Imprimă această pagină
Luni, 08 Octombrie 2012 15:39

Copil de trupă

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

,,Mare lucru mai e şi cu poarta casei. Acolo se opresc oamenii stăpânirii. Când auzi bătăi puternice în poartă şi se întărâtă câinii, nu te aştepţi la nimic bun. Iar când primeşti în mână hârtia colorată, care nu poate fi decât o somaţie sau un ordin, după ce iscăleşti cu creion chimic, ţi se taie picioarele şi cu mare greutate te mai poţi desprinde din loc.

-  Ce scrie acolo, mamă?  

-  Foarte abătută, maică-mea a zis:

-  Vin nemţii, îi cunosc eu! - cu aerul că a căzut cea mai mare nenorocire pe capul nostru.

S-a apucat de făcut curăţenie. A scos toate lucrurile din două camere, le-a spoit cu var, a spălat duşumelele, de strălu­ceau de curăţenie, a pus un pat cu saltea, masă, scaune şi oglin­dă şi a lăsat ferestrele deschise, ca să se usuce varul.

Uruitul de motoare se auzea din ce în ce mai bine, cu cât grelele maşni cu soldaţi germani se apropiau. Lunga coloană s-a oprit la vila Stătescu, unde fusese fixat comandamentul. Atunci i-am văzut cu căştile pe cap, cu armele ţinute între ge­nunchi, înghesuiţi pe platformele maşnilor acoperite cu pre­late. Erau numai chipuri tinere, zâmbeau şi râdeau din toată inima, crezându-se într-un fel de excursie gratuită.

Bocăniturile cizmelor se auzeau pe caldarâmul curţii. Câi­nele lătra şi se smucea, să rupă lanţul nu alta. Nu putea suferi haina militară. Cum simţea soldaţi, începea să se agite în zgar­dă şi să latre ca un apucat. Neamţul, unul mic şi îndesat, a zâmbit cu indulgenţă câinelui, când a băgat de seamă că nu poate să scape din lanţ.

Funcţionarul primăriei, cu pălăria dată pe ceafă, cu o geantă jerpelită în care ţinea un registru, se ştergea mereu de transpiraţie, pe faţă, cu o batistă mare şi murdară. El mergea gâfâind pe lângă neamţ ş tot spunea:

- A dracului căldură şi n-am cartiruit decât vreo şase inşi, până deseară îmi scoateţi sufletul. Întrebuinţa mereu singurul cuvânt german pe care îl cunoştea - „gut”.

La care neamţul repeta invariabil, „gut, gut”.

-  Domnule ofiţer, o cameră gut, spuse funcţionarul neam­ţului.

Şi către noi care îl urmam:

-  Nu e decât plutonier, dar îi zic şi eu a şa, să se bucure şi el.

Îl luă de mânecă, intră după el în antreu şi deschise uşa camerei. Un strigăt şi plutonierul neamţ ieşi scârbit, cu o mână ţinându-se de stomac, cu cealaltă făcând tot felul de semne. Bolborosea nu ştiu ce cuvinte în limba lui.

Razele soarelui proiectau, ca un reflector, prin geamurile deschise, salteaua de paie, cu cinci- şase pisoi abia fătaţi, sub privirile de adâncă mulţumire ale pisicii, care nu-şi găsise alt loc decât patul pregătit pentru subofiţerul german. Nu a aflat nimeni ce le-a spus la ai lui, dar nu ne-au mai supărat cu rechi­ziţionarea acestei camere.

O armată de nemâncaţi şi nemţii ăştia. Prima dată s-au repezit ca lăcustele, prin băcănii, după ciocolată şi cafea natu­rală, negustorii fiind încântaţi de marile cantităţi vândute, in­trau câte unu-doi, se uitau atenţi şi când descopereau ciocolată, cumpărau de toţi banii. Nu după mult timp soseau şi alţi camarazi de-ai lor, care lăsau raftul gol. A venit timpul băuturilor fine să dispară din prăvălii şi al salamului de Sibiu. Apoi s-au mutat la cârciumi, unde se simţeau foarte bine în mirosul mititeilor şi fripturilor udate cu vin de Ştefăneşti.Ţiganii se apro­piau de „domnii nemţi” şi le cântau la ureche cântece de inimă albastră. Domnea liniştea şi dacă n-ar fi fost îmbrăcaţi în haină militară, nici nu credeai că e război, că mor oameni şi sunt pustiite sate şi oraşe.

