Istorie Locala

Marți, 09 Octombrie 2012 13:20

Bastionul

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

,,Stăteam toţi grămadă  şi jucam telefonul fără fir. Nu prea ne plăcea să ne jucăm cu cei mari de la liceu. Ei spuneau mereu cuvinte grele, nume de regi şi împăraţi din alte ţări, care muriseră demult. Se potriveau în aşa fel încât să stea lângă fetele cu care erau prieteni, ca să poată să se apropie cu buzele de urechea lor. Noi, cei mici, trebuia să ne luptăm pentru ultimele locuri. Dacă li se părea că-i încurcăm, ne alungau. Noi ne făceam jocul nostru, care părea ceva mai cinstit. Când vese­lia era mai mare, tocmai a oprit în faţa restaurantului, ca de obicei, trăsura polonezului. Cum îl observa, nea Vică trimitea băiatul de prăvălie cu două ţoiuri de ţuică, unul pentru cal şi altul pentru birjar, care nici nu se dădea jos de pe capră. Calul, dacă nu primea porţia de ţuică, un pas nu mai făcea nici să-l fi tăiat. Era singurul dintre birjari care nu folosea decât un singur cal la trăsură, ceilalţi aveau câte doi. Venise la noi în oraş, într-o iarnă, după ce năvăliseră nemţii peste ţara lui. Învăţase binişor româneşte şi se obişnuise repede cu felul nostru de a fi. Era simpatic şi toată lumea îl iubea. Nici nu ne atingea când ne agăţam de osie, la spatele trăsurii, iar cei de pe margini strigau ca apucaţii: „dă-i cu biciul, ia-i  şoriciul”, pesemne că polone­zul nu pricepea cuvintele sau poate că iubea copiii. O fi lăsat la el în ţară pe cineva drag atunci când s-a refugiat în România.

 

După ce a fost servit, calul înviorat  ş-a continuat cursa. În trăsură se aflau soţii Pop. Stăteau băţoşi ca doi popândăi, făloşi nevoie mare că vin acasă cu trăsura.  Şi ei erau refugiaţi, veniseră din Cluj, când cu cedarea Ardealului. Cum au sosit, s-au  şi hotărât să- şi cumpere o casă, să nu stea cu chirie.  Şi n-au găsit decât una de om gospodar, cu grajduri pentru vite, magazii pentru cereale,  şoproane pentru căruţe, coteţe pentru păsări  şi câini, cu odăi în fundul curţii pentru slujitori şi cu o livadă mare de pomi roditori. Domnul Pop a demolat toate acareturile din curte  şi din cărămida adunată a ridicat un zid înalt de peste doi metri înălţime. Când a turnat cimentul, dea­supra zidului a pus cioburi mari de sticlă, peste care, pe nişte bare de fier, a mai tras  şi trei fire de sârmă ghimpată. Intrarea se făcea printr-o poartă mică de stejar, care stătea  şi ziua  şi noaptea încuiată cu cheia, cu câteva zăvoare  şi cu o bucată mare de lemn care se aşeza pe nişte inele de fier, ferecând totul. În partea dinspre livadă, a lăsat un perete de la vechile odăi ale servitorilor. Ca să intre în grădină, se mai folosea de uşa veche, pe care o ţinea închisă cu un drug de fier  şi nişte lacăte mari. Gardul acesta nu înconjura decât casa, livada rămăsese dincolo de zidurile cetăţii  şi parcă nici nu-l interesa pe noul proprietar. Orice încercare a cuiva de a lua în arendă să cosească fânul, să ridice roadele sau să muncească grădina, a rămas fără rezultat. Totul a început să se sălbăticească, fructele cădeau pe jos  şi se putrezeau de coapte.

