Istorie Locala

Marți, 12 Martie 2013 12:16

Școlile din Râmnicu Vâlcea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Despre şcolile de odinioară, despre şcolile de pro­vincie îndeosebi, toţi scriitorii care au publicat memorii au lăsat pagini remarcabile, în care disciplina, metodele severe de învăţămînt, conştiinciozitatea, erudiţia şi seriozitatea unor dascăli ocupau un loc privilegiat. Aceste pagini memorialistice suferă îndeobşte, în ceea ce priveşte evocarea anilor de şcoală, de o monotonie descurajatoare. De vină nu e neapărat con­deiul autorilor, ci faptul însuşi că şcoala de provincie din primele decenii ale secolului şi în perioada interbelică avea un "stil", o anumită stereotipie a disciplinei, o ţinută copiată, poate, după modele apusene, care lăsa în amintirea foştilor elevi aceleaşi semne luminoase, aceleaşi gînduri şi reflexe. A scrie despre şcoala de odinioară comportă riscul de a repeta, de a relua scenarii compuse pe aceleaşi portative.

Cu toate acestea, într-un tablou al Rîmnicului de altădată, a omite viaţa şcolii şi a şcolarilor ar echivala cu o regretabilă eroare. Şcoala nu exista numai ca instituţie, ea pătrundea în viaţa cea mai intimă a urbei, îi modela principiile şi reacţiile instinctive. Profesorii, cîţiva la număr, căpătau dimensiuni ce depăşeau statura lor reală, iar amintirea acestora, în reveriile tîrzii ale elevilor, intra pe nesimţite în legendă.

 

Nu erau prea multe şcoli în Rîmnic odinioară. Între ele, liceul Alexandru Lahovari ocupa locul de frunte. Şi astăzi, după o sută de ani de la fondare, e şcoala cea mai preţuită a oraşului. I se spunea pe scurt "Liceul". Zidit în centrul urbei, în apropierea Episcopiei, masiv, dominator, frapant prin cărămida aparentă ce făcea să fie zărit încă din depărtare liceul ridica pe vremuri prestigiul arhitectural al Rîmnicului, aducîndu-l în rîndul oraşelor cu mari licee de tradiţie din Oltenia, cum ar fi Colegiul Carol din Craiova şi Liceul Traian din Turnu Severin.

Istoria Liceului e impresionantă şi faima sa ne îndreptăţeşte la o tratare mai generoasă a evenimentelor ce au contribuit la întemeierea lui. Gimnaziul, fiindcă la început a fost numai gimnaziu, îşi deschide cursurile în ziua de 7 septembrie 1891 sub denumirea de "Gimnaziul clasic", avînd o clasă cu 42 de elevi şi doi profesori. La înfiinţarea şcolii a pus umărul Ioan Iancovescu, un om politic de origine vîlceană, ale cărui merite au fost date uitării cu prea multă uşurinţă. Şcoala funcţiona într-o clădire improvizată din strada Mihai Bravu (casele Angelescu). Din cauza strîmtorării, gimnaziul se mută în anul 1894 în casele Sofian de pe strada Capelei, avînd de rîndul acesta 4 clase cu 142 elevi. Din anul 1899 şcoala ia numele lui Alexandru Lahovari, remarcabil om politic, fost prim-ministru şi de mai multe ori ministru, ce-şi avea obîrşia în Vîlcea. În anii dictaturii comuniste numele școlii a fost schimbat cu cel al lui Nicolae Bălcescu, ale cărui legături cu Rîmnicul sînt, oricum, discutabile. Abia cu puţin timp în urmă, prin stradaniile unor foşti elevi ai şcolii, instituţia şi-a recăpătat vechea denumire, reînnodînd o tradiţie de mai bine de o jumatate de veac.

Mi-ar fi plăcut să văd istoria Liceului într-o aureolă de austeritate şi izbînzi. Un anuar prozaic ne aduce însă la realit­ate. Mai mult de douăzeci de ani gimnaziul funcţionează în localuri mici, igrasioase, insalubre. Condiţiile de studiu trebuie să fi fost precare. Deşi e reşedinţă de judeţ, oraşul nu izbuteşte să ridice pentru şcoală un local propriu şi adecvat învăţămîntului. În anul 1901, în urma desfiinţării (temporare) a seminarului, care sălăşluia în chiliile Episcopiei, localul e preluat de tînărul gimnaziu. Dar nici chiliile nu corespund cerinţelor înnoitoare ale şcolii. Un număr de bărbaţi iluştri din partea locului, ca dr. G. Sabin, prefectul din vremea aceea al judeţului, şi eminentul latinist, profesorul Eliodor Constantinescu, încearcă să creeze un curent de opinie în favoarea obţinerii de fonduri necesare clădirii noului local. Prin stăruinţe, se cedează un spaţiu confortabil pe strada Dorobanţilor (azi Praporgescu) şi astfel în martie 1908 se instituie licitaţia pentru concesionarea lucrărilor de edificare a noii şcoli. Edificiul e terminat în toamna lui 1910 (construcţia a durat numai un an!) iar cursurile se deschid la 1 martie 1911, cursul superior fiind înfiinţat în anul 1913 sub ministeriatul lui C. Dissescu. Ni se păstrează "Actul de fundaţie" care interesează prin redactarea ce aduce cu pisaniile vechilor biserici: "Astăzi în unsprezece octombrie 1909 s-a pus piatra fundamentală a lăcaşului gimnaziului Alexandru Lahovari din Rîmnicu Vîlcea, în zilele Majestăţii Sale Regele României Carol I şi Reginei Elisabeta şi A.A.S.S. Regale Principele Ferdinand şi Principesa Maria, Prim Ministru al Ţării fiind Domnul Ion I. C. Brătianu şi Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor fiind Domnul Spiru C. Haret; Episcopul Eparhiei Rîmnicului şi Noului Severin fiind P.S.S. Ghenadie Georgescu, arhitect şef fiind Dl. N. Ghica - Budeşti şi arhitect conducător al lucrărilor fiind Dl. Alex. Referendaru iar Director al gimnaziului fiind Dl. Eliodor Constantinescu."

