de unul adevărat, cum are Paul, nu este decât un caiet de citire, însă am scris pe el: „Album cu timbrele mele din colonii”, zicând că aşa am scris eu. În fond, contează numai ce este înăuntru şi nu ce scrie. Timbre adevărate din colonii cu corăbii, animale fioroase şi capete de negri, aveam doar trei, de aceea mi-am botezat astfel albumul, restul fiind mărci dezlipite de pe scrisorile găsite acasă sau de pe unde puteam să pun mâna, tară să se bage de seamă. Sonia se chinuia să-şi culce păpuşile pe o pernă, însă fără succes, deoarece una tot plângea.

 

Mama citea cu glas tare scrisoarea de la Buce, de pe front, şi plângea din când în când. Cartea poştală, pe mine nu m-a interesat prea mult, că era militară şi avea timbrul tipărit şi nu aplicat.

-               De Costică scrie ceva? - o întreb eu.

-                      Nu, dragul meu, şi mama se apropie de mine, mă strân­ge la piept, ca apoi să zică plângând, ce soartă vei mai avea şi tu cu nenorocitele ăstea de războaie!

Săracul Costică, acum era tare departe cu Regimentul 30 Dorobanţi, la Cotul Donului, pe o câmpie unde nu e decât zăpadă şi frig. Nu putea să-l lase să stea în grajdul lui, că are din cel bun, de zid, în loc să îngheţe săracul, acolo în frig. Parcă mă văd şi acum sus pe el, pe deşălate, să nu mi-l taie soldaţii, că acolo la Volga nu mai au nimic de mâncat. Buce a mulţumit în scrisoare pentru un cojocel şi o căciulă de-a tatei pe care mama a trimis-o cu „un eşalon de marş”, adică pe domn’ plutonier Panait, care a stat în gazdă pe strada noastră, la doamna Neguş. Acasă nici că s-ar fi uitat la ele, dar acolo o fi tare frig de poartă el a şa ceva.

- Ce frumos îi stătea lui Buce în costumul kaki, în noaptea aceea când trenul lung îi înghiţise în ceaţă pe el şi pe Costică; dar asta a fost demult, în vară, când era cald ş bine.

Am auzit câinele lătrând în noapte şi mi-a dat încredere în mine şi siguranţa casei părinteşti. Mama plângea soarta lui Buce şi a celor dragi aflaţi departe în răsărit. M-am uitat şi eu pe o hartă din ziar a operaţiunilor militare care era de trei ori de lat, cât mâna mea. Pesemne că e mult, că trebuie să ducă şi caii în vagoane, că dacă era la Piteşti sau la Bucureşti îi puneau să care căruţele sau ce or fi cărând, să nu se plimbe cu trenul ca nişte boieri şi să se întrebe între ei:

-  Pe unde suntem, leat?

-  Nu ştiu, vere, că moţăiam când am trecut graniţa.

-  Ascultă, soldat, îţi sunt eu văr, dar în armată să te prezinţi regulamentar.

-  Am înţeles, să trăiţi, domnule fruntaş, raportează calul Costică, compania hipo, detaşamentul manutanţă, acum pus pe hăis la trenul regimentar.

Pesemne a şa ş-au vorbit la început, dar acum cum vor discuta?

-  Vere Costică, n-ai tălică să-mi dai împrumut un pai, până se redresează situaţia şi ocupăm Stalingradul?

-  Kaput, domnule caporal, între timp a mai primit o tresă, nici să mă scobesc în măsele.

-  Dacă îmi faci rost, te propun fruntaş, că ştii că ducem lipsă de gradaţi.

-  Am înţeles, să trăiţi, dar credeţi dumneavoastră, dom­nule caporal, că o să-mi fie mai cald în calitate de fruntaş sau soldat dacă bucătarul companiei mă prepară ca friptură? Frică îmi este ca nebunii de soldaţi să nu sară pe noi şi să ne mănân­ce de vii. Ştiţi dumneavoastră, domnule caporal, ce a păţit să­raca Liza, căreia îi cam făceaţi curte, când ş-a scrântit un pi­cior? Toţi au sărit pe ea cu baionetele, să apuce o bucată mai bună, dar nici unul cu inimă bună nu ş-a adus aminte să o scape de chinuri, descărcându-i un glonte în cap.

-  Adevărată barbarie, ăştia nu mai ştiu nimic, au ajuns să ne mănânce hrana noastră şi nouă ne dau paie pline de pă­duchi.

-  O mai fi mult, domnule caporal, până dă firul ierbii?

-  Ascultă soldat, ştii proverbul, că de necaz pot să mănânc şi plăcinte, adică ovăz.

-  Ce miros plăcut vine din bucătărie. Mama a scos plăcinta de mere şi o taie pe tavă.

-  Întâi colţurile, Traiane, nu te mai lăcomi atâta, of Doamne, ce am să mă fac eu cu tine?

Mai era puţin şi venea şi vacanţa, zăpada a sosit puţin înainte, aşa cum se cuvenea, mama era tot cu sufletul îndoit de veştile tot mai rele de pe front, cu cât iarna se aştemea tot mai cu temei. Am avut parte de o iarnă aspră de tot. Cu nerăbdare aşteptam cu toţii să vină mai repede primăvara, să vedem, vorba lui Costică, coltul ierbii.

           

În iama care a urmat, de la soldaţii care au scăpat de la Cotul Donului, din Regimentul 30 Dorobanţi, am aflat că din tot ce a rămas acolo, din cauza gerului, nimic n-a mai scăpat cu viaţă. Femeile îşi plângeau bărbaţii, mie mi se rupea sufle­tul de Costică. Luni de zile, de câte ori vedeam câte un cal negru, mi se părea că este el, inima îmi bătea cu putere, de bucurie, pe urmă mă supăram ca un prost ce eram, că doar ştiam că se afla pe front, departe, Ş nici nu mai aveam nici o veste de la el.

