Valcea (38)
Moartea «tătucului» Stalin/ Copilăria în vremea comunistă în Copăceni/ Vâlcea
Scris de VLBibliotecaPe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" - oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.
Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.
Pădurea Agestului/ Universul unei copilării, de col. ing. Gheorghe Constantinescu
Scris de VLBiblioteca
De câte ori mă întorceam în locurile copilăriei mele, îmi lipeam palmele de praful uliței şi simțeam cum prin degete urca seva neamurilor. Puterea acelora ce m-au iubit şi nu mai erau mi se urca prin palme până la inimă, până la suflet, până la minte. Îmi cuprindeam chipul în palmele pline de praf şi simțeam cum rădăcini neştiute creşteau în prelungirea tălpilor şi mă pătrundeau. Auzeam cu sufletul un singur cuvânt venit de dincolo de lumea ştiută, venit din iubirea părinţilor şi a bunicilor, un singur cuvânt... POȚI''. Zâmbeam printre lacrimi şi știam că stejarul din pădurea copilăriei mele nu avea rădăcini mai puternice decât ale mele, că vâltoarea întregii lumi nu mă putea smulge, că... POT!
Autorul
Viaţa este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STR~DUIN|A pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile să impresioneze atât fiinţa umană, cât şi Creatorul ei. De aici se naşte şi tendinţa recunoaşterii meritelor prin slăvire şi creşterea dorinţei de a tânji după asemenea rezultate.
"Povestea copilariei mele", de col. ing. Gheorghe Constantinescu
Scris de VLBiblioteca
Pe 19 iulie 2015 dl colonel inginer Gheorghe CONSTANTINESCU (originar din Cernişoara-Vâlcea - n.n.) a mai lansat o carte "Povestea copilariei mele". Este o incursiune sensibila atat in biografia anilor de demult, cat si in radiografia duhovniceasca a comunitatii de sat in vremea postbelica. Precum dânsul declara: "Toate amintirile dintr-o copilarie minunata sunt cuprinse aici, in aceasta carte pe care va invit sa o cititi, fiind sigur ca, in ea fiecare dintre dumneavoastra veti regasi macar cateva secvente din propria copilarie".
(din cuvantul parohului Ion Armasi - preot la Parohia Ioan Evanghelistul din Bucureşti, unde col. ing. Gheorghe Constantinescu activează ca epitrop; video cu prezentarea volumului - în josul prezentei pagini).
Ahile şi triburile elene
Moto: ,,Cele mai mari duşmănii sunt între rudele apropiate”
(Tacit, Istorii, IV, 70)
Niciun popor nu e pur, ci e un amestec de naţii, de rase, de orgolii şi de lupte continue; de frământări de gânduri, porniri; de instincte primare şi poftă de mărire şi slavă, care, asemeni unui şuvoi năvalnic, de munte, adună-n undele-i repezi toate cele enumerate mai sus, uniformizându-se, cel mai adesea, şi curgând, apoi, în aceeaşi matcă etnografică, ce dă specificul naţional.
Despre noi, despre strămoşii noştri traco-geto-daci, cu influenţe, evident, pelasge, însuşi marele istoric grec Cassius Dio spunea că eram dezbinaţi încă de acum 2000 de ani; că eram învrăjbiţi, chit că eram ,,cei mai numeroşi (tracii) după indieni”, iar dintre toţi aceştia, ,,dacii erau cei mai vitejişi cei mai drepţi” (Herodot, Istorii).
Şi câtă dreptate aveau! Lucrul acesta îl vom vedea şi pe parcursul lucrării de faţă, al cărei scop principal este, însă, acela de a încerca să demonstrăm că ,,triburile elene” (întemeietoare ale Eladei antice) proveneau din traco-iranienii ce ocupau nu doar interiorul arcului carpatic, ci întreaga regiune situate între Carpaţi-Nistru (chiar până la Bug) – Dunăre (atât la N. cât şi la S. de aceasta) – Marea Neagră (Schytia Minor, până dincolo de Varna de azi), încât nu întâmplător locuitorii ţărmurilor vestice ale Pontului Euxin ar putea fi numiţi, pe drept cuvânt, ,,eolieni”, şivom vedea de ce.