Zidită pe temelii de piatră şi în cărămidă aparentă, în maniera proprie a lui Ghica - Budeşti, construcţia îmbină tradiţia naţională de arhitecură cu elementele de artă feudală, avînd aspectul de cetate intărită. Faţada se distinge prin al­ternanţa dintre un şir de cărămidă şi altul din lespezi mari de piatră, de un efect şi o simetrie impecabile. Cornişa, constituită din cărămizi pe colţ, îmbrăţişază ca un brîu, pe sub acoperiş întregul edificiu. Impresie deosebită produce distribuirea inspirată a ferestrelor, prin jocul dintre ferestre mari sau grupuri de trei ferestre arcuite, cu chenar de cărămidă, si ferestre înguste, de culă sau cetate. Intrările din latura de est sînt decorate cu ceramică smălţată, aidoma bisericilor din epoca tîrzie a lui Ştefan cel Mare, şi au cerdac cu acoperiş din ţiglă. Un şir de contraforţi din piatră pe latura de nord măresc impresia de masivitate a construcţiei. Liceul este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de învăţămînt din ţară şi e de mirare că în iconografia ultimilor cinci decenii apare foarte rar în ghiduri şi lucrări de popularizare.

În decursul timpului, liceul s-a extins pe latura de nord, unde s-a construit etajul I, apoi pe latura de vest, îmbogăţindu-se cu o modernă (în epoca aceea) sală de gimnastică şi cu o sală de spectacole. În anii deceniului al cincilea, sala de festivităţi a Liceului trecea drept cea mai elegantă sală de spectacole a Rîmnicului. Deşi avea o scenă mică şi era lipsită de cabine şi culise confortabile, necesare unor spectacole pretenţioase, sala a găzduit serbări de neuitat pentru elevii "generaţiei de război". Închiriată pentru acoperirea cheltuielilor şcolare, ea a devenit cu timpul sală de cinematograf. Trebuie adăugat că în vremea din urmă s-au mai executat lucrări de extindere și în latura de est, păstrîndu-se estetica şi stilul întregului ansamblu.

E greu să ne dăm seama astăzi, oricîtă străduinţă am risipi, de pasiunile, dezamăgirile şi neastîmpărul care pulsau în viaţa şcolii din perioada de dinainte de război, cu atît mai mult cu cît avem puţine mărturii despre această epocă uitată în memoria nesemnificativă a arhivelor. Un anuar pe anul şcolar 1921-1922, din care dăm extrase nu numai pentru oarecare informaţii destul de anodine şi sărace, dar mai ales fiindcă exprimă destul de bine "stilul" epocii, sau "punerea în pagină" a evenimentelor de odinioară, ne ajută să reconstituim un mic eşantion care, amplificat la scară, ne poate da imaginea Liceului de altădată:

"Anul şcolar s-a deschis în ziua de 1 septembrie cu sfeştania obişnuită şi cuvîntarea de deschidere a directorului, însă cursurile au putut începe regulat pe ziua de 5 septembrie şi foarte regulat pe ziua de 9 septembrie pe de o parte din cauza atîtor examene (...) iar pe de alta şi mai ales din cauza întîrzierii repartiţiunii de ore care n-a sosit de la Minister pînă nu s-a dus directorul să o ia, aşa că orariul nu se putea alcătui mai devreme, cît şi din cauza numirii suplinitorilor.

În acest an au funcţionat dimineaţa 9 clase bugetare şi secţia reală a cl. V, VI şi VII care intră în legalitate odată cu acest an, funcţionînd pe baza legii comitetelor şcolare, iar după amiazi: 5 clase extrabugetare băieţi şi şcoala secundară de fete.

 

La 1 august 1921 liceul este vizitat de dl. C. Argetoianu, ministru de interne şi ad-interim la instrucţiune, cu care ocaziune d-sa aprobă devizul de 360.000 lei şi planul lucrărilor de adăugire ale liceului. Începute în sept., lucrările se termină în vara anului 1922 şi cu noul an şcolar 1922 -1923 cursul superior funcţionează în această nouă aripă a liceului. Se deschide intrarea elevilor din str. G-ral Praporgescu şi colecţiunile de Istorie Naturală ce ocupau această intrare se aşează în camera de lîngă cancelaria profesorilor.

 

Liceul posedînd o pianină -"C. Goetze", se reînjghebează în toamna anului 1921 de către d-l D. Avrămescu, maestru de muzică la liceu, numai cu elevi din liceu orchestra liceului (cea dintn orchestră însă s-a înfiinţat în 1910, sub d-l El. Constantinescu, cu d-l A. Toma de la şc. de cîntăreţi. Mai înainte gimnaziul avusese o fanfară înfiinţată de maestrul V. Soloveanu) pentru care comitetul şcolar cumpără si un contrabas de 3000 lei. Pentru munca ce se depune, apreciată și de organele de control ale Ministerului, de la 1 aprilie 1922 Ministerul instrucţiunii şi Comitetul şcolar plătesc împreună d-lui Avrămescu echivalentul a 2 ore suplimentare.