 

În curtea casei a turnat ciment, nimicind orice urmă de verdeaţă, rămânând doar un prun vineţiu, scăpat ca prin mi­nune. La toate ferestrele a pus gratii şI obloane groase de lemn, care se închideau pe dinăuntru. Toate uşile au fost dublate cu câte una nouă, mai puternică, mai rezistentă. Fiecare uşă avea, în afară de cheie, yale, câte cinci-şase ivăre şi lacăte, care noaptea se încuiau în interior şi ziua, când plecau de acasă, pe dinafară. A mai meşterit  şi nişte sonerii în fiecare cameră. Oriunde te aflai, puteai să apeşi pe buton  şi se pornea un zgo­mot care ar fi trezit toată strada. Dacă avea cineva nevoie de ei, după ce suna la poartă, trebuia să aştepte peste o jumătate de oră, ca să aibă timp cei din casă să descuie peste tot. Când ajungea la poartă, domnul Pop se uita mai întâi printr-o deschi­zătură mică, apoi punea celui venit o mie de întrebări şi numai după aceea deschidea doar atât cât să bagi mâna, că mai era prinsă  şi cu trei lanţuri de fier. Niciodată nu lăsa pe cineva în curte. Ziua, când deschidea uşa de la livadă, lua într-o mână un topor, în cealaltă o lopată  şi cu el era soţia care târa după ea un târnăcop. Avea curaj să facă doar câţiva paşi, vedea fructele care putrezeau pe sub pomi, gardul care dispărea,  şi se retrăgea încet, cu spatele, punea repede drugul de fier la uşă, apoi amândoi se aruncau asupra· încuietorilor. Abia în curte se îmbrăţi şau fericiţi.

 

Domnul Vicenţiu Pop era un istoric de seamă: publicase zeci de lucrări despre primul război mondial, în care înfăţişase eroismul soldatului român  şi faptele lui de bărbăţie, în lupta cu un duşman mai puternic, jertfa lui pentru apărarea ţării. Potri­vit ca înălţime, avea părul rar, castaniu,  şi nişte ochi zâmbitori, de om bun. Totdeauna vorbea politicos, spunea oricui dumnea­voastră, vorbea încet,     uitându-se mereu în dreapta  şi în stânga, ca să nu fie auzit  şi de alţii. Nu avea cu nimeni nimic, nu cerea nimănui nimic, nu se ducea la nimeni în vizită  şi nu chema pe nimeni la el acasă.

 

Doamna Cori na Pop, solistă la Opera Română din Cluj, era aşa de firavă, de parcă ar fi fost turnată din porţelan. Sub­ţirică, blondă, cu un mers de regină ce înflăcăra gândurile băr­baţilor care acasă nu aveau decât nişte negricioase grase, mai mult late decât înalte.

 

- Are dreptate să o ţină încuiată cu  şapte lacăte, nu vezi ce frumoasă e?, spuneau ei.

 

La noi, cheia casei, când plecam cu toţii pentru mai mult timp, se atârna într-un cui bătut în stâlpul de pe sală. Pentru cei mici era mai uşor să fie pusă sub preşul de la uşă. Maică-mea, care era mai cu moţ, o punea şi în prima glastră de muşcate. Atât. şi nu numai la noi, ci la toţi de pe stradă se întâmpla aşa ceva. La drept vorbind, casa se încuia doar ca să nu lase vreunul mic uşa deschisă  şi să intre cumva câinii, pisicile, găinile  şi să murdărească prin cameră.

 

Fiecare gospodină de pe stradă  ştia ce a pus în oală ve­cina, de câte ori îşi bate copiii sau se ceartă cu bărbatul. Toate casele gâlgâiau de copii, iar uşile Ior erau mai totdeauna date la perete. Porţile nici nu prea aveau clanţe, se deschideau  şi se închideau numai dacă erau împinse ori trase. Gardul era destul de rar ca să se vadă grădiniţa plină de flori: trandafiri, crini, stânjenei şi, pe prispa casei, glastrele cu mu şcate roşii ca focul  şi  garoafe de felurite culori, care făceau să pară şi mai albi pereţii văruiţi.