În curtea cârciumii lui Mihai Huihup, s-a făcut bucătăria ostaşilor germani. Înşiraţi în linie, cu castroane în mâini, aştep­tam bucătarul să ne servească. Era un tânăr frumos, blond, avea un şorţ încins peste costumul militar. Boneta era împinsă ştrengăreşte pe o parte Şi ne zâmbea când ne turna din polonic. Fiecare dintre noi avea şi lingură şi furculiţă din aluminiu, care se puteau închide. Numai noi, copiii, mai stăteam şi aşteptam la cazan, restul, de la soldat la colonel, erau pe la birturi, prin cârciumi sau restaurante, fiecare după punga sa.

Ni se dădea o bucată de pâine tare şi acră, de culoare maronie. Ca să o poţi mânca, trebuia să o frămânţi în zeama fierbinte. Toate mergeau bine, dacă nu- şi băga coada nea Ion Echeloiu, care a venit cu o revistă nemţească, unde era o foto­grafie cu noi, copiii, stând cu castronul în mâini şi bucătarul german ne împărţea zâmbind „supa”. Fotografia era foarte clară, se vedea o parte din casa doamnei Hera. Dedesubt, se scria ceva despre grija soldatului german al marelui Reich, faţă de copiii înfometaţi din România. Nea Ion făcea spume.    Maică-mea, ca toate femeile, nu s-a mâniat cum se aşteptase nea Ion, care a rămas trăsnit când a auzit-o zicând:

- Nu ţi se pare că al meu este cel mai frumos dintre toţi?

Când a venit tata, m-a bătut măr. Se învineţise de mânie şi tot ţipa:

- Lături nemţeşti, hai? Na, lături nemţeşti!

N-a fost numai atât. S-a apucat zgaiba de soră-mea, să aducă şi castronul, scotocind peste tot ca să dea de el. I l-a pus în mână, cu dispreţ pentru fapta mea. Tata, când l-a simţit in mână, foarte calm l-a aşezat pe duşumea şi, deodată, a sărit cu picioarele pe el, de credeam că joacă bătuta de la Muscel. Parcă îl apucaseră pandaliile, aşa sărea cu picioarele pe castro­nul de tablă. Nu s-a lăsat până nu a reuşit să-l întindă bine. Cât timp tata era ocupat să joace pe castron, eu am şiroit-o în ascunzătoarea din salcâmul de la drum, de frica unei noi mardeli.

Când a obosit, a scos câteva ţoiuri de ţuică din butoi, le-a băut pe nerăsuflate, s-a şters cu podul palmei şi a ieşit pe stradă. Nu a scăpat nici o casă unde erau copii. După ce pleca, urma prăpădul. Până la mine se auzeau ţipetele şi chirăiturile celor care se lăcomiseră la mâncare nemţească. De frică, nu ne-am mai dus la cazan, dar am început să facem comerţ cu ouă. Cum vedeau un copil, nemţii începeau să ceară „aer, aer”. A fost greu până ne-am dumirit noi, că ouă, cer. Slavă Domnu­lui, fiecare gospodărie avea câte 15-20 de găini ouătoare. Ş am început să dăm iama prin cuibare. Mă umplusem de mărci. Le păstram într-o cutie galbenă de „Tutun regal”, găsită de mine într-un pod. Cutia o ţineam ascunsă într-o scorbură a salcâmului, n-aveam curajul să o ascund prin casă, unde putea s-o descopere soră-mea.

Nu mă vedea nimeni printre frunzele salcâmului în care Şedeam pe o scândură bătută de mine în cuie, ca pe un scăunel. De acolo, ascultam toate nemulţumirile femeilor care începu­seră să se vaite, că de la un timp încoace, nu le-a mai ouat nici o găină.

-  Eu le caut, au ou, caut în cuibar, nimic, zicea supărată doamna Dogărescu.