 

Liceul a luat parte la primirea excursioniştilor francezi, conduşi de d-l Klotz prof. la Sorbona, cari în drum spre Bucureşti s-au oprit o jumatate oră în gară în care timp li s-a servit de către Prefectură o gustare. Din partea liceului a vorbit d-l profesor de limba franceză M. Ionescu.

 

 

În noiembrie liceul are durerea să piardă pe pro­fesorul de matematici C. Procopiu, ce se afla în concediu de boală de mai bine de o lună. S-a stins pe catedră, după 25 de ani de carieră. D-l Enache de la Olt l-a suplinit acea lună gratuit.

 

La 24 ianuarie st. v. s-a serbat la Teatrul Adreani ziua Unirii de către şcoalele întrunite. A vorbit d-l Metaxa, directorul şcoalei Normale despre însemnătatea zilei şi pe lîngă alte producţiuni ale elevilor şi elevelor orchestra liceului a executat mai multe bucăţi.

 

           La 17 martie se serbează patronul liceului, împlinindu-se 25 ani de la moartea lui Alexandru Lahovari, al cărui nume îl poartă, s-a oficiat la Sf. Episcopie de către P. Sf. Episcop D. Vartolomeiu un parastas pentru pomenire şi odihna lui Alex. Lahovari şi a profesorilor morţi. A vorbit P.S.S. Episcopul şi directorul liceului şi s-a depus de către elevi o coroană la statuia lui A. Lahovari. A urmat apoi o masă colegială la liceu.

 

În afară de serbările naţionale şi ziua eroilor la care a vorbit şi directorul liceului s-a mai serbat în sîmbăta Floriilor sădirea pomilor împreună cu şcoala normală de băieţi şi şcoala secundară de fete la locul zis Sf. Arhanghel, unde s-a plantat o porţiune de teren cu brazi (molift) şi unde a vorbit directorul si a ținut o conferinţă D-l C. Marinescu, şeful serviciului silvic.

 

La 14 mai s-a dat de elevii claselor VII şi VIII cu concursul elevelor un festival artistic sub patronajul com­itetului şcolar, pentru mărirea fondului de excursiuni. S-a reprezentat cu talent piesa "Cometa", comedie în 3 acte în versuri de D. Anghel şi Şt. O. Iosif, realizîndu-se un beneficiu net de 6771 lei. Orchestra liceului compusă din 26 elevi sub conducerea d-lui. prof. D. Avrămescu a executat din opera Tancret, Amintiri de peste Olt şi alte bucăţi. Cu toate inter­venţiile s-a plătit fiscului 16 % taxă de spectacole.

 

Liceul a fost inspectat de mai multe ori de d-l inspector Ionescu-Bujor şi o singură dată de d-l inspector P. Marinescu. În luna septembrie a fost vizitat în trecere şi de d-l ministru D-r C. Anghelescu, ce venea din Ardeal. Contrastul dintre liceele-palate de acolo si liceul nostru era vizibil şi atunci d-l ministru a cerut să i se înainteze personal şi de urgenţă un raport pentru cumpărarea terenului de alături, al d-lui G. Bădescu. La preţul comunicat de 1 milion, ministerul a răspuns că nu are fonduri.

 

Mici excursiuni pe clase s-au făcut foarte puţin - deşi se întocmise din timp un program de excursiuni pe clase şi grupe de clase pentru toată luna mai pînă la 6 iunie - din cauza epidemiei de scarlatină cu care am avut de luptat aproape tot anul, fără să reuşească însă a întrerupe cursurile decît parţial la clasele la care se ivea cîte un caz şi pentru 24 - 48 ore, cît se făcea dezinfectarea. Formolul şi sublimatul corosiv - deşi scump - a curs mult pe pereţi şi pupitre şi 2 vermorele au funcţionat neîntrerupt. Alte şcoli din oraş cu internat însă seminarul, şcoala normală de fete, deşi foarte bine întreţinute sub raportul curăţeniei - au trebuit să întrerupă cursurile mai multă vreme.*

 

În ziua de 20 iunie a avut loc în amfiteatrul liceului si în asistenţa publicului Serbarea de fine de an cu strigarea premiilor, reintroduse anul acesta de Minister. După cuvîntarea de fine de an a directorului s-a distribuit premii în cărţi şi certificate de merit elevilor distinşi. Orchestra liceului a dat onorurile cuvenite.

 

Liceul posedă o colecţiune de 78 tablouri şi sculpturi donate prin M. Instr. de d-na Esmeralda P. Capelleanu în 1921 iunie 30 şi care formează Muzeul "Paul Capelleanu" al cărui istoric şi catalog a fost întocmit de d-l profesor C.G. Mihăilescu, după cunoştinţele sale şi ca unul care s-a interesat de această donaţiune, cu cheltuiala comitetului, care i-a pus la dispoziţie sumele necesare.