Dar, pentru a demonstra că cele patru ,,triburi elene” (descendente din legendarul rege Hellen: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii) au fost cele care au înfrânt supremaţia pelasgă a Greciei maritime şi continentale şi au stat la baza formării poporului elen şi a limbii elene (dar şi a limbilor romanice – mai precis, dialectelor limbii române) va trebui să apelăm din plin la strălucitul geograf al sec. I d. Hr., de origine macedoneană, şi anume la Strabon, deoarece ne aduce preţioase informaţii cu privire la strămoşii nostri.
Pentru că avem în vedere nu doar ,,triburile elene”, ci şi puternica personalitate a lui Ahile, eroul ,,Iliadei” lui Homer, găsesc de cuviinţă să încep cu prezentarea acestuia, după care (sau în paralel) vom vorbi şi despre familia sa, respectiv despre fiul (Neoptolemos) şi nepotul său (Pyrrbus), întrucât toţi trei au luptat în războiul troian, acoperindu-se de glorie.
Până, însă, a trece la prezentarea lui Ahile, cred că n-ar fi lipsit de interes să reproducem un fragment din ,,Istoria Religiilor” a diac. prof. univ. dr. Emilian Vasilescu,prin care ni se sugerează că ,,dacii” ar putea fi urmaşii unuia din cele patru mari triburi iraniene (sacii), despre care Vasile Pârvan, în ,,Getica”, ne spune că au plecat spre Europa cam pe la începutul mileniului al II-lea, î. Hr.:
Viața cotidiană a copiilor în satele cernișorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX
Scris de VLBibliotecaViața cotidiană a copiilor în satele cernișorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec. XXÎn viaţa comunităţilor săteşti cernișorene, copiii participau la toate activităţile gospodăreşti, şi la toate evenimentele comunităţii. Exista foarte puţin timp de joacă tot parcursul unei zile fiind programat în funcţie de şcoală, lucrările agricole care erau în curs, sau de îngrijirea zilnică a animalelor sau a grădinii.
Viaţa de familie cernișoreană era organizată după principiul gospodăriei închise, familia trăia din bunurile pe care le producea, foarte puţine lucruri puteau fi cumpărate.
Îmbrăcămintea copiilor consta din haine de pânză, opincuţe în picioare, mai târziu cizme de cauciuc. În loc de ghiozdan se foloseau traiste ţesute în casă, în care copilul avea manualele: 1-2 caiete, 1 penar din lemn care se încheia printr-un liniar. Penarul conţinea un creion şi un toc cu peniţă pentru scrisul cu cerneală. De multe ori tocul se făcea din tuleu de porumb, o bucată de tulpină dinspre vârf în care se înfigea peniţa cumpărată.
În familie copiii erau obişnuiţi să participe la muncile din gospodărie. Copii mici 7-9 ani mergeau cu gâştele la păscut pe marginea șoselei sau pe câmp. Se jucau aici făcând pălăriuțe din rogoz sau biciuri împletite din 3-4 fire din cânepă.
Copiii mai mari scoteau caii şi vacile la păscut, participau la prăşitul porumbului, adunatul şi întorsul fânului. Tot ei îngrijeau straturile de legume le revenea plivitul buruienilor şi udatul grădinii. Primăvara copii făceau ţevile la sucală pentru războiul de ţesut. Ţevile erau făcute din lemn de soc, gol în mijloc. Pe ele se adunau aţele pentru războiul de ţesut.
Toamna copii mici erau puşi să bată varza cu picioarele în butoi. Se învârteau în butoi până când din varza tăiată mărunt ieşea spumă.
Tot toamna participau la culesul viilor. În gospodărie fiecare copil avea un animal al lui de care avea grijă. Pentru cei mici mamele făceau jucării din cârpe sau pănuşi. Vara copiii mergeau la scaldă, băieţii mergeau în pădure după ouă de corb, gaiţă sau coţofană. Copiii mai mari, toamna îşi făceau jucării din bostani pe care îi scobeau de miez le făceau gură, nas şi ochi iar seara puneau în interior o lumânare.