 

Domnul Pop şi soţia citeau în fiecare seară din ziare, numai şi numai întâmplări de groază. Titluri ca „Odioasa cri­mă”, „Tâlhărie cu omor”, „O femeie înjunghiată”, îi atrăgeau ca un magnet. Stăteau amândoi în pat şi tremurau de frică. De multe ori nu mai aveau nici curajul să stingă lumina. Dacă, totuş, unul dintre ei îşi lua inima în dinţi, când auzea păcănitul întrerupătorului se speria singur şi se arunca în pat peste celălalt. Dacă pe stradă răsunau cântecele chefliilor, ori cine ştie ce zgomote, ei îşi băgau capul sub plapumă ca să nu mai audă nimic. Totdeauna, seara, când să se culce, le fugea som­nul din ceva; stăteau atunci îmbrăţişaţi  şi tremurau de frică până în zori, speriindu-se unul de celălalt. Cumplite erau nop­ţile cu furtună, când mai scârţâia câte o mobilă sau mai chiţăia vreun  şoarece. Când au văzut un gândac, au fugit amândoi în pat,  s-au vârât sub plapumă, dârdâind de le clănţăneau dinţii.

 

Sub pat, domnul Pop avea pregătit un cuţit mare de tăiat porcul, făcut dintr-o baionetă austriacă. La îndemână ţinea cio­cane, bare, greutăţi, aşezate pe la toate uşile  şi ferestrele, pen­tru a fi folosite la nevoie. Nu putea suferi pisicile şi câinii. Ca să nu se apropie de ei, erau în stare să treacă pe celălalt trotuar.

 

Stăteau singuri cuc, nici un fel de animal sau pasăre pe lângă ei, nici un suflet, nimic.

 

Strada, la început s-a mirat de ciudăţenia lor, dar până la urmă i-a lăsat în plata Domnului. Cei care făcuseră primul răz­boi  şi cei mai umblaţi ne lămureau că aşa se trăieşte peste munţi, fiecare îşi face casa cetate, bastion.

 

-  Ce bine, zicea câte un mucalit. Acolo poţi să-ţi baţi în tihnă nevasta, că nu te mai aud rudele, care sar să te ocărască.

 

Toamna se a şezase de mult şi cu temei. Se bătuseră nucii, se puseseră varza şi murăturile la acrit, mai erau  şase-şapte săptămâni până la tăierea porcilor.

 

La familia Pop, seara aceea a fost ca toate celelalte. După cină, au început să citească  şi să comenteze groaznicele întâm­plări din ziarul „Universul”. După ce s-au îmbărbătat ei că la Câmpulung nu s-au întâmplat asemenea fărădelegi, au reuşit să adoarmă ceva mai uşor. Spre dimineaţă, se aude un scârţâit  şi uşa de la  şifonier se deschide.

 

- Vicenţiu, e în casă, ne mişcă patul, strigă ieşită din minţi doamna Corina.

 

Până să se trezească bine, se auzi un uruit puternic  şi casa se clătină din temelii. Nu a mai fost nevoie să se chinuie cu deschisul uşii, au ieşit prin peretele camerei, dărâmat. În curte au văzut că zidul, puternicul lor zid, era pe jos, bastionul se prăbuşise.

 

Coşul înalt de la casa lui nea Costică a căzut la noi peste bucătăria de vară. Cărămizile din el au ciuruit toată ţigla de pe acoperiş şi au terciuit oalele de bucătărie. Acestea au fost sin­gurele pagube suferite pe strada noastră, din cauza cutremuru­lui din noiembrie.

 

Familia Pop a fost ajutată de primăria oraşului să- şi ridice molozul  şi să-şi refacă zidul camerei. I-au înălţat  şi un gard frumos de lemn, pe care el l-a spoit cu var.

 

Doamna Corina a cerut un lăstar de floare şi maică-mea, mirată, i-a dat cea mai frumoasă muşcată roşie, înflorită.

 

În primăvară, l-am văzut pe domnul Vicenţiu turnând într-un vas lapte pentru un căţeluş ciobănesc, dolofan, care se pripăşise la el în curte.

 

Domnul  şi doamna Pop ajunseseră câmpulungeni sadea".

 

 

 

 

 

 

 

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 19 Octombrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: audio
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Tamaş, Corneliu. Copil de trupă. Râmnicu Vâlcea: Editura Silviu Popescu, 1999
  • Limba: ---
  • Tip articol: Bibliografii tematice
Citit 3895 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Bastionul