Vara anului acela de pomină a ţinut caldă până la sfârştul lunii septembrie. Zilnic treceau prin oraşe mari unităţi sovietice, în drum spre Transilvania, unde se duceau ca să lupte. Primele cuvinte ruseşti pe care le-am învăţat, în afară de înjurături, care s-au prins imediat, au fost hleb şi haraşo. Cu atât mă descur­cam. Pentru o cană mare de lapte de capră, Einstein a căpătat de la un soldat o rochie nouă de mireasă. Invidios, eu i-am adus unui soldat sovietic o sticlă de ţuică pe care am găsit-o acasă. Dar nu am căpătat pistoletul pe care pusesem ochii, ci numai un haraşo. Aşteptam cu nerăbdare să-mi dea ceva mai grozav, că eu credeam că haraşo ăsta e un pistol mai mare, dar nu înseamnă mai nimic decât gata, gata sau aşa ceva.

Toţi ne umplusem de arme şi de cartuşe pe care le ţineam ascunse de frica părinţilor, deoarece nu ne dădeau voie să ne jucăm cu ele, ca să nu fim accidentaţi.

Făceam într-o groapă pe Grui un foc mare, dar din cel serios, şi pe urmă aruncam cartuşele în el. Vai cum mai zburau în toate părţile, şi ce pocnituri puternice se auzeau. Nici nu mai ştiam pe unde să mai ţinem armamentul. De frica surorilor noastre, care erau nişte pârâcioase şi-şi băgau nasul peste tot, trebuia toată ziua să-l mutăm din loc în loc, precum îşi mută pisica pisoii mici. Armele le găseam fie aruncate, fie că erau lăsate de soldaţi prin locurile unde cantonau. Cărau cu ei aşa de multe în căruţă, de credeai că duc lemne, nu alta. Nu pu­team noi să le potrivim, în general armele lăsate erau stricate sau nu aveau armament pe măsură, fiind capturate de la nemţi sau de la neamurile cu care mai erau în război.

Totul a mers cum a mers, până când ne-am speriat de moartea unui copil din Vişoi, care a fost omorât de o mină pe care o ciordise dintr-un lădoi mare. Părinţii ne-au luat pe toţi la bătaie, să scoatem tot ce avem. Am cărat noi destul, din parc, unde le aveam ascunse, de s-a speriat şi nea Andrei, gardianul, cât armament ne procurasem într-o perioadă aşa de scurtă. Numai aşa au rămas întregi toţi copiii de pe strada noastră.

Unităţile sovietice nu stăteau mult, o noapte sau două şi o porneau la drum. Toţi întrebau unde este Berlinul, adică „gde Berlin”, şi noi arătam spre Schei, să se ducă peste ei, ca să-i elibereze, că răi mai erau scheienii ăştia, când ne prindeau câte unul singur, ce ne mai jugăneau. Dar şi strada noastră le era interzisă. Să fi îndrăznit vreunul să vină singur, praful se alegea de el. Trebuia să ocolească pe strada mare.

Am auzit zgomote mari în curte, am tras perdeaua de la fereastră şi am văzut lume multă adunată în faţa porţilor. Ce să se fi întâmplat? Strig la mama, că nu ştiu ce se întâmplă afară, şi fug în curte, sărind peste portiţa scării, nemaiavând răbdare să o deschid. La poartă lumea era adunată lângă o căruţă con­dusă de un tânăr soldat rus. Căruţa, plină cu bagaje, era trasă de doi cai, unul din ei era Costică.

Sar şi mă agăţ de gâtul lui. Costică cu limba ca peria mă linge pe faţă, reuşind să-mi strice bunătate de freză, pe care încercam să o fac, dar părul meu blond stătea de parcă era bidinea.

-  Mamă, mamă, s-a întors Costică acasă, de pe front? - strig eu tare.

Când mă uit mai bine, parcă văd că şi din ochii lui mari picurau lacrimi, dar ştiu precis că toţi vecinii aveau lacrimi în ochi, mama plângea ş-i ţineau isonul şi câteva vecine.

Calul necheza şi bătea din copite ca să-i deschidem poarta şi să intre în grajd, la ieslea lui, care l-a aşteptat de atâta timp.

Soldatul a înţeles el ceva, dar nu-i venea să creadă că acest cal pe care îl avea de aproape doi ani, de la Volga, îşi găsise adevăraţii stăpâni de la mii şi mii de kilometri. A venit o refugiată care i-a explicat toată povestea lui Costică. Soldatul dădea din cap a neîncredere, dar când a văzut capetele amărâte ale celor din jur, a înţeles că povestea este adevărată. A cerut să-i dăm alt cal, imediat, pe loc. De unde? Dând cu mâhnire din umeri, a tras din hăţuri cu putere şi a pornit la trap.

Nu pot să uit tristeţea din ochii calului când a trebuit să plece. Sunt sigur, Costică n-a înţeles niciodată de ce eu n-am vrut să-i deschid poarta".

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 19 Octombrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Tamaş, Corneliu. Copil de trupă. Ramnicu Valcea: Editura Silviu Popescu, 1999
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 3946 ori Ultima modificare Luni, 08 Octombrie 2012 15:06
Mai multe din această categorie: « Două gloanţe Copil de trupă »
Ești aici: Home Valcea Valcea Reîntoarcerea