Istorie Locala

Biserica Episcopiei „Sfântul Nicolae” este masivă, are ziduri groase, trei turle, dintre care una centrală mare şi două fron­tale mai mici. Este zidită în forme de cruce, are bolţi semicalotate, ferestre late, mari şi înalte. Ea este pardosită cu ciment mozaicat şi acoperită cu tablă de aramă. Exteriorul nu conţine niciun fel de ornament. Pictura aparţine pictorului Gheoghe Tattarăscu şi este realizată în stilul realismului italian. În pronaos, în partea stângă, este pictat Sfân­tul Calinic Episcopul, iar în partea dreaptă este înfăţişat domnitorul Barbu Ştibei. De remarcat sunt stemele sculptate de la in­trare şi vitraliile ferestrelor. Catapeteasma din lemn este sculptată în stil gotic şi pole­ită cu aur. În anul 1899, episcopul Ghenadie a întreprins unele lucrări de reparaţie, construind şi balustrada de fier.

În 1958 s-a refăcut instalaţia de lumină, iar în 1959 s-a introdus încălzirea centrală. Pictura a fost restaurată în 1968. În 1962 s-au refăcut tavanele din lemn de stejar, iar în 1973 a fost acoperită cu tablă de aramă.

În vestul curţii episcopiei se află bise­rica bolniţei, închinată „Adormirii Maicii Domnului”, de proporţii mai mici, cu prid­vor pe stâlpii din faţă. A fost ridicată în anul 1745 de episcopul Climent şi s-a zu­grăvit în 1748. În perioada 1852-1857 i-au fost aduse unele reparaţii. Pictura de nuanţă bizantină a fost executată de către popa Gheorghe şi Bădia ierodiacon. În pronaos este pictat episcopul Climent. În 1972 a fost acoperită cu aramă.

Paraclisul „Sfântul Grigorie Teologul” a fost înălţat în perioada 1750-1751 de epis­copul Grigorie III Socoteanu. Pictura bi­zantină, bine conservată, realizată în 1753, aparţine lui Grigorie Raniţe zugravul. Pe pereţii exteriori au fost pictaţi o serie de filosofi antici şi sibile. În interior este pictat Ghenadie Enăceanu. În 1754 a fost instalat un remarcabil iconostas de factură brâncovenească din lemn aurit, sculptat în relief înalt.

Clopotniţa a fost construită în anul 1882 şi refăcută în anii 1966-1968.

Casele Bolniţei au fost folosite pentru călugări, tipografie, şcoală, iar în timpul războiului de independenţă au slujit drept spital. În 1999, în incinta parohiei s-a ridi­cat un adevărat palat cultural unde există biblioteca şi se organizează manifestări culturale. În biserica episcopală se află părţi ale moaştelor sfinţilor mucenici Carp episcopul, Teodor Stratilat şi capul Sf. Mercurie.

Sub păstorirea episcopului Gherasim Cristea a luat fiinţă Centrul Cultural Epar­hial.

Crucea de piatră a fost ridicată în 1656 de către voievodul Constantin Şerban şi doamna sa Bălaşa, în timpul episcopului Dionisie.

În 1784, episcopul Filaret a construit o fântână de piatră.

Episcopia Râmnicului a fost păstorită de-a lungul timpului de ierarhi deose­biţi. Episcopul Paisie, amintit de un hrisov de la 1 aprilie 1535 dat de Vlad Vintilă, este primul care apare cu titulatura de „ar­hiepiscop de Râmnic”.

Episcopia Râmnicului a intrat în posesia unor sate, prin cumpărare sau prin donaţii din partea boierilor sau a domnului. La 25 ianuarie 1578, Episcopia primea de la Mitrea, mare vistier, satul Copăcelul. La 6 septembrie 1583, Petru Cercel îi intărea stăpânirea Episcopiei peste satul Găvăjdibrod, iar un an mai târziu, în 1584, acelaşi domnitor reconfirma dreptul la pro­prietate peste satele Bojorani, Uliţă şi Co­păcel. La 23 aprilie 1590-1591, mănăstirea Dobruşa era închinată Episcopiei Râmnicu­lui, căci Mihnea Vodă Turcitul întărea stăpânirea Episcopiei „cu tot venitul şi cu satele şi cu ţiganii, însă să se ştie satele anume: Dobruşa, Fumurenii şi Crivina, pentru că aceste subzise sate şi ţigani ai mănăstirii au fost de moştenire ale jupaniţei Stanca, soţia Radului fost mare armaş. Apoi jupaniţa Stanca a venit înaintea domniei mele, împreună cu Radu fost mare armaş, de a ei bună voie şi făr-de nici o nevoie, de o au închinat Sfânta mănăstire de la Dobruşa, cu tot venitul şi cu sate şi cu ţigani, metoh Sfintei Episcopii de la Râm­nic.”

În rândul arhiereilor Râmnicului s-a re­marcat episcopul Teofil al II-lea, care a păstorit între anii 1618-1636. Acesta a în­deplinit şi misiuni diplomatice, cum ar fi cea din 1631 când domnitorul Leon Tomşa l-a trimis în solie în Ardeal, ca să ia legă­tura cu Matei aga şi cu boierii pribegi. La 23 iulie 1631 a participat la Adunarea obştească în care Leon Vodă a dat cunos­cutul său hrisov pentru izgonirea grecilor din ţară. În această perioadă, în cancelaria sa de la Râmnic se folosea limba româ­nească, într-o epoca în care tradiţia slavo- bizantină era puternică. Episcopul Ştefan (1673-1693) a luat o serie de măsuri prin care a făcut cumpărări, donaţii şi schim­buri. Astfel, sunt înregistrate 52 de cumpă­rări, multe pe numele său, 36 de donaţii şi 6 schimburi. Acum Episcopia devine proprietara locurilor ce formează astăzi curtea şi grădinile Episcopiei, precum şi a locurilor dintre Episcopie, schitul Cetăţuia şi Traian. Cu cheltuiala episcopului Ştefan s-a zidit în 1680 clopotniţa mare a Episco­piei. Această clopotniţă va fi reparată în 1742 de episcopul Climent şi rezidită de episcopul Iosif Bobulescu în 1882. S-a în­grijit şi de celălalte clădiri ale Episcopiei zidind chiliile de piatră, care vor fi îngrijite de episcopii Climent, Grigore şi Calinic şi dărâmate de Ghenadie. A terminat zidirea mănăstirii Sărăcineşti, pe care a înzestrat-o cu o parte de moşie din Sărăcineşti. Schitu­rile Dobruşa, Bogdăneşti, Comanca de Câmp, Sălcuţa, Popânzăleşti, Teica Ocnele Mari au fost închinate Episcopiei. O peri­oada scurtă de păstorire, dar bogată din punct de vedere cultural, a avut episcopul Antim, care s-a remarcat datorită instalării unei tiparniţe şi a unei legătorii de carte la Râmnic. Antim şi meşterii îndrumaţi de el au adăugat vechii biserici un pridvor care dăinuie până astăzi. Pardosită cu lespezi de piatră, având în dreapta uşii un scaun din acelaşi material în care e cioplit vulturul bicefal, construcţia e sprijinită de patru frumoşi stâlpi de piatră cioplită, care susţin arcadele. Pe pereţii pridvorului sunt zugrăvite, potrivit tradiţiei, scene închipuind raiul şi iadul. În această perioadă s-a construit fântâna din faţa bise­ricii, s-a înnoit cetatea, împodobită cu cerdac de cea mai autentică factură brâncovenească şi s-a zugrăvit a doua oară bise­rica. De acum datează portretele ctitorilor Mircea cel Bătrân şi Cantacuzineştii. În afară de un Andrei, Costandin şi Gheorghe zugravi, iscăliţi în greceşte în tinda bisericii în anul 1707, mai iau parte, sub îndrumarea lui Antim, la lucrările de refacere şi vestitul zugrav Preda cu fiii Ianachi, Sima şi Mihail. Antim Ivireanu a sprijinit unele lucrări de refacere la mănăstirile Cozia, Govora, schitul Ostrov. Episcopul Damaschim (1708-1725) s-a distins prin opera sa de traducător de cărţi bisericeşti. A realizat lu­crări de restaurare, cum ar fi zugrăvirea schitului Iezerul, zidirea schitului Păpuşa şi restaurarea mănăstirii Dintr-un Lemn. Episcopul Inochentie (1727-1735) s-a în­grijit de cumpărarea unor moşii pe seama Episcopiei şi de refacerea tipografiei râmnicene. O activitate cărturărească bogată a desfăşurat episcopul Climent (1735-1749), ce s-a îngrijit de 17 lucrări de tipărire. Climent este cel mai de seamă episcop cti­tor de lăcaşuri sfinte din istoria eparhiei Râmnicului, nu numai prin numărul mare al ctitoriilor sale, ci şi prin valoarea arhi­tectonică şi artistică a edificiilor. A refăcut clădirile Episcopiei distruse în urma războiului ruso-turc. În pomelnicul cel mare al Episcopiei scrie : „...şi viindu-şi iar la scaun la Episcopie, au prefăcut şi au înălţat biserica ac(i)asta, făcând-o cu turle, că mai înainte a fost dreaptă şi împodobind-o şi cu zugrăveale precum să veada, făcut-a şi clopotniţa şi casele împrejur”. Lucrările de la Episcopie pot fi datate din 1739-1749, perioadă în care episcopul Climent a refăcut şi clopotniţa şi a construit o bolniţă. A ctitorit schitul Pietrarii de Jos, schitul Pătrunsa, Colnic, biserica din Bodeşti, biserica din Bărbăteşti, o biserică de lemn în Pietrarii de Sus. A luat parte la acţiunea de desfiinţare a rumâniei întreprinsă de domnitorul Constantin Mavrocordat. Episcopul Grigorie Socoteanu (1749-1764) a ridicat Paraclisul închinat Sfântului Grigorie Bogoslovul din incinta Episcopiei. Pictura bizantină este şi astăzi originală. Paraclisul e împodobit cu fresce exterioare, care redau şi figurile unor filosofi din antichitate şi ale unor sibile ce precizau naşterea lui Hristos. În această periodă Episcopia a câştigat Casele Băneşti din Craiova împreună cu biserica „Sfântul Dumitru”.

În timpul episcopului Chesarie (1773- 1780), averea Episcopiei s-a mărit considerabil, documentele menţionând moşii, mori şi „un bâlci de la Râul Sărat”. A înfiinţat două şcoli la Bucureşti şi Craiova, a restau­rat schitul Dobruşa, aşa cum atestă o pic­tură murală din 1792 şi clopotul bisericii. A fost trecut în pomelnicele bisericilor „Sfân­tul Nicolae” şi „Sfântul loan Botezătorul”, ultima devenind metoh al Episcopiei. Lui Chesarie i s-a atribuit refacerea tipografiei din Râmnic. A purtat o grijă deosebită şi de biserica „Sfinţii patruzeci de Mucenici” din Bucureşti, devenită metoc al Episcopiei Râmnicului în 1775.

În 1845 s-a întocmit o Catagrafie a Epis­copiei Râmnicului, un însemnat document statistic pentru cunoaşterea trecutului Bise­ricii din Oltenia din prima jumătate a se­colului al XlX-lea. Aceasta prezintă im­portanţă şi pentru faptul că face cunoscute numele preoţilor din preajma revoluţiei de la 1848. Catagrafia este şi un document al relaţiilor agrare din Oltenia, sub aspect is­toric, social, în care aflăm că numărul cel mai mare de clăcaşi se afla în Romanaţi şi Dolj.

Astfel, fostul judeţ Romanaţi avea ur­mătorul aspect statistic: 125 unităţi parohi­ale, 49 sate boiereşti, 7 mahalale boiereşti, 5 sate boiereşti-mănăstireşti, 2 sate boiereşti-moşneneşti, 17 sate mănăstireşti, 3 mahalale mănăstireşti, 2 sate ale Episco­piei, 2 sate moşneneşti tot ale Episcopiei; în total, 90 de aste şi 15 mahalale; familii de moşneni 1843, de megieşi 190, 8 305 de clăcaşi. Biserici erau 92 de zid, 33 de lemn. Slujitori erau 234 preoţi, 49 diaconi, 15 cântăreţi şi 30 de paracliseri.

Judeţul Dolj avea următoarea situaţie: 202 unităţi parohiale, 4 sate mănăstireşti-boiereşti, 45 sate mănăstireşti, 6 mahalale mănăstireşti, 4 sate ale Episcopiei, 2 sate ale Mitropoliei, 3 sate ale bisericii „Ma­dona Dudu” din Craiova, un sat al bisericii „Sfânta Treime” din Craiova, un sat al bi­sericii Obedeanu. Erau 123 biserici de zid, 66 de lemn şi 11 bordeie. Ca slujitori erau 360 de preoţi, 63 de diaconi, 116 cântăreţi şi 157 paracliseri.

Judeţul Vâlcea avea 102 biserici de zid, 171 biserici de lemn, 368 preoţi, 96 dia­coni, 88 cântăreţi şi 95 de paracliseri.

Judeţul Mehedinţi avea următoarea situ­aţie: 268 de sate şi 57 de mahalale, 46 bise­rici de zid, 249 biserici de lemn, 380 preoţi, 12 diaconi, 202 cântăreţi şi 231 paracliseri.

