Istorie Locala

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STR~DUIN|A pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile să impresioneze atât fiinţa umană, cât şi Creatorul ei. De aici se naşte şi tendinţa recunoaşterii meritelor prin slăvire şi creşterea dorinţei de a tânji după asemenea rezultate.

Pe 19 iulie 2015  dl colonel inginer Gheorghe CONSTANTINESCU (originar din Cernişoara-Vâlcea - n.n.) a mai lansat o carte "Povestea copilariei mele". Este o incursiune sensibila atat in biografia anilor de demult, cat si in radiografia duhovniceasca a comunitatii de sat in vremea postbelica. Precum dânsul declara: "Toate amintirile dintr-o copilarie minunata sunt cuprinse aici, in aceasta carte pe care va invit sa o cititi, fiind sigur ca, in ea fiecare dintre dumneavoastra veti regasi macar cateva secvente din propria copilarie".

(din cuvantul parohului Ion Armasi - preot la Parohia Ioan Evanghelistul din Bucureşti, unde col. ing. Gheorghe Constantinescu activează ca epitrop; video cu prezentarea volumului - în josul prezentei pagini).

Ahile şi triburile elene

        Moto: ,,Cele mai mari duşmănii sunt între rudele apropiate”

                       (Tacit, Istorii, IV, 70)

Niciun popor nu e pur, ci e un amestec de naţii, de rase, de orgolii şi de lupte continue; de frământări de gânduri, porniri; de instincte primare şi poftă de mărire şi slavă, care, asemeni unui şuvoi năvalnic, de munte, adună-n undele-i repezi toate cele enumerate mai sus, uniformizându-se, cel mai adesea, şi curgând, apoi, în aceeaşi matcă etnografică, ce dă specificul naţional.

            Despre noi, despre strămoşii noştri traco-geto-daci, cu influenţe, evident, pelasge, însuşi marele istoric grec Cassius Dio spunea că eram dezbinaţi încă de acum 2000 de ani; că eram învrăjbiţi, chit că eram ,,cei mai numeroşi (tracii) după indieni”, iar dintre toţi aceştia, ,,dacii erau cei mai vitejişi cei mai drepţi” (Herodot, Istorii).

Şi câtă dreptate aveau! Lucrul acesta îl vom vedea şi pe parcursul lucrării de faţă, al cărei scop principal este, însă, acela de a încerca să demonstrăm că ,,triburile elene” (întemeietoare ale Eladei antice) proveneau din traco-iranienii ce ocupau nu doar interiorul arcului carpatic, ci întreaga regiune situate între Carpaţi-Nistru (chiar până la Bug) – Dunăre (atât la N. cât şi la S. de aceasta) – Marea Neagră (Schytia Minor, până dincolo de Varna de azi), încât nu întâmplător locuitorii ţărmurilor vestice ale Pontului Euxin ar putea fi numiţi, pe drept cuvânt, ,,eolieni”, şivom vedea de ce.

Dar, pentru a demonstra că cele patru ,,triburi elene” (descendente din legendarul rege Hellen: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii) au fost cele care au înfrânt supremaţia pelasgă a Greciei maritime şi continentale şi au stat la baza formării poporului elen şi a limbii elene (dar şi a limbilor romanice – mai precis, dialectelor limbii române)  va trebui să apelăm din plin la strălucitul geograf al sec. I d. Hr., de origine macedoneană, şi anume la Strabon, deoarece ne aduce preţioase informaţii cu privire la strămoşii nostri.

Pentru că avem în vedere nu doar ,,triburile elene”, ci şi puternica personalitate a lui Ahile, eroul ,,Iliadei” lui Homer, găsesc de cuviinţă să încep cu prezentarea acestuia, după care (sau în paralel) vom vorbi şi despre familia sa, respectiv despre fiul (Neoptolemos) şi nepotul său (Pyrrbus), întrucât toţi trei au luptat în războiul troian, acoperindu-se de glorie.

Până, însă, a trece la prezentarea lui Ahile, cred că n-ar fi lipsit de interes să reproducem un fragment din ,,Istoria Religiilor” a diac. prof. univ. dr. Emilian Vasilescu,prin care ni se sugerează că ,,dacii” ar putea fi urmaşii unuia din cele patru mari triburi iraniene (sacii), despre care Vasile Pârvan, în ,,Getica”, ne spune că au plecat spre Europa cam pe la începutul mileniului al II-lea, î. Hr.: