Valcea (668)
(Epoca aramei şi a pietrei: aeneus = de aramă, lithos = piatră)
Primul metal folosit pentru confecţionarea uneltelor, a fost cuprul. El era utilizat, de asemenea, la obţinerea armelor şi pentru realizarea unor obiecte de podoabă. Iniţial, metalul a fost găsit în natură sub forma unor bulgări în stare nativă, fiind prelucrat prin ciocănire, încă din neolitic. Proprietăţile lui, metal în acelaşi timp relativ moale, dar şi trainic şi extensibil, au făcut ca acesta să fie căutat din ce în ce mai mult, în forma sa nativă, dar să fie şi extras din minereuri.
(Epoca nouă a pietrei: neos = nou, lithos = piatră)
Odată cu neoliticul, apare o tehnică nouă de prelucrare a pietrei, anume şlefuirea. O altă caracteristică a neoliticului este începutul producerii vaselor şi obiectelor ceramice. Ceramica, datorită rezistenţei sale în timp şi datorită faptului că este sensibilă la schimbările şi influenţele culturale ce produc transformări în forma, decorul, tehnica de realizare a vaselor, a permis folosirea ei pentru datarea complexelor arheologice (locuinţe, morminte, sanctuare etc.) şi la obţinerea unor informaţii diverse despre comunităţile care au utilizat-o.
(Epoca de la sfârşitul Paleoliticului: epi = după, la urmă/epoca de mijloc a pietrei: mesos = mijloc, lithos = piatră)
Culturile epipaleolitice şi mezolitice se manifestă în intervalul cronologic dintre 11.300 şi 6.500 î. Hr. Este perioada care face trecerea de la paleolitic la noua epocă a pietrei, ce va aduce profunde transformări societăţii umane, neoliticul. Încălzirea treptată a climei va duce la împuţinarea vânatului mare, la deplasarea unor comunităţi umane către nord în căutarea acestuia şi la adaptarea utilajului folosit pentru vânătoare, la noile condiţii de mediu. Are loc începutul procesului de microlitizare (micşorare) a uneltelor, folosirea tot mai pregnantă a lamelor, datorită noului tip de vânat, de mai mici dimensiuni, apărut în urma schimbărilor climaterice.
Pe teritoriul judeţului Vâlcea, s-au făcut descoperiri epipaleolitice şi mezolitice la Căzăneşti şi Olăneşti. De la Căzăneşti, provin câteva aşchii şi un nucleu de silex maroniu având bază trapezoidală, de pe care s-au desprins microlite în tehnica romanelo-aziliană6. Un alt nucleu de silex din care au fost desprinse lame specifice mezoliticului, a fost descoperit la Olăneşti.
Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 100). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.
Notă bibliografică
6. Gh. I. Petre-Govora, Începuturile epocii bronzului în nord-estul Olteniei, în „Buridava”, II, 1976, pag. 10, fig. 5, nr. 4.
(Epoca veche a pietrei: palaios = vechi, lithos = piatră)
Antropologii şi biologii au dovedit că momentul decisiv al evoluţiei umane a fost adoptarea poziţiei bipede, care a permis folosirea membrelor anterioare în alte scopuri decât deplasarea, şi creşterea volumului cutiei craniene, implicit a creierului (1). Transformările fizice ce s-au derulat pe parcursul sutelor de mii de ani, de la adoptarea poziţiei bipede, au dus la crearea abilităţilor fizice şi psihice necesare pentru obţinerea uneltelor. Cele mai vechi unelte cunoscute au fost descoperite la Olduwai Gorge în Tanzania şi au o vechime de 2,5 milioane de ani. Ele au fost asociate cu cea mai veche specie încadrată în familia hominizilor (2); este vorba de Homo Habilis. În prezent, omul este singura specie care îşi confecţionează unelte şi le transportă, în lumea animală existând specii care folosesc ocazional materiale găsite în natură, fără a le prelucra sau păstra spre folosinţă.