Episcopul Calinic (1850-1868) a avut sediul la Craiova, unde a rămas până la 18 iulie 1854, când apropiindu-se turcii de Craiova, a luat dramul Râmnicului. Aici a reclădit în exterior biserica episcopală şi acoperişul. Lucrările au fost terminate în 3 noiembrie 1856. După terminarea lucrărilor la biserica catedrală, episcopul Calinic a început repararea Seminarului, instituţia de învăţământ religios a revenit de la Craiova în casele lui Nicu Vlădescu, iar în 1856 în clădirea refăcută de Calinic. La 1853 a is­prăvit reparaţia schitului Popânzăleşti, metoc al Episcopiei. A purtat de grijă la re­staurarea mănăstirilor: Arnota, Bistriţa, Jitianul, Tismana.

În calitate de episcop, a participat la şe­dinţele Divanului obştesc, iar în toamna anului 1857 ca deputat din partea clerului oltean a făcut parte din adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti.

Episcopul Atanasie Stoeanescu (1873- 1880) a contribuit prin acţiuni şi danii concrete la susţinerea războiului de inde­pendenţă. Acesta a dat dispoziţie ca la mă­năstirile din eparhie să se pună „în serviciul infirmeriilor armatei creştine” mai mulţi călugări şi un însemnat număr de monahii. Pentru contribuţiile sale, în 1878, a fost de­corat cu „Ordinul Steaua României în grad de Comandor”.

Episcopul Ghenadie Enăceanu (1886- 1898) a împrejmuit reşedinţa episcopală cu zid, a reparat palatul episcopal şi paraclisul, a construit o cancelarie episcopală şi lo­cuinţe pentru salariaţi, a plantat o mare grădină cu pomi fructiferi şi viţă de vie. A restaurat mănăstirea Govora. Episcopul Atanasie Mironescu (1898-1909) este primul care a scris în 1906 Istoricul Eparhiei Râmnicului, în colaborare cu preotul Teodor Bălăşel.

În suburbia Căzăneşti se află biserica cu hramul „Sf. Gheorghe” şi „Sf. Dumitru”. Se pare că aici a mai existat o biserică de lemn cu hramul „Sf. Dumitru”, care s-a deteriorat şi pentru a nu se pierde numele de hram, acesta a fost adăugat la cea nouă. Biserica s-a construit în anul 1788, dar a fost distrusă de cutremurul din 1802. A fost reparată de mai multe ori. Primii ctitori de la Căzăneşti au fost postelnicul Ianache Beştelei şi stareţa Sofronia (1788). Biserica a fost refăcută în 1810 de boierii Căzăneşti, principalul ctitor fiind vistierul Filip. Fresca din 1810 a fost realizată de zugravii Manole din Craiova, Dinu, Anghel diaconu şi Constantin. În anul 1948, biserica a fost pictată de către Marin Mateescu.

Biserica „Sfântul Dumitru” ar fi servit în vechime drept capelă catolică pentru comunitatea franciscană, fapt confirmat şi de particularităţile de construcţie străine stilului ortodox bizantin. Biserica a fost re­construită în 1784, de către Ştefan Bujoreanu şi fiul său Constantin, iar pictura a fost reînnoită cu sprijinul lui Dionisie Eclesiarhul. Îmbunătăţiri au adus Ioan Cornescu şi soţia sa, Antimia. În 1804 şi 1821 bisericile au avut de suferit de pe urma ata­curilor trupelor otomane. Printre bisericile distruse în oraş de către armatele de ocupa­ţie venite să restaureze „ordinea” se află şi cea cu hramul „Sfântul Dumitru”. Turcii au luat ce era de metal preţios şi au scos pardoseala. Un pomelnic al bisericii con­semnează pe scurt că ,jupân Toma Lumânărarul de aici din oraşul Râmnic, ce are nume de Niţă Lumânărarul a ajutat la bise­rică, în anul 1822, fiind stricată de turci în răzmeriţă cu cele de mai jos; adică a târnăsit-o şi a luat sfeşnicele cele mari şi două mici, aşezând pardoseala la loc şi un stinari de nadebi şi şase candele de sticlă cu hiarele lor şi un set de belicoasă şi un să­rindar”. Incendiul din 7 aprilie 1847 nu a ocolit nici biserica „Sf. Dumitru”. Aceasta a fost refăcută până în februarie 1848.

Enoriaşii bisericii „Sfântul Dumitru” au contribuit la înfrumuseţarea lăcaşului lor.

Sandu Măcelaru şi Grigore Vărgatu au do­nat pentru un disc 11 şi respectiv 19 dra­muri de argint. Costache Ceculescu a donat o pereche de paftale mari. Ion si Toma Lumânărarul a ajutat cu 600 de lei şi 20.000 cuie de siţă, după arderea Râmnicului. În 1849 popa Panu de la biserica „Cuvioasa Parascheva” a dăruit bisericii „Sfântul Dumitru” o cădelniţă de argint de 105 dramuri şi o cruce de argint de 4 galbeni. În 1858 pitarul Mihalache Oromolu din Râmnic a dăruit coroana Maicii Domnului, două candele de argint şi a zugrăvit tâmpla, Smaranda, soţia lui lordache Capeleanu a donat 500 de lei pentru construirea caselor preotului Nicolae Predescu. Costin Hariri şi soţia sa Argina au dat bisericii un policandru. Boierul Alexandru Frundulescu a dat sfin­tei biserici o pereche de paftale de argint suflate în aur şi o candelă de argint la Ma­ica Domnului.

În anul 1862 parohia „Sfântul Dumitru” poseda: trei case locuite de preoţii slujitori, o casă pe care obţinea o chirie de 1240 lei pe an, o selişte embaticată pentru 22 oca de ceară pe an, o sălişte embaticată pentru 3 oca de ceară, două zile de arătură date preoţilor. Epitrop era doctorul Ilie Zugră- vescu. Preot al bisericii în anul 1863 era Nicolae Predescu. În 1867, Ion Bunescu a oferit bisericii două zile de arătură. Tot în acel an se menţionează printre proprietăţile bisericii şi cea din comuna Vlădeşti, pentru pădure. În 1875 se sublinia că biserica de­ţinea „trei case aflate în curtea bisericii, două într-un acoperiş mai nou şi una mai veche, precum şi casa de moştenire aflată pe Uliţa Mare, ce se închiriază pe la parti­culari”. În 1883 se menţionau şi „două bu­căţi pământ, unul în câmpul oraşului şi ce­lălalt Ia Troian, un codru de pământ în co­muna Vlădeşti, o bucată de teren în dosul caselor din curtea bisericii”.

În 1940, biserica „Sfântul Dumitru”, fi­lială a parohiei „Buna Vestire”, avea ca enoriaşi un număr de 503 familii cu 1.570 de suflete. Biblioteca parohială avea un număr de 537 volume.