O încercare, oricît de sumară, asupra oamenilor Rîmnicului de odinioară e greu de întreprins. S-a observat că oamenii se schimbă mult mai repede decît oraşele. Pe vremuri, sintagma "omul de pe stradă" nu se folosea. Şi totuşi, strada constituia liantul care-i lega pe oameni, îi apropia, le oferea pretextul însuşi al existenţei lor cuminţi, nealterate de convulsii. "Ieşim puţin pe stradă?" însemna nu o invitaţie la plimbare, ci exprimarea necesităţii de a vedea oraşul, de a-l simţi aproape, ca pe o amantă. O zi în care împrejurările îi împiedicau pe oameni să "iasă" era o zi stupidă, anodină.
Atracţia centrului, în Rîmnic, era cu mult mai mare odinioară decît astăzi. Lipsiţi de aparatele de radio şi televiziune (în deceniul IV nu existau în Rîmnic mai mult de 400-500 de receptoare radio), oamenii se informau ieşind în centru. Pe locul de pe Bulevard unde se află florăria "Codlea" un panou înalt îi arătau pe Ingrid Bergman şi Leslie Howard într-o îmbrăţişare emoţionantă, în filmul "Intermezzo". Afişele de cinema, în vremea aceea, erau executate de profesionişti în arta de a specula carenţa de cultură a spectatorilor. Dimensiunile afişelor erau imense, încît picioarele şi şoldurile graţioase ale Gretei Grabo se puteau vedea fără efort de pe trotuarul celălalt, unde se afla grădina de vară a restaurantului.
Foto: vedere veche cu Cetatuia
"Misterul" Cetăţuii a preocupat de totdeauna pe locuitorii Rîmnicului, ca şi pe istorici, care au scris o întreaga literatură pe această temă. Pe vremuri, bisericuţa ieşea din zona urbanistică, fiind mai degrabă socotită "afară din oraş'. Acum e înglobată în perimetrul construit al urbei şi a devenit familiară, pierzînd în schimb o parte din aura ce o învăluia în timpurile de odinioară. Întotdeauna, însă, ea a constituit un punct de atracţie atît pentru localnici cît şi pentru străini, din pricina poziţiei din care domină împrejurimile, dar şi a straniei legende ce o înconjură. Situată într-un loc de unde putea constitui un fort de apărare a oraşului, ea se dezvăluie privirilor uimite sau indiferente, întîmpinînd pe călător din depărtare, fie că vine de la miazănoapte, dinspre Călimăneşti, fie că se apropie de Rîmnic pe şoseaua nouă a Piteştilor, ce trece Oltul la hidrocentrală.
Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea (rezumat în limba engleză)/ History of Râmnicu Vâlcea (English summary)
Scris de VLBiblioteca
Summary
Râmnicu Vâlcea, home of culture and civilization has inscribed itself in Roumanian spirituality with countless deeds of abnegation and heroism fo independence and sovereignity of natural ideas. This is a first history of the municipality Râmnicu Vâlcea seat of district Vâlcea county, which is an important zone of the Romania.
Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea (rezumat în limba franceză)
Scris de VLBibliotecaRésumé
Râmnicu Vâlcea, foyer de culture et civilisation s’est inscrit dans la spiritualité par les preuves d’abnegation et d’héroisme dans la lutte l’independence et souverraineté.
Ceci est la premiere histoire de la municipalité de Râmnicu Vâlcea centre du deprtament Vâlcea, une des zones importantes de la Roumanie.
Citeşte mai mult ...