Liceul s-a manifestat şi din punct de vedere al educațiunii fizice contribuind cu diferite exerciţii, demonstraţiuni şi dansuri, sub conducerea d-lui profesor Şt. Popescu, la programul oficial al zilelor de 24 ianuarie şi 10 mai, alături de alte școale şi luînd parte şi la diferitele concursuri, în afară de cel oficial de oină. La concursul de alergări, sărituri, aruncături cu discul, lancea, din ziua de 25 iunie, instituit de comitetul judeţean pentru strîngerea unui fond pantru orfanii de război au cîştigat premii în bani şi obiecte mai mulţi elevi din cursul superior. (...) Concursul de foot-ball a rămas nedecis. La acelaşi concurs cu R-tul 2 Vîlcea, cei mai buni elevi jucători au fost schilodiţi de soldaţi, cari n-aveau încă școală."

 

 

 

 

Pentru supravieţuitorii care au făcut studiile liceale în deceniile trei şi patru, memoria acelor ani pare o aventură arheologică, o întoarcere la mituri fabuloase, incredibile. Con­trastul uimitor între prezent şi amintirea deformată de cav­alcada anilor poate să fie doar o plăsmuire a gîndurilor (deşi, fireşte, nu e doar atît) sau mai degrabă a sentimentelor, mult mai tenace, mai durabile în însuşirea lor de a fixa printr-o imagine sau printr-un simplu gest un univers ce pare scufundat într-un ocean cu totul inabordabil. De cîte ori trec astăzi prin faţa zidurilor împietrite ale Liceului, am sentimentul întregii tinereţi pierdute, de parcă viaţa mi-ar fi fost aglutinată de anii, puţini la număr, petrecuţi pe băncile acestei şcoli.

Liceul a fost, în perioada amintită, o adevărată pepinieră de valori. Intrarea în şcoală era deosebit de dificilă iar promovabilitatea nu depăşea în nici un an 60 %. Se poate discuta fără retorică de un anume elitism în rîndul cadrelor didactice, ce se repercurta şi asupra unei bune părţi dintre elevi. O ilustrare ideală e trecerea prin şcoală (ultimii ani de studii) a lui A. E. Baconsky, care făcea figura unui principe superb, înalt, distins şi dispreţuitor, desprins de pe pereţii vreunui palat de lîngă Santa Maria del Fiore din Florenţa, pe care a iubit-o cu atîta pasiune.

Se distingea Liceul şi printr-un cod al disciplinei ce ar putea să pară astăzi, cînd democraţia e un mod de a gîndi aproape general, de o subtilă şi repugnantă austeritate. Mă uit pe un Regulament de ordine interioară de acum 70 de ani şi am impresia ciudată că răsfoiesc un cod penal. Era cu totul interzis elevului de a se plimba cu fete pe stradă şi de a "frecuenta" spectacolele de teatru şi cinematograf fără aprobarea specială a direcţiunii. De asemenea, nu era permis "a vizita balurile publice, cazinourile, tavernele şi altele asemenea stabilimente, a participa la întruniri publice, nici chiar cu părinţii lor." De luat în seamă, însă, nu sînt atît coercițiile care există, în parte, şi în regulamentele de azi, ci faptul că încălcarea dispoziţiilor se pedepsea cu adevărat, în modul cel mai aspru, fără nici o putinţă de sustragere. În felul acesta oraşul devenea pentru elev o mănăstire în care ispitirea şi lupta cu diavolul stăteau în cumpănă cu renunţările şi teama de Marele Inchizitor.

Prestigiul şi faima şcolii o dădeau însă, aşa cum se întîmplă peste tot, profesorii. Liceul "Alexandru Lahovări" s-a bucurat pe vremuri de dascăli străluciţi, de mare erudiţie si autoritate în epocă. Pe cei mai vechi, din "epoca de aur" (să mi se ierte folosirea acestei expresii compromise), nu i-am apucat şi mă voi mulţumi doar să-i enumăr, fiindcă mi se pare indecent să fac aprecieri asupra unor oameni pe care nu i-am cunoscut decît prin intermediul generaţiei de dinaintea mea, căzînd în culpa de a picta "după fotografie". Atracţia lor magnetică e considerabilă. Sînt nume ca Eliodor Constantinescu, traducător şi erudit comentator ai clasicilor latini, căruia nu numai liceul dar şi oraşul îi sînt mereu îndatoraţi. Copil fiind, am fost vecin cu familia sa, dar el trecuse între timp în veşnicie, rămînînd numai o umbră, şi-mi amintesc şi astăzi emoţia cu care i-am privit întotdeauna casa, frumoasă casă în cărămidă aparentă, de o arhitectură fantezistă, la colţul străzii Carol cu Ştirbei Vodă, căzută sub incidenţa planurilor de sistematizare.

O remarcabilă figură în peisajul Rîmnicului de odinioară trebuie să fi fost C. G. Mihăilescu, profesor "de desemn şi caligrafie" (dintr-un tabel cu repartiţia orelor din anul 1921), căruia i se spunea "Cocoşilă" din pricina unei infirmităţi din naştere, artist cu merite, care a lăsat oraşului monumentul închinat lui Știrbei-Vodă, din Zăvoi si bustul lui Constantin Brâncoveanu, eşuat, după mai multe "transferări penibile, în faţa Primăriei. De reputaţie considerabilă se bucurau în anii ’20 Enache de la Olt, dascăl de matematici cu studii la Sorbona, Petre Drăgoiescu, profesor de latină şi română, conferenţiar şi vulgarizator tenace al tradiţiei vîlcene, Eft. Metaxa, dascăl de matematică, Emil Evoescu, profesor de română şi diaconul N. Mateescu, profesor de istorie şi drept. Trecînd ca o nălucă prin istoria de cîteva decenii a Rîmnicului, aceşti profesori dăruiţi cu har şi erudiţie au lăsat în urma lor tradiţia unei şcoli temeinice pe care vremurile de după in­stalarea dictaturii au risipit-o în cele patru vînturi, preluîndu-se în mod umilitor "modelul" învăţămîntului din Uniunea Sovietică, aşa cum s-a întîmplat nu numai în Vîlcea, dar şi aiurea, pe tot cuprinsul ţării.