Începând cu anul 1942 biserica a deve­nit parohială prin desprinderea de biserica „Buna Vestire”. Cu acest prilej s-a micşo­rat cadrul ferestrelor bisericii, revenindu-se la spaţiul vechi cu ancadramente florale din piatră. S-a introdus lumina electrică. S-au suprabetonat bolţile bisericii, au fost mon­taţi doi trianţi transversali pentru stagnarea fisurilor ce apăruseră în zidurile laterale şi s-a deschis o uşă la altar, pe latura sudică. S-a reacoperit biserica, folosindu-se tablă galvanizată nouă, iar în anul 1964 s-a refăcut pictura. S-a constrit un zid de îm­prejmuire pe toată latura străzii şi pe latura dinspre sud cu plasă de sârmă împletită. În 1990 s-a introdus încălzirea centrală. În 1994 s-au realizat lucrări de îngrijire. S-au executat tencuieli exterioare, pictura a fost spălată şi restaurată. Patru ani mai târziu, în 1998 biserica s-a înfrumuseţat cu trei mo­zaicuri, icoana hramului „Sfântul Dumitru” şi a „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”.

Biserica „Sfântul Dumitu” prezintă un plan diferit de cel al bisericilor ortodoxe din Ţara Românescă. În locul pronaosului supraînălţat de un turn clopotniţă, consta­tăm existenţa unei încăperi pătrate a unui turn masiv, boltită în calotă cu pandativi, încadrată la nord şi sud de alte două încă­peri de plan dreptunghiular, dispuse cu lungimea paralelă cu axul edificiului, bol­tite în semicilindru, iar la est de o a treia - aceasta transversală având funcţia de pro­naos - acoperită cu trei bolţi, una transver­sală şi două mai mici, la un nivel inferior longitudinale, toate trei, de asemenea, în semicilindru.

Din însuşi studiul planului se poate de­duce, aşadar că turnul masiv a preexistat celor trei încăperi care îl înconjoară la nord, sud şi est şi că acestea au fost con­struite pentru a-l racorda la lăţimea întregii biserici şi de a-l încadra în compartimenta­rea cerută de ritul ortodox.

În privinţa naosului, observăm de ase­menea că el nu fusese conceput anume să fie acoperit de o cupolă, cum îl constatăm în prezent, deoarece cele patru picioare de zid ale navelor ce susţin cupola, formând pătratul necesar înscrierii cercului ei, sunt simetric dispuse, două adosate zidului vestic, iar celelalte două la o distanţă de 1,20 m de zidul estic. Este evident că naosul a fost la origine acoperit altfel decât în prezent.

Absida altarului se prezintă poligonal şi în interior, în loc să fie semicirculară, pre­cedată de o porţiune boltită de semicilin­dru, ca de obicei. Toate aceste particulari­tăţi ale pianului monumentului îndreptăţesc ipoteza că la origine, ea a aparţinut catoli­cilor şi că ulterior, a fost reconstruită pentru folosirea clerului ortodox.

Interiorul bisericii păstrează o admira­bilă pictură originală, fiind o adevărată operă de artă. Respectând canonul Erminiei bizantine, pictorul adaptează tematica ico­nografică spaţiului restâns şi scopului pen­tru care a fost destinat.

În centrul bolţii naosului este reprezen­tat Pantocratorul. Pictura din absidă, înfăţi­şând „Naşterea Domnului” şi „Învierea Domnului” este realizată de pictorul Du­mitru Păltineanu - Tecuci.

Pe bolta pronaosului este reprezentată „Sfânta Treime”, iar pe pandantivi, chipuri de îngeri. Cele două timpane deasupra fe­restrelor sunt zugrăvite cu scene hristologice la sud „înălţarea la cer”, la nord „Schimbarea la faţă”.

În pronaos pe latura de vest, sunt înfăţi­şate portretele ctitorilor, Maria, fiica lui loan Cornescu, Radu, Antimia, soţia lui Ion şi Constantin, fiul lui loan. Dedesubt, într-un oval se află pictată imaginea episcopului Sofronie.

În partea estică a pronaosului este fixat Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului.

Schitul Arhanghel, cu hramul „Sf. Mihail” a fost reconstruit din zid în anul 1725, pe temelia unei ctitorii existente la începutul secolului al XVI-lea. Pictura da­tează din anii 1811 şi 1849. Clădirea are un brâu de cărămidă ce o înconjoară, la jumă­tatea distanţei dintre soclu şi corniş. Ctitorii Stoica vel paharnic (1521-1522), arhiman­dritul Petronie de la Segarcea şi egumenul Gherman al Schitului Arhanghel (1725) au ridicat această biserică pe temelia alteia mai vechi din perioada lui Vlad Călugărul, care în anii 1489-1490 întărea posesiunea mănăstirii asupra locului de vatră şi asupra unor terenuri învecinate. În 1811 schitul a fost refăcut de negustorii aromâni Athanasie Taşu, fiul lui Zaharia, Ene, serdarul Polihronie, Hagi Enuş, fiul lui Costea Petru şi fraţii săi din satul Negades, Hristea Atanasiu şi de arhimandritul Sofronie. Biserica a fost pictată pe cheltuiala acestora de către Ilie Zugrav.

Biserica „Bunevestire” a fost conside­rată de mai mulţi cercetători drept ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Biserica a fost construită iniţial în 1509-1510, de domnito­rul Mircea Ciobanul. Clădirea a ars între anii 1736-1739, în timpul războaielor turco-austriece şi a fost refăcută la mijlocul secolului al XVlIl-lea de către logofătul Radu Râmniceanu, Atanasie Râmniceanu, jupânul Ioan Moldoveanu şi jupânul Grigore, ultimii doi din cetatea Sibiului şi pictată de zugravul Dimitrie ereu în 1751. Biserica se află amplasată pe terasă în cen­trul oraşului, într-o latură a parcului Mircea cel Bătrân.

Biserica „ Cuvioasa Parascheva ", Con­strucţia bisericii a început între anii 1554-1557 de către domnitorul Pătraşcu cel Bun. Rămasă părăsită, timp de 30 de ani după moartea voievodului, lucrările au fost reluate şi terminate de Mihai Viteazul în 1587, când acesta era bănişor de Mehedinţi. Sfinţirea bisericii s-a făcut în anul 1593, în timpul episcopului Teofil I al Râmnicului. În 1724, jupân Ilie veneţianul, neguţător din Chiprovăţ a înălţat clopotniţa. Biserica a avut de suferit de pe urma războiului austro-turc din 1738, dar a fost restaurată în 1740 de negustorii chiproviceni, jupân Savvi, jupân Ilie, jupân Iova care au refăcut bolţile, amvonul şi clopotniţa. Deteriorată de turci în anul 1788, a fost reparată şi zugrăvită, între anii 1790-1844, de către Dumitrache Ievoiu şi Sterie Iufca. În 1849 s-a zidit amvonul şi turla clopotniţei. În perioada 1879-1880 s-a ridicat turla centrală şi a fost pictată cu cheltuiala Măriei Măldărescu. Între anii 1931-1933, zidurile bisericii au fost readuse la arhitectura iniţială, prin decojirea tencuielilor suprapuse şi refacerea panourilor, cornişei şi cărămizilor aparente pentru partea zidită de ctitorii ei fondatori, Pătraşcu cel Bun şi Mihai Vitea­zul. De asemenea, între anii 1933-1934 s-a construit casa parohială.