- S-or duce prin buruieni şi le mănâncă vreo pisică, îşi dădea cu părerea doamna Aristiţa, soţia lui nea Anton frizerul. Când am auzit că s-au furat ouăle de sub cloşca lui madam Cartojan, am îngheţat. Să ştii că Sile a făcut-o cu adevăratelea si le-a vândut nemţilor ouă clocite, crezând că sunt calde de proaspete. Nu se mai sătura de mărci şi Sile ăsta, măcar că avea mai multe decât mine, care vindeam nu numai ouăle de la noi de-acasă, ci şi pe cele ale mătuşii Margareta. S-a jurat că nu le-a luat de sub cloşcă, dar cu nemţii am încurcat-o. Nu mai aveau încredere în noi. Nu mai cumpărau ouă de la copiii de pe stradă, ca până acum. Trebuia să mergi cu ei la Comandament, unde aduceau un pahar cu apă şi le încercau dacă sunt proas­pete. Până pe la sfârşitul verii strânsesem o sumă bunicică de mărci şi m-am dus la librăria lui Staicu, să cumpăr o motoci­cletă care mergea cu cheie. Pusesem de mult ochii pe ea. Eram foarte băţos, cu banii în buzunar, mă uitam ce frumos ocolea motocicleta tejgheaua. Dar când am deschis pumnul, domnul Staicu mi-a spus că de câteva zile nu mai merg mărcile, poate am bani româneşti. De haram le-am luat, de haram s-au dus!

În duminica aceea de început de septembrie, căldura s-a făcut din ce în ce mai puternică, încă de dimineaţă. Oraşul părea ca şi adormit. Puţini cutezau să iasă de la umbra răco­roasă a camerelor în care se ţineau toate uşile şi ferestrele des­chise, să se facă puţin curent. Bâzâitul muştelor mai strica liniştea care se aşezase peste tot.

Prin căldura aceea mare, urcam drumul spre Bilceşti, la bunici. În mână duceam o plasă cu două franzele calde, luate de la Teşileanu brutarul. Nu avea voie să scoată pâine de lux, dar o făcea cu ştirea autorităţilor, pe ascuns. Cu paşi grei, mă­suraţi, mergea taică-meu. Se mai oprea, îşi mai scotea pălăria de pe cap, îşi făcea vânt cu ea ca să se mai răcorească. Eu zburdam când în faţă, când în spate. Totul părea nemişcat în jur, nici o frunză nu tremura. Numai o pâclă groasă se lăsase asupra oraşului. La orizont, am observat un nor de praf şi, nu după mult timp, am auzit un zgomot surd care se apropia încet de noi. Tata se aşezase pe un bot de deal, la cotitura din faţa vilei lui Klein chimistul, ca să-şi mai tragă sufletul.

La un moment dat, am văzut o şaretă în care se afla un general german foarte borţos. Era încheiat la toţi nasturii, strâns de centura şi cureaua în diagonală de care atârna tocul de piele al unui pistolet. Lângă el, un soldat neamţ mâna calul murg. După şaretă, urma o lungă coloană de soldaţi germani, prizonieri. Mergeau încet, abia târându-şi picioarele prin praful şoselei, sfârşiţi de atâta mers pe jos. Oboseala li se a şternuse pe chipuri, cei mai mulţi aveau hainele descheiate. Unii îşi băgaseră boneta sub epolet. Erau păziţi de câţiva tineri soldaţi români, cu puştile în mâini.

În mijlocul coloanei văd un copil de vârsta mea. Haina o ţinea pe umăr. De sub mica bonetă     ieşea un păr galben ca lămâia. M-a privit cu nişte ochi vlăguiţi. M-am dus la tata, care, cu această ocazie îşi prelungise odihna, şi i-am cerut voie să dau copilului franzelele. Mi-a explicat că nu se poate, că este prizonier şi că nu ne este îngăduit să avem nici o legătură cu duşmanul.

Nu l-am ascultat pe tata. Am alergat la unul dintre soldaţii români care îi păzeau ş i-am cerut voie să-i dau copilului neamţ pâinea. Era un tânăr negricios, nu mi-a răspuns nimic, a dat doar din umeri. Mi s-a părut că ridicarea lui din umeri voia să spună „fă ce vrei, eu n-am văzut, n-am auzit”. M-am strecu­rat în convoiul de prizonieri şi m-am apropiat de copilul de trupă. Mă gândeam să-i spun câteva cuvinte alese, cum ne vorbea domnul director Modreanu în zilele de sărbători naţio­nale, dar în capul meu parcă se făcuse un gol. I-am spus româ­neşte, ca celui mai bun prieten:

- Na, mă, că sunt calde!

Nu cred că mi-a înţeles vorbele, dar din ochii lui au izvorât câteva firicele de lacrimi care lăsau dâre în praful de pe obraz.

Când m-am întors lângă tata, m-a privit lung şi cu blân­deţe. A fost singura dată când nu m-a certat pentru neascultare".

 

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 07 Decembrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: audio
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Tamaş, Corneliu. Copil de trupă. Râmnicu Vâlcea: Editura Silviu Popescu, 1999
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 6049 ori
VLBiblioteca

Articole recente - VLBiblioteca