,,Stăteam toţi grămadă şi jucam telefonul fără fir. Nu prea ne plăcea să ne jucăm cu cei mari de la liceu. Ei spuneau mereu cuvinte grele, nume de regi şi împăraţi din alte ţări, care muriseră demult. Se potriveau în aşa fel încât să stea lângă fetele cu care erau prieteni, ca să poată să se apropie cu buzele de urechea lor. Noi, cei mici, trebuia să ne luptăm pentru ultimele locuri. Dacă li se părea că-i încurcăm, ne alungau. Noi ne făceam jocul nostru, care părea ceva mai cinstit. Când veselia era mai mare, tocmai a oprit în faţa restaurantului, ca de obicei, trăsura polonezului. Cum îl observa, nea Vică trimitea băiatul de prăvălie cu două ţoiuri de ţuică, unul pentru cal şi altul pentru birjar, care nici nu se dădea jos de pe capră. Calul, dacă nu primea porţia de ţuică, un pas nu mai făcea nici să-l fi tăiat. Era singurul dintre birjari care nu folosea decât un singur cal la trăsură, ceilalţi aveau câte doi. Venise la noi în oraş, într-o iarnă, după ce năvăliseră nemţii peste ţara lui. Învăţase binişor româneşte şi se obişnuise repede cu felul nostru de a fi. Era simpatic şi toată lumea îl iubea. Nici nu ne atingea când ne agăţam de osie, la spatele trăsurii, iar cei de pe margini strigau ca apucaţii: „dă-i cu biciul, ia-i şoriciul”, pesemne că polonezul nu pricepea cuvintele sau poate că iubea copiii. O fi lăsat la el în ţară pe cineva drag atunci când s-a refugiat în România.
,,Mare lucru mai e şi cu poarta casei. Acolo se opresc oamenii stăpânirii. Când auzi bătăi puternice în poartă şi se întărâtă câinii, nu te aştepţi la nimic bun. Iar când primeşti în mână hârtia colorată, care nu poate fi decât o somaţie sau un ordin, după ce iscăleşti cu creion chimic, ţi se taie picioarele şi cu mare greutate te mai poţi desprinde din loc.
,,Mijloc de decembrie. A început să ningă şi să bată vântul, zăpada proaspătă a îmbrăcat toată strada în alb. Mă bucuram din inimă şi mă întrebam dacă domnul Cartojan îi va mai cere servitoarei să cureţe trotuarul şi să arunce cenuşă pe el, ca să nu ne mai putem da noi cu sania prin faţa casei lui. Ce zâmbre o să facă atunci când va vedea că zăpada s-a prins peste tot şi nu ne mai poate opri pârtia.
În casă e cald, eu stau în vârful patului pe perne şi mă uit cu atenţie la timbrele poştale din album. Albumul, până am să fac rost de unul adevărat, cum are Paul, nu este decât un caiet de citire, însă am scris pe el: „Album cu timbrele mele din colonii”, zicând că aşa am scris eu. În fond, contează numai ce este înăuntru şi nu ce scrie. Timbre adevărate din colonii cu corăbii, animale fioroase şi capete de negri, aveam doar trei, de aceea mi-am botezat astfel albumul, restul fiind mărci dezlipite de pe scrisorile găsite acasă sau de pe unde puteam să pun mâna, tară să se bage de seamă. Sonia se chinuia să-şi culce păpuşile pe o pernă, însă fără succes, deoarece una tot plângea.
,,Stăteam cu Gelu, băiatul lui Gicu Crăciun. Cum nu-l ştiţi? E nepotul lui nea Ion Echeloiu, ăl care lucrează la mină, la Concordia. Nea Ion are o fată, Vasilica, vară-mea. Asta s-a măritat cu Gicu Crăciun, de la gară. El e cel care mută trenurile de pe o linie pe alta, nu ştiu cum îi spune, dar e ceva acolo. Stăteam şi mă jucam singur pe treptele scării casei, Gelu era prea mic să mă pot juca cu el.
Ne-a chemat la masă şi am intrat cu Gelu în casă. Mai-că-mea trebăluia pe lângă maşna de gătit. Nea Ion Echeloiu era aşezat la masă şi sorbea dintr-un pahar cu vişinată. Nu ştiu ce îi spunea în şoaptă să nu auzim noi. Maică-mea tot îi zicea că trebuie să-i spună şi lui taică-meu, că are să vină de la Bucureşti peste câteva zile. Nea Ion zicea că era musai acum şi nu atunci. Ce trebuiau să facă, nu am prins, cu toate că mi-am ciulit urechile, tot n-am înţeles.