Unul dintre primii preoţi care a slujit la această biserică este popa Ghinu. El apare ca martor într-un document, prin care Radu Mihnea întărea unui oarecare Stanciu, la 30 aprilie 1614, „via ce se cheamă a Leului”, situată în dealul Bujoreni. Dovada că acest preot a slujit la Biserica „Cuvioasa Parascheva” o avem în documentul din 22 mai 1616, prin care judeţul, cei 12 pârgari şi bătrânii oraşului Râmnic adeveresc că popa Ghinu a cumpărat ocină în satele Uliţa şi Bujoreni cu 8 300 aspri şi 50 de vedre de vin de la Cârstian, de la Gheorghe, de la Calotă şi de la Stanciul, feciorii lui Dumitru logofătul. Documentul preci­zează că popa Ghinu, cumpărătorul, l-a pus pe vânzător „la pomelnic unde iaste svântul hram Vinerea sfântă”.

Catagrafia bisericilor din judeţul Vâlcea din 1840 menţionează pentru anul 1839 pe următorii preoţi ai Bisericii „Cuvioasa Pa­rascheva”: Ioan sin popa Gheorghe Cră­ciun, Păun sin popa Gheoghe şi Ioan sin Ioan.

La acea dată, biserica era bogată, având „şapte prăvălii care se dau cu chirie, două case care se dau de şăd ai bisericii”. Ca obiecte de cult, catagrafia din 1840 menţi­onează ca fiind în posesia bisericii şi „sfinte vase de argint, două policandre fă­cute de ctitorii bisericii, 19 candele de ar­gint, o cădelniţă de argint, 4 sfeşnice de aramă, o evanghelie ferecată cu argint şi suflată cu aur, 55 coroane de argint şi 13 mâini de argint”.

Biserica are formă de navă, cu atar poligonal la exterior. Modificările şi trans­formările suferite în decursul timpului i-au schimbat înfăţişarea iniţială. Biserica a fost alungită prin adăugarea, mai târziu, a unui pridvor închis în 1807 şi, ca să i se păstreze proporţia, zidirea s-a înălţat cu peste o ju­mătate de metru deasupra frumoasei cor­nişe bizantine cu rânduri de cărămidă zim­ţată. S-a construit o turlă masivă peste naos şi o cloptniţă înală peste pridvor; s-au schimbat unele ferestre, s-a deschis o uşă la exteriorul altarului, s-au tencuit şi s-au vă­ruit faţadele. În 1930 Comisiunea Monu­mentelor Istorice a înlăturat tencuiala adă­ugată, ivindu-se astfel faţada bisericii în toată frumuseţea ei orginală.

Zidăria e din cărămidă aparentă, aşezată după tradiţia bizantină şi artistic executată. La fel sunt şi cornişele, firidele şi soclul.

Cornişa e cea bizantină, de cărămidă aparentă, cu trei rânduri de cărămizi ieşite din planul faţadelor şi despărţite prin câte două rânduri de cărămidă tencuită. Cu un al patrulea rând de o jumătate de cărămidă în formă de dinţi de ferestrău, ele revin pro­gresiv la nivelul zidului.

Firidele arcuite, lungi şi înguste, aşezate într-un singur rând, ocupă toată înălţimea faţadelor, de la cornişe până la soclul abia profilat. Ele sunt retrase cu o jumătate de cărămidă faţă cu planul peretelui exterior, sunt perfect egale şi de o mare regularitate.

Ferestrele mici, foarte înguste şi prevă­zute cu grile de fier, apar în unele firide.

Se observă o rozetă de piatră pentru ventilaţie la îmbinarea a două arcade de la peretele altarului, iar o a doua rozetă se află pe peretele de la răsărit.

Soclul este din piatră de munte neregu­lată, peste care vin, până la baza firidelor, două rânduri de cărămidă aşezate orizontal, despărţite printr-un rând de cărămizi verti­cale.

Turla este aşezată pe o bază înaltă de formă octogonală, având înscris în firide pătrate câte un cerc. Pe feţele turlei, aşezate în panouri lungi dreptunghiulare, alternează ferestre de lumină cu ferestre oarbe. Aco­perişul turlei de formă sferică îşi restrânge marginea în triunghuri, cu bazele mărginite de o îngustă streaşină dantelată.

Deasupra uşii de la intrare sunt zugră­viţi pe un fond albastru închis Cuvioasa Parascheva şi Sfântul Nicolae. Uşa e încadrată de un chenar de piatră, cu sculpturi uşor profilate în părţile laterale. Deasupra ei, sub un înger care-şi întinde aripile, se află pisania.

Bolta pronaosului are forma unei calote sferice, sprijinită spre nord şi sud de două arcuri oarbe şi de stâlpi pe colţ.

Naosul este despărţit de altar printr-o tâmplă de zidărie, cu decoraţiuni de stuca­turi poleite.

Altarul e rotunjit la interior şi e acoperit cu o boltă sprijinită la sud şi nord pe arcuri, la apus pe traverse, terminându-se spre ră­sărit cu o semicalotă.

Între anii 1879-1889 s-a realizat pictura bisericii cu cheltuiala Mariţei Măldărescu. În afara portretelor individuale de sfinţi cu figuri expresive, sunt remarcabile icoanele ce înfăţişează „Duminica Floriilor”, „Vin­decarea orbului” şi „Samariteanca” din exonartex, „Naşterea”, „Cina” şi „Învierea” din nartex, „Schimbarea la Faţă” şi „Înălţa­rea” din naos.

În dreptul uşii, este pictat Pătraşcu cel Bun, iar în stânga Mihai Viteazul. În dreapta şi în stânga marilor ctitori sunt portretele celor care s-au îngrijit, mai târziu, de restaurarea ctitoriei marilor voievozi, biv vel ceauşul Sterie lufca şi Mariţa Măldărescu. De asemenea e remarcabil şi portretul din dreapta uşii pridvorului, care ne înfăţişează în mod ex­presiv pe bătrânul preot Păun, slujitor al bi­sericii în 1880.

Între anii 1993-1994 s-a renunţat la această pictură, curăţindu-se şi astfel a rea­părut pictura originală. Scăpată de incen­diul din 1738, este cea mai veche construc­ţie păstrată până astăzi în Râmnicu Vâlcea.

Biserica „Sfântul Gheorghe”, aşezată pe „iazul morilor” a fost zidită înainte de anul 1636, cândva vecină cu fabrica de hârtie a lui Matei Basarab. Este singurul edificiu care se mai păstrează din aşa numitul Râmnicul de Jos. Pisania veche din 1737 spune că „anul zidirii primei nu se ştie”, dar că locaşul de cult a fost reparat în 1681 de către mitropolitul Teodosie Cozianul, şi în 1737 de nepotul arhiereului, ieromonahul Mihail, stareţul mănăstirii Cozia.