În cercul închis al anilor în care mi-am făcut liceul, figura profesorului de limba română Nicu Angelescu e de departe cea mai reprezentativă. Doar vitregia vremurilor poate justifica tăcerea reprobabilă care s-a aşternut în jurul numelui său în ultimele trei-patru decenii. A scrie despre el acum înseamnă nu un act de reparaţie, fiindcă valorile perene se exhibă în timp prin ele însele, ci mai degrabă de gratitudine pentru contribuţia ce a adus-o la sporirea prestigiului învătămîntului vîlcean. Profesorul a fost în toată evidența o mare personalitate şi nimeni dintre cei care l-au cunoscut nu-i poate contesta autoritatea.

Avea două licenţe, în litere şi drept, şi a profesat întreaga viaţă şi avocatura şi profesoratul. Vocaţia sa era, însă, de dascăl. Pentru elevi purta pe faţă masca omului intransigent şi dur şi inflexibil. Privirea verde, enigmatică şi zîmbetul de gheaţă ucidea orice intenţie de apropiere sufletească. În cei opt ani cît l-am avut profesor nu l-am văzut rîzînd din inimă măcar o dată, încît e dificil să mi-l imaginez în clipele de afecţiune, în familie sau între prieteni. Îşi controla ţinuta cu scrupulozitate şi arbora în public un aer demn, politicos şi rece. Aş afirma că Nicu Angelescu reprezenta în mod superb modelul profesorului de odinioară de care şcoala din ultimii 50 de ani s-a depărtat treptat, pînă la a construi un nou model, exact contrariu.

Lecţiile de literatură ale lui Nicu Angelescu aveau un farmec special, fiindcă profesorul era un cărturar dublat de un orator cu o argumentaţie impecabilă. Lăsa auditoriului impre­sia că ştie tot, trecînd cu uşurinţă de la literatura veche (era un etimolog desăvîrşit) pînă la ultimele apariţii ale momentului. Avea obsesie pentru scrierea corectă şi pentru exprimarea într-o bună limbă românească. N-a fost iubit, aşa cum se întîmplă mai totdeauna cu profesorii severi şi exigenţi, dar generaţiile de elevi îi sînt şi azi îndatoraţi pentru tulburătorul profesionalism cu care a oficiat ca dascăl.

Profesorul era de o maniacă punctualitate. În vremea serii putea fi observat exact la aceeaşi oră coborînd pe Bulevard, uşor adus de spate şi purtînd cu el bastonul sau umbrela de care nu se despărţea în nici o împrejurare. Era însoţit de obicei de un prieten. Elevii îl ocoleau, prudenţi. Păşea încet, cu pas elastic, ţinîndu-şi interlocutorul de braţ şi discuta. La podul de peste Olt se oprea şi se întorcea pe acelaşi drum, pe aceeaşi parte a Bulevardului, pînă în centru unde, daca nu dădea o raită pe Terasă, o lua la dreapta, pe Traian, şi dispărea în casa cu etaj, netencuită şi cu ferestre înalte, acoperite întotdeauna de storiri şi perdele inaccesibile.

În anii de după război a avut de suferit privaţiuni şi umilinţe din partea autorităţilor locale comuniste. Le-a îndurat cu demnitate. Se spune că ar fi redactat o istorie a oraşului, monumentală, fapt de crezare, avîndu-se în vedere erudiţia profesorului. A decedat subit în timp ce conferenţia pe o temă de istoria Rîmnicului.

Interesantă figură de profesor din epoca romantică a şcolii rîmnicene a fost Dumitru Guşetoiu, dispărut nu de multă vreme la o vîrstă ce i-a dat putinţa să scruteze cu amărăciune şi umor aproape un veac din viaţa cenuşie a oraşului. Era de o inteligenţă sclipitoare. Spectacolul întristător al ultimelor cinci decenii de restrişte îl amuza, deşi trecuse prin toate suferinţele şi înjosirile sistemului totalitar. Preda istoria. Intra în clasă cu o oarecare plictiseală afişată, fiindcă îi plăcea sa joace rolul de mucenic al indolenţei şi ignoranţei noastre. Era, îmi închipui, un actor ratat care-şi găsise refugiul în istorie şi dăscălie. Preda după notiţe scrise pe un soi de pergament îngust, cu litere mărunte, cu toate că avea o memorie prodigioasă (ştia pe dinafară mii de versuri!). Lăsa impresia că ne dispreţuieşte, dar o făcea cu atîta nonşalanţă şi naturaleţe încît simţeam prin zana de superioritate căldura unui suflet tandru. Agapele aniversare la care ne întîlneam, odată cu trecerea inexorabilă a timpului, erau prilej pentru profesor de a-şi etala talentul de vorbitor şi ironia remarcabilă. A fost nu atît un mare dascăl, cît un per­sonaj, pe care istoria sentimentală a urbei va trebui să-l înregistreze ca atare.

Un matematician din rasa inspiraţilor (mă gîndesc, păstrînd proporţiile, la Dan Barbilian) a fost profesorul Lucian Mănescu, sosit în Rîmnic prea tîrziu pentru a ridica din rîndul generaţiei mele mari matematicieni, lăsînd în schimb o im­presie extraordinară în amintirea acelora dintre noi care aveau atingere cu ştiinţele exacte. Temperament molcom, lipsit de ambiţii pedagogice, absent pînă la a uita că se găseşte în clasă, trăia într-o lume misterioasă si inaccesibilă, departe de mişcările tectonice ale clasei. În tinereţe a publicat poezii, ferindu-se să deconspire elevilor această pasiune pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o. Lecţiile sale de matematică erau de o rigoare a demonstraţiei desăvîrşită. Vorbea mai mult cu sine însuşi, părînd să argumenteze, fără ostentaţie, că matematica nu e accesibilă pentru oricine. Trăieşte şi acum în Rîmnic într-o casă ce aminteşte oraşul de odinioară şi poate fi văzut arareori pe Bulevard, păşind uşor pe sub castanii uriaşi, întotdeauna singur, făptură delicată în peisajul micului oraş, printre puţinii martori vii ai unei epoci de demult apuse.

Pe Marin Trincă, profesor de gimnastică, elevii l-au iubit nu numai pentru că s-a întîmplat să fim apropiaţi ca vîrstă ci mai ales fiindcă era un caracter. Spătos, voinic, simpatic cu o calviţie prematură, irezistibil, franc, justiţiar, cu ochii albaştri în care alternau mînia şi blîndeţea, profesorul părea desprins de pe peliculele americane cu cow-boy ale anilor ’30, care rulau la cinematograful Adreani. A fost un excelent sportiv (mai ales în sensul fair-play-ului) şi un organizator plin de idei înnoitoare. Se poate afirma că a creat în sportul rîmnicean competitivitatea şi profesionalismul. Odată cu sosirea lui în urbe (1940), ideea despre educaţie fizică în general a suferit modificări substanţiale, de o îndrăzneală incitantă pentru vremurile acelea. Deşi a trecut prin închisorile înspăimîntătoare ale comunismului, profesorul arată şi azi, după mai bine de 40 de ani, la fel de îndatoritor şi tînăr. În probitatea şi bărbăţia lui de odinioară vedem, probabil, mod­elul a ceea ce am fi vrut să devenim cînd nu eram decît nişte adolescenţi îndrăgostiţi şi împovăraţi de mari speranţe ir­ealizabile.

Un loc aparte în galeria dascălilor de altădată l-a ocupat Emil Ştefănescu, profesor de caligrafie şi desen. Deşi nu era din partea locului (vorbea cu un dulce-blînd accent moldovenesc), s-a îndrăgostit de plaiurile Vîlcii şi a lăsat posterităţii o sumedenie de acuarele şi uleiuri cu peisaje de pa Capela, din lunca Oltului sau de pe valea rîurilor unde îi plăcea să pescuiască. Iubea culorile însorite, "de nuanţa mierii", cum prefera să se exprime. Expoziţiile sale destul de rare, fiindcă n-a fost agreat de administraţia comunistă, erau adevărate expuneri descriptiv-sentimentale ale Rîmnicului de odinioară, în anii de pe urmă a trăit retras între picturile care i-au întovărăşit singurătatea. Obişnuia să le arate foştilor elevi, cu comentarii uşor orgolioase. Ştia să cînte la vioară. Făcea ver­suri. Dacă destinul l-ar fi aruncat în alte vremuri, ar fi jucat un rol de seamă în viaţa culturală a oraşului.

Aş adăuga impresiilor mele despre dascăli cîteva cuvinte în legătură cu trecerea prin Rîmnic, meteorică, a pro­fesorului de franceză Lucian Bădescu. A stat numai un an. Dacă ar fi rămas, sînt sigur că din promoţia noastră s-ar fi îndreptat mai mulţi elevi spre studii umanistice. Vorbea franceza impecabil, cu o eleganţă seniorială. În anul 1940 a fost trimis în Franţa cu o bursă şi a făcut o carieră strălucită ca profesor la Sorbona, fiind prieten, printre alţii, cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu. E şi acesta un argument, dacă ar mai fi fost nevoie, certificînd valoarea profesorilor care au predat odinioară la "Lahovari".

 

A doua școală a Rîmnicului de altădată, în ordinea însemnătăţii şi a prestigiului de care s-a bucurat în epoca a fost, fără îndoială, seminarul "Sf. Nicolae". În fapt, e şcoala cea mai veche din oraş (fondată în anul 1837) care a funcţionat, cu întreruperi, mai mult de un secol, fiind desfiinţată abuziv în anii de după instaurarea dictaturii comuniste. Localul a fost "dăruit" de către noua administraţie unui liceu ce va purta vreme de patru decenii "ilustrul" nume de Vasile Roaită.

Pentru cei vîrstnici, seminarul rămîne şi astăzi întruchipat în edificiul cu trei nivele, adăpostit sub brădetul de la poalele Capelei, la doi paşi de Episcopie, pe valea îngustă ce cobora pe vremuri, pe lîngă Regiment, pînă în desişurile nisipoase unde se întîlnea cu Oltul. Unui oraş ca Rîmnicul, cu reşedinţă eparhială de aproape o jumătate de mileniu, îi şedea bine o şcoală catihetică, pregătitoare de oameni ai bisericii. O anumită curiozitate perversă ne pîndea pe cei de la liceu faţă de tinerii seminarişti, pe care îi vedeam numai duminicile cînd, primind bilet de voie, ieşeau pe stradă în tunică neagră cu gulere înalte, închise la gît, şi arborînd un aer de stîngăcie ţărănească nu lipsită de orgoliu. Îi poreclisem, după o tradiţie transmisă din generaţie în generaţie, "colivarii". Ne întilnearn cu ocazia sărbătorilor naţionale, cînd corurile celor două școli dădeau concerte împreună. Cîntau mai bine decît noi alăturarea celor două coruri fiind nedreaptă şi umilitoare pen­tru liceenii de la "Lahovari".

Din cauza vieţii claustrale pe care o duceau semi­nariştii, ştiam puţine lucruri despre ei, şi faptul acesta nu numai că ne sporea o incitantă curiozitate, dar ne hrănea din plin imaginaţia, atribuindu-le biografii pe care, desigur, nu le aveau. Acum 50 - 60 de ani, seminarul era condus de preotul Con­stantin Grigore, bărbat activ, autoritar, tenace, vilegiaturist impenitent ("preşedintele Oficiului local de turism"), profesor de prestigiu, autor al unei monografii modeste dar document­ate a Rîmnicului Vîlcea şi al unui anuar pe anii 1925-1929 în care un cercetător poate găsi suficiente informaţii despre activitatea, insolită într-un fel, a seminarului. Printre mulţimea de evenimente anodine amintite în "Anuar" ne delectăm, de pildă, să aflăm că în ianuarie 1928 se instalează în sala bibliotecii de către casa N. Lupaş din Bucureşti un post "recep­tor" de radio tip "Atwater Kent" cu 7 lămpi pentru "necesităţile culturale ale şcolii". Directoratul preotului C.Grigore e plin de iniţiative ingenioase şi de preocupări pentru înnoire. Cu prilejul sărbătoririi semicentenarului războiului de In­dependenţă, participă din Bucureşti profesorul Gheorghe Ţiţeica, trimis de minister. Solemnitatea e grandioasă: Te-Deum la Episcopie, discursuri, printre care şi cel al lui Ţiţeica şi al fostului prefect Gh.Sabin ("cu amintiri din războiul de neatînare") şi un spectacol desfăşurat la teatrul Adreani ("întrucît era prea rece afară, la monument" - e vorba de statuia Independenţei).

Un gest care ar părea bizar, dacă nu chiar ridicol în anii noştri, face profesorul Nicu Angelescu (ce nu se transfer­ase încă la Liceu) care instituie un concurs cu premii acordate din venitul lui elevilor pentru lucrările cu subiecte literare anunţate. Premiile sînt substanţiale pentru vremea aceea: un premiu I a 1000 lei şi două premii a 500 de lei. Profesorul acordă şi un premiu în bani pentru elevul cu caietul cel mai îngrijit la încheierea anului. În 14 mai 1929 sosesc în Rîmnic 15 studenţi francezi, la invitaţia guvernului român, "pentru serbările Unirii". Primirea oficială se organizează pe Terasă, unde participă şi o delegaţie de profesori şi elevi ai seminarului, ce intonează Marseieza.

Seminariştii sînt prezenţi, aşa cum se cuvine, la toate sărbătorile religioase şi naţionale, supravegheaţi de ochiul atent şi oblăduitor al episcopului Vartolomeu. Trebuie să fi avut o viată mult mai anevoioasă decît liceenii. De ziua Eroilor, de pildă (anul 1928), asistă la serviciul divin de la Episcopie. Slujeşte însuşi Episcopul, în prezenţa tuturor autorităţilor ci­vile şi militare. La ora 11, cortegiul "se concentrează la Sf.Episcopie", de unde porneşte împărţit în două grupe: unul spre cimitirul de la biserica Sf.Ioan şi altul la cimitirul Eroilor de la Cetăţuie. Prohodul este oficiat aici de Episcop, după care iau cuvîntul reprezentanţii instituţiilor de vază. Seminariştii au participat la această procesiune "cu imne religioase şi naţionale, cîntate în timpul parcursului, ca şi la defilarea care a avut loc la sfîrşitul ceremonialului".

În mozaicul vieţii patriarhale de odinioară, seminarul a fost o piesă preţioasă, de nesubstituit. E greu de închipuit oraşul fără prezenţa Episcopiei, a clopotelor de vecernie şi a zidurilor temeinic construite de sub Capela, ale seminarului. Prin seminar, în primul rînd, s-a conservat şi s-a transmis tradiţia bună a cinstirii datinelor şi faptelor de glorie strămoşească. E semnificativ că în 1927 (la 25 noiembrie) profesorii întruniţi într-un consiliu au hotărît suspendarea pe două zile a cursurilor pentru cinstirea memoriei lui I.C.Brătianu, unul din principalii protagonişti ai marii Uniri de la 1918. La 27 noiembrie a avut loc un parastas. Directorul "printr-o cuvîntare, a evidenţiat meritele acestui dispărut desprinse din faptele măreţe pe care le-a săvîrşit si din împrejurările excepţional de delicate în care a condus destinele neamului nostru".

Seminarul a rămas în perindarea vremurilor numai o amintire. Şi nici măcar o amintire, fiindcă majoritatea locuitorilor de azi ai urbei, veniţi din alte zări pe şantierele chimiei şi energeticii, au fost feriţi cu grijă comunistă să se contamineze de ideogramele vieţii spirituale de odinioară. După atîţia ani şi chiar decenii, biografiile şi instituţiile dispar, istoria se istoveşte, e înlocuită cu alte simboluri sau se transformă pe nesimţite în uitare.

 

Dacă uliţele oraşului ar avea amintiri, una dintre cele mai răsfăţate le-ar oferi fără îndoială strada General Praporgescu. Pe această veche stradă, la cîţiva paşi de edificiul Prefecturii (azi Primăria) a fiinţat vreo trei decenii liceul teoretic de fete, pe vremuri şcoală de elită, părtaşă la biografia intelectuală a urbei. Oamenii generaţiei mele au îndrăgit liceul aşa cum au iubit oraşul. Cu cît mă aproprii de această epocă apusă, cu atît emoţiile se estompează, devin difuze, sau mai degrabă vag abstracte, se conceptualizează. Un geniu migrator mă împiedică să mă opresc asupra unor detalii de substanţă din care să încheg întregul unei evocări exacte, coerente. Clădirea şcolii mi-o amintesc cu ajutorul unei fotografii dintr-un album îngălbenit de vreme. Era o casă mare, fără stil, de boiernaşi sau negustori, cu o verandă şi camere înalte către stradă şi dependinţe înşirate pe un coridor deschis ce se încheia cu alt corp de case, adăugat ulterior. Construcţia, ca local de şcoală, era o improvizaţie. Cu toate acestea, liceul nu era lipsit de farmec. Treceam prin faţa lui în fiecare dimineaţă, grăbit să nu întîrzii de la şcoală, dar niciodată pe trotuarul pe care regulamentele severe îl exclusese din intinerariile noastre.

Învăţămîntul pentru fete are tradiţie în Rîmnic. Prin anul 1855 se înfiinţează un institut de domnişoare care funcţionează cu întreruperi şi se transformă în 1860 în "Ex­ternatul de fete al Aşezămintelor Brâncoveneşti". În primele două decenii ale secolului nostru institutele de fete se înmulţesc dar nu sînt, în realitate, decît mici pensioane cu cîteva eleve. Mai cunoscut e "Institutul modern de domnişoare - Zoe Bulat" care avea în anul 1915 cinci clase cu 65 de eleve. Familiile mai înstărite își trimiteau odraslele la Craiova, la Bucureşti, sau chiar în "Imperiu", la Sibiu, la mănăstirea Ursulinelor, unde învăţarea limbilor germană, franceză, a pianului, desenului şi a caligrafiei impecabile era obligatorie. Frumoasele scrisori cu litere cursive, graţioase şi cu o compoziţie impecabilă ce zac acum în rafturile prăfuite ale arhivelor, în epoca aceea sînt redactate.

Liceul de fete, bugetat de stat, ia fiinţă în anul 1920 în urma străduinţelor directorului din acea vreme de la liceul "Lahovari", Constantin Stănciulescu. Evenimentul e remarcabil pentru oraşul cu nici 15 000 de locuitori şi are valoarea unui act de emancipare. O fotografie de anuar reprezentînd un grup de absolvente ("prima promoţie a liceului") vorbeşte cu mai multă elocvenţă despre fascinaţia inefabilă a acelei epoci decît o documentată cronică mondenă. Frapantă e tristeţea dar mai ales "maturitatea" absolventelor, drapate în negru, pe ale căror figuri lipsite de frumuseţea zîmbetului se întrevede întreaga linie searbădă a destinului ce le pîndeşte.

Istoria sentimentală a Rîmnicului în perioada interbelică e tributară în bună parte liceului de fete. E epoca în care se tipăresc romanele lui Teodoreanu, Cezar Petrescu, Octav Dessila, Drumeş. Mentalitatea urbei se adaptează încetul cu încetul spiritului vremii. Pe ecranul din sala Adreani apar pe rînd figurile lui Rudolf Valentino, Greta Garbo, Asta Nilsen, iar după cîţiva ani ale lui Gary Cooper şi Clark Gable. Oraşul se deşteaptă din somnul lung al unui secol de austerit­ate. Preceptele morale ale bunicilor sînt puse sub semnul întrebării. Bătrînii privesc cu ochi absenţi, din spatele per­delelor, la tinerii ce trec pe Bulevard zîmbind magnific. E vremea balurilor, a "ceaiurilor", a seratelor. La Cercul Militar sau în "saloanele" Prefecturii nu se mai dansează polca sau cadrilul, ci swingul, conga şi tangoul.

Nu trebuie să se înţeleagă că în deceniile trei şi patru oraşul s-a "europenizat", că a căzut sub semnul Sodomei şi Gomorei. În ceea ce priveşte "Liceul teoretic de fete", dis­ciplina şi rigorile regulamentului erau severe. Impetuoasa An­astasia Penescu (sau "Sica" cum îi spunea întreaga urbe), care a păstorit liceul un sfert de secol, femeie de o rară energie şi sobrietate, a modelat adevărata personalitate a şcolii. Liceul avea într-adevăr ţinută. El reprezintă ultimul moment de graţie înaintea invaziei oraşului cu populaţie heteroclită si înaintea mixtizării învăţămîntului. O filă de album care înfrumuseţează memoria Rîmnicului de odinioară.

 

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 171-190.

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 17 August 2022
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 171-190.
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4189 ori Ultima modificare Sâmbătă, 14 Septembrie 2013 22:06
Ești aici: Home Valcea Valcea Școlile din Râmnicu Vâlcea