Biserica „Sfântul Gheorghe” este men­ţionată documentar pentru prima dată într-un act din 18 februarie 1636. Atunci, Stanciu Portăresu, fiul portarului Vlad vindea cu 9 galbeni logofătului Pârvu un loc din Uliţă cu vad de moară în apa Râmnicului „den jos de Beserica lui Sveati Gheorghe”. La 8 august 1681, episcopul Râmnicului Noului Severin, Ştefan dădea mărturie mitropolitului Ţării Româneşti, Teodosie, pentru un vad de moară pe râul Râmnic de la Biserica Sveati Gherghi, în jos de Olt.

Primul preot menţionat documentar care a slujit la biserica „Sfântul Gheorghe”, la data de 26 octombrie 1668 este popa VÎadu, a cărui semnătură apare pe un act de vânzare a unor locuri în Râmnic.

După refacerea din perioada 1737-1738, biserica „Sfântul Gheorghe” a rămas ne­pictată. În 1763, sub îngrijirea fostului mare stolnic Petru Grădişteanu, în calitate de ispravnic, au fost zugrăvite altarul şi bi­serica. Deoarece tinda bisericii era mare şi neboltită, moş Ion şi enoriaşul Radu au lăr­git biserica, cu micşorarea tindei şi au zugrăvind-o. Pomelnicul aminteşte că moş Ion, pe cheltuială proprie a făcut şi chilii de cărămidă, care au durat până la construirea de către părintele paroh Ioan Marina a casei parohiale în locul lor. Acesta a mai ridicat zidul înconjurător de piatră, ce a fost distrus în timpul războiului ruso-austro-turc, în perioada 1787-1792, de către trupele otomane. Jupanul Radu a înzestrat biserica cu un petic de sălişte la Uliţă şi un loc în târg.

O contribuţie de seamă a avut în anul 1799 Drăghici, fiul lui Dumitraşco. El a fost cel care a contribuit cu 10 taleri la par­doseala bisericii şi la facerea chiliilor şi cu 4 taleri pentru clopotul mic.

Clopotul cel mare al bisercii era făcut în anul 1775. Acesta a fost confiscat de ar­matele germane de ocupaţie în timpul pri­mului război mondial şi transformat în ghiulele de tun.

În urma incursiunilor otomane la nord de Dunăre, biserica „Sfântul Gheorghe” a avut de suferit după care şi-a înnoit o parte din inventar. Se păstrează din anul 1801 două icoane datate, lucrate de vestitul Ioan Zu­gravul de la Teiuş, ce a lucrat la Ocnele Mari şi a deschis o şcoală de pictură la Râmnic cu talent la acest meşteşug. Prima icoană repezintă pe lisus Hristos şi din in­scripţie rezultă că a fost făcută cu cheltuiala lui kir Iacob piuaru, având înscris şi numele pictorului Ioan zog(raf) ot Teius, 1801. A doua este închinată Maicii Domnului cu pruncul, plătită tot de Iacob şi executată la 10 mai 1801 de către Ioan zograf ot Teiuş. Acelaşi Iacob piuaru a dat 40 de taleri, pentru ca biserica Sfântul Gheorghe să se redeschidă după războiul austro-ruso-turc, în anul 1791.

În anul 1810 s-au efectuat renovări la partea lemnoasă a bisericii „Sfântul Gheor­ghe”. Au fost pictate uşile laterale ale catapeteasmei. Pe cea din nord pictorul a făcut icoana „întâiului stătător Mihail”, iar pe uşa de sud, „întâiul stătător Gavriil”. Jupan Ioan Panţa împreună cu soţia sa Stana „au făcut coroana de argint la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi mâna şi chipul Fiului Său”.

În pomelnicul ctitoricesc, la 20 octom­brie 1812, negustorul Zamfir croitor, fiul lui Ioan croitor „au şindrilit clopotniţa şi au dat bisericii un steag, un policandru, o poală cu fir, două procoveţe, un patrafir, rucaviţe, un Ceaslov şi un tetrapod”.

Donaţiile către biserică au continuat. În 1817 Stoian Rădulescu „a lăsat bisericii „Sfântul Gheorghe” un loc care merge pe lângă drumul mare, din dreptul crucii cu piatră, din sus de drum, spre Cetăţuia, până în valea lui Mutu şi pe lângă capul locului sfintei Episcopii”. În anul 1829, Preda ciz­marul „a făcut sfintei biserici două epitrahile de stofă cu ciucurii lor de bun fir, amestecat cu ibrişin, care se ţine peste tot 240 lei”. Între anii 1829-1834, negustorul Gheorghe Dianu a zugrăvit poarta bisericii cu cheltuiala sa, în 1848 chir Mieilă cizmarul a dăruit bisericii „Sfântul Gheorghe” o candelă de argint, de dramuri 60. Cocoana Sultana Marinoaiei a donat bisericii o zi de arătură, ce a avut-o zestre în Răstoaca. O sută de lei a cheltuit cocoana Tudoriţa Teiuşeanca pentru confecţionarea unui steag nou şi a două sfetnice.

În urma cutremurelor din 1829, 1832 şi 1838, biserica a suferit stricăciuni, necesitând reparaţii. Prima consemnare despre adunarea sumelor necesare rezidirii datează de la 1857, când Hagi Constantin Poenaru din Râmnic „a dat sfintei biserici, lei 600 la prefacerea sa”, o cruce-troiţă de sidef pentru sfântul prestol şi una mică ce stă la iconostas.

Biserica a fost reparată din temelie între anii 1857-1860, de către preotul Nicole Simionescu, ajutat de fostul epitrop locovache Bujoreanu. A fost zugrăvită de către Voicu şi Ilie din Piteşti, meşteri pri­cepuţi ai şcolii de pictură de la Cozia, cel din urmă fiind străbunicul pictorului Costin Petrescu. Pictura în tempera face trecerea de la stilul bizantin la cel neobizantin. Pre­otul Vasile Bălănescu a adus catapeteasma vechii mitropolii de la Târgovişte, aflată la seminarul central de la Bucureşti, dăruită de patriarhul Justinian, fost preot la această parohie.

Cu ocazia vizitei în Râmnicul Vâlcea, domnitorul Alexandm Ioan Cuza a adresat un cuvânt în faţa bisericii, cerând preotului şi epitropilor bisericii să picteze locaşul. Biserica „Sfântul Gheorghe” a fost vizitată de către Ioan Heliade Rădulescu, artizan al revoluţiei paşoptiste. Episcopul Râmnicului, sfântul Calinic care a participat la sfinţirea bisericii în 1860, a dăruit mai târziu bisericii Evanghelia de Râmnic, tipărită în anul 1865.

După primul război mondial, biserica a fost resfinţită de către episcopul Vartolomeu.

Începând cu data de 1 septembrie ÎS la parohia „Sfântul Gheorghe” a fost numit preotul iconom stavrofor Ion Marina.

În perioada 1935-1942 biserica a fost complet renovată, cu acoperiş nou şi clopotniţă nouă, legături de fier, instalație electrică îngropată în zid, zugrăveli noi, păstrându-se numai panourile din fosta pictură.

Parohia Sfântul Gheorghe era alcătuită în acea perioadă de 275 familii cu 935 suflete. După cutremurul din noiembrie 1940 preotul a clădit casa parohială, pe loc unde se aflau vechile chilii de două secole.

Preotul Ioan Marina, în calitate de director al Căminului cultural judeţean a organizat conferinţe, audiţii colective la radio. Sala Cercului Militar a găzduit personalităţi precum: Nicolae lorga, Grigore Tocilescu, A. D. Xenopol, Ioan Lupaş, Tudor Arghezi, Ion Mihalache.

Începând din 1960 s-au realizat o serie de îmbunătăţiri în biserică. Cu prilejul reparaţiilor din pronaos, s-a pictat în frescă de către pictorul Vasile Rudeanu, chipul patriarhuiui Justinian şi al Mitropolitului Teodosie. Patriarhul a dăruit fostei sale parohii Sfânta Evanghelie legată în argint aurit, un policandru, un rând de vase de argint filigranat aurite, un rând de odăjdii, o faţă de masă din stofă de damasc şi o serie de cărţi religioase.

În anul 1962 s-a vopsit tabla de pe acoperişul bisericii şi al casei parohiale, s-a ridicat casa cântăreţului, s-a introdus curentul electric în biserică. S-au făcut vitralii la toate ferestrele.

În anul 1976 s-a spălat pictura bisericii. După cutremurul din 4 martie 1977, turla cea mare a fost crăpată, apărând fisuri prin pereţii bisericii, şi a trebui să fie refăcută. La intrare s-a făcut un fronton de piatră de Albeşti, uşi şi mobilier sculptat din lemn masiv de stejar. În 1980 s-a introdus căldura în casa parohială şi s-a rezolvat problema canalizării. După cutremurul din 1982 s-a efectuat o nouă reparaţie asupra bisericii.

În 1969, biserica „Sfântul Gheorghe” este vizitată de către Pavoli, mitropolitul Finlandei şi Careliei care a fost oaspetele judeţului Vâlcea şi al eparhiei râmnicene.

Biserica „Sfântul Gheorghe” este construită din zid, în formă treflată. Are so­clul din piatră de râu. În naos şi pronaos sunt câte două ferestre mici şi una mai mare în altar, înconjurate cu arcade exteri­oare şi prevăzute cu vitralii.

Biserica este vopsită în alb şi este în­conjurată de un brâu subţire aşezat sub cor­nișă. Pridvorul este închis de un fronton cu chenare florale, din piatră de Albeşti, for­mat din doi stâlpi laterali mici, sculptaţi şi doi mari.

Uşile sculptate în lemn masiv de stejar, sunt copii fidele a celor vechi din secolul al XVII-lea. Ele au fost lucrate de maestrul Andrei Ilie. Fiecare uşă are câte un brâu în părţile laterale şi cinci portrete. Primul de jos are o cruce, al doilea o rozetă, al treilea reprezintă pe Sfântul Gheorghe, călare, cu suliţa în mână, învingând balaurul. Ultimele două dreptunghiuri sunt reprezentate cu câte o cruce. Aceleaşi imagini sunt înfăţişate şi pe cea de-a doua parte a uşii.

La intrarea în biserică, deasupra soclului se află, în zid, vechea pisanie, cu litere în relief, foarte bine conservată, iar în arcada frontonului se află altă pisanie în marmură, în dreapta şi în stânga frontonului se află două firide, având la dreapta vitraliul „Sfântul Gheorghe” şi la stânga vitraliul „Sfântul Mina”. Deasupra frontonului, peste brâul subţire ce înconjoară biserica, în firida din dreapta se află icoana hramului „Sfântul Gheorghe”, iar în firida din stânga icoana celui de al doilea hram „Sfânta Treime”. Între ele se află un vitraliu cu „Învierea Domnului”.

Pe pridvor se ridică peste acoperiş un turn cu trei nivele, în care se află clopotniţa.

Pictura face trecerea de la stilul bizantin la cel nou românesc.

La ctitori sunt pictaţi mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie şi patriarhul Justinian. Preotul Nicolae Simionescu, unul din ctitori, se află pictat din 1860, pe pere­tele din sud în dreapta.

Icoanele catapeteasmei sunt executate de către pictorul Smigelschi, iar două icoane sunt opera pictorului preot Teodor Demian.

În biserică, în dreapta, se află vitraliile „Sfânta muceniţă Ecaterina” şi „Maica Domnului”, iar în partea stângă a bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” şi „Sfânta Filofteia”. În altar se află vitraliul „Naşterea Domnului”.

Întreg mobilierul şi uşile de la intrare sunt făcute din lemn masiv de stejar, sculptate şi montate de către Şcoala ajutătoare de la Costeşti-Bistriţa.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, aflată la intrarea în cimitir, este o construc­ţie veche datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După alte izvoare biserica ar fi fost construită în 1813 de către jupan Dumitrache Iovoiu. Ea are formă de navă. Clădirea nouă cu acelaşi hram a fost zidită şi pictată între anii 1912-1922. Construcţia este de zid de cărămidă, pe temelie de pia­tră, înaltă şi bine proporţionată.

Schitul Cetăţuia „ Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” se află pe dealul Cetăţuia, în nor­dul oraşului. Locaşul actual a fost zidit în­tre anii 1677-1680, pe urmele uneia mai vechi în care şi-a pierdut viaţa Radu de Ia Afumaţi, ucis de boierii complotişti la 4 ia­nuarie 1529. Noul ctitor al actualei biserici a fost Mitropolitul Teodosie. Acesta a în­zestrat schitul cu moşii, vaduri de moară, mertice de sare şi robi. Clădirea pe plan dreptunghiular păstrează o pictură realizată de Gheorghe Tăttărescu. Construcţia a mai suferit unele modificări între anii 1850-1853, când s-a adăugat pridvorul cu deschis cu stâlpi de cărămidă, turlă de lemn şi s-au zidit casele din jur.

Schitul Troianu „Tăierea capului Sfân­tului Ioan Botezătorul” a fost construit în 1783 şi rezidit din temelie în 1843, cu întregul complex de clădiri, de către Hrisant Petenis, egumenul mănăstirii Hurez şi a fost zugrăvit de Gheorghe Gherontie din Bogdăneşti. Clădirea este simplă, în formă de corabie, fără turle, dar bine proporţionată. În interior nu are decât naos şi altar, iar pictura este simplă, cu chipuri mari ex­presive. Este aşezat la răspântia şoselelor dinspre Drăgăşani şi Horezu, lângă târgul de la Râureni. Cutremurul din 1940 a provocat avarii grave schitului. În urma reparaţiilor pereţii au fost pictaţi în stil laic de către Ecaterina Popa. Aici a funcţionat o perioadă Muzeul revoluţiei de la 1848. Astăzi a fost reînfiinţat vechiul schit.

Schitul Inăteşti „Bunavestire” este amintit în documentele din 20 mai 1388, emise de domnitorul Mircea cel Bătrân. Bi­serica actuală a fost construită din piatră în anul 1751 de către Vasile monahul, călugăr cozian şi Rafail, egumenul mănăstirii Cozia, ca metoh al mănăstirii Cozia, pe moşia lui Tatu, boier amintit în hrisoavele lui Mircea cel Bătrân. Construcţia nu a suferit modificări în cursul vremii. Schitul este un splendid exemplar din secolul al XVIII-lea. Biserica are pridvorul deschis, susţinut pe doi stâlpi sculptaţi în piatră, naosul flancat de două abside şi încununat de turlă şi altarul mărginit de o parte şi de cealaltă de două absidiole corespunzătoare proscomidiei şi diaconiconului, deasupra cărora sunt construite două turle poligonale de mici dimensiuni. Lângă el s-a construit o capelă pentru elevii seminarişti.

Biserica „ Toţi Sfinţii şi Sf. Mina ” a fost construită în perioada 1762-1764 de către episcopul Grigore Socoteanu, Hagi Con­stantin Malache şi Teodor monahul, egu­menul mănăstirii Dobruşa, la care s-au mai adăugat soţii Ion şi Bica Lahovari împre­ună cu epitropul Hristache Ivan şi Gheorghiţa Hristache Ivan. Biserica a fost pictată în anul 1763 de către Dincă Dimitrie ierodiacon. Ca arhitectură ea imită modelul bi­sericii de la Curtea de Argeş. În această bi­serică s-au sfinţit steagurile revoluţiei de la 1848. În anul 1893 preotul Meletie Răduţ a închis pridvorul cu geam, amenajând aici prima şcoală de cântăreţi bisericeşti din ju­deţul Vâlcea. În 1901 a ridicat clopotniţa din faţa bisericii, iar în anul 1912 arhimandritul Ambrozie Bosângeanu a construit casa parohială. În biserică se află două icoane pictate de către zugravul din Bărbăteşti, Gheorghe Gherontie. Portalul a fost sculptat de Athanasie, pietrar din Jiblea, iar pisania a fost pusă de egumenul Partenie, în 1765, după moartea lui Grigorie Socoteanu.

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Râureni datează din anul 1746. A fost ctito­rită de popa Nicula, popa Gheorghe, Filip şi Andronie şi prenoită de Dinu Râureanu.

Biserica „Sfântul Gheorghe - Nord" s-a construit în zona cimitirului Cetăţuia, în in­cinta cimitirului particular şi s-a sfinţit la 13 iunie 1999. Este o construcţie modestă care respectă stilul bisericilor şi tradiţiei ortodoxe româneşti.

Biserica „Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil" din Goranu. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1936 datorită strădaniei şi muncii deosebite de către preotul Gheorghe Mustăţea. Biserica a fost sfinţită în 1955 de către episcopul Râmnicului şi Argeşului. Pictura a fost executată în frescă de către pictorul Stan Hermeneanul. Între anii 1987-1988 s-a construit casa parohială şi o sală în care funcţionează o fundaţie cultural bi­sericească. S-a adus şi o parte din pictura bisericii ruinate, extrase în anul 1976.

Biserica „Sfântul Andrei” se află la est de râul Olăneşti, în apropiere de strada Mo­rilor.

Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena” s-a dat în folosinţă în anul 2000 şi s-a ridicat prin strădania preotului Ion Dincă şi se află amplasată în sudul cartierului Ostroveni.

Biserica Capela-Cetăţuia a fost ridicată în incinta cimitirului în anul 1925. În anul 1970 s-a adăugat un fel de pridvor. Din 2004 a devenit biserică parohială.

Biserica „Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel” se află amplasată în nordul municipi­ului, pe Calea lui Traian, în faţa complexului comercial. Biserica a fost construită în anul 2000. Are etaj unde este amplasat balconul şi loc pentru corul bisericesc. Prin construcţie are un farmec deosebit deve­nind o adevărată podoabă a arhitecturii ro­mâneşti.

Biserica „Înălţarea Domnului” din Os­troveni este a doua după biserica episco­pală ca dimensiune. Ea se află la confluenţa râului Olt cu Olăneştiul, în cartierul Ostro­veni. Arhitectura este cu totul diferită de vechile construcţii bisericeşti din localitate. Lucrările de construcţie au început în anul 1990. Ea are trei turle impozante, o cupolă sferică, cu totul deosebit faţă de cupolele bisericilor din zonă.

Biserica - capelă se află în curtea spitalului vechi.

Biserica greco-catolică din zona Gării Centrale i s-a pus temelia şi s-a început ri­dicarea zidurilor în anul 2005.

Biserica romano-catolică „Sfântul An­ton de Padova” se află amplasată pe Terasă şi a fost ridicată înainte de anul 1530. La mijlocul secolului al XVIl-lea se afla ruinată. Biserica este reclădită în 1723 în timpul ocupaţiei Olteniei de către austrieci, fiind sfinţită de către Stalislavich, episco­pul catolic de Nicopole. Pe acelaşi loc a existat o clădire a franciscanilor şi un ora­toriu. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la Râmnicu Vâicea s-a refu­giat o importantă comunitate franciscană din Bulgaria. Piatra de temelie a fost pusă de către corniţele Konigseg. Ctitoria a căzut victimă marelui incendiu din 1738, care a distrus întreg complexul Bărăţiei. A fost re­făcută în secolul al XlX-lea, de proporţii mai modeste. La început a fost acoperită cu şiță şi cu tablă, din în anul 1935. Pe lângă biserică mai funcţionează o grădiniţă şi un cabinet medical cu farmacie.

Biserica evanghelică K. A. Luterană Râmnicu Vâlcea a fost construită de comu­nitatea germană formată din emigranţi din Transilvania, Germania, Austria ce cuprin­dea 179 membri în 1863. Biserica a fost in­augurată la 31 octombrie 1910 în prezenţa episcopului evanghelic din Sibiu, dr. Freiderich Teutsch, având ca preot pe Samuel Menzel, Wilhelm Feit şi alţii. Servi­ciul se face în limba germană. Din cauza scăderii numărului de enoriaşi are loc o dată pe lună de către preotul dr. Gherhard Scullerus de la Cisnădie.

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009, p. 75-87.