Friederika RENNER-POP despre Rudolf RENNER, Leca MORARIU, Traian CANTEMIR/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”
Scris de VLBiblioteca
Am primit, cu ceva vreme în urmă, un frumos portret al tatălui său, Rudolf Renner, alcătuit de ing. Friederika Pop, fiica profesorului. Ne face plăcere să-l publicăm în paginile de faţă, fiindcă profesorul R. R. se mândrea cu generaţiile de elevi pe care i-a învăţat, iar Nicolae Manolescu însuşi îl pomeneşte întotdeauna când este vorba despre amintirile vâlcene. Prin fiul profesorului Renner, ing.Werner Renner, Biblioteca Judeţeană "Antim Ivireanul" Vâlcea a primit o însemnată donaţie de carte în limba germană, fiecare volum fiind "inscriptionat" cu Ex libris-ul Profesorului, pe care-l publicăm alăturat, dimpreună cu portretul creionat de un alt elev de-al său, Modest Cichirdan, dirijor, director de filarmonică. Amintirile doamnei Friederika Renner – Pop se derulează prin creionarea celorlalte personalităţi cunoscute la vremea respectivă.
Felix Sima
***
Asupra probabilei origini oltene a voievodului Bogdan I
Scris de VLBiblioteca
dr. Denis Căprăroiu
Discuţiile referitoare la posibila provenienţă sud-carpatică a voievodului Bogdan I datează încă de la finele secolului al XIX-lea, când istoriografia maghiară a înţeles să interpreteze într-o manieră profund părtinitoare informaţiile pe care le oferă un important document, emis la 6 octombrie 1335 de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou[1].
Fără a ne angaja, aici, într-o prezentare exhaustivă a poziţiilor adoptate pe marginea acestui subiect de către istoricii unguri, vom consemna, totuşi, câteva dintre opiniile celor mai tendenţioşi analişti ai evenimentelor sugerate de documentul în cauză. Primul dintre ei, Petrovay György, a afirmat identitatea celor doi Bogdan[2], voievodul maramureşan şi ″imigrantul″ pomenit în actul amintit anterior, atribuind personajelor contopite astfel o filiaţie fantezistă, nesusţinută de vreun argument corespunzător, ci doar de ″intuiţia″ autorului. În fapt, acesta considera că fraţii Bogdan şi Iuga, atestaţi ulterior de diplomele maramureşene, erau fiii voievodului Basarab al Valahiei, trimişi de acesta drept ostatici în Ungaria, cu scopul de a evita, astfel, un nou război pe care l-ar fi putut întreprinde, împotriva sa, regele Carol Robert[3].
Constantin Pîrvulescu - cel mai important comunist vâlcean
Scris de VLBiblioteca
de Prof. dr. Sorin Oane
Foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/945; In imagine, de la stânga spre dreapta: 1. Vasile Luca, 2. Constantin Pîrvulescu, 3. Lucreţiu Pătrăşcanu, 4. Ana Pauker, 5. Teohari Georgescu, 6. Dr. Florică Bagdazar, 7. Gheorghe Vasilichi.
Constantin Pîrvulescu, este cu siguranţă cel mai important comunist dat ţării de judeţul Vîlcea. S-a născut la Olăneşti la 10 noiembrie 1895, ca fiu al lui Ilie (34 ani) şi al Alexandrinei (26 ani), amîndoi de profesie muncitori. Martori la declararea copilului la Starea civilă au fost : Grigore Ioan Muşeu şi Dumitru Boaşcă. Primar era A. Mănescu. [1] Între anii 1911-1914 învaţă meseria de ajustor mecanic la Atelierele centrale comunale din Bucureşti, apoi la atelierele Weigel şi Arsenalul Armatei (1915-1916), ambele din Bucureşti. [2] Între anii 1917-1918, lucrează tot ca ajustor mecanic la Atelierele CFR Iaşi şi Tigina şi la Detaşamentul CFR Tighina. În anii 1918-1919 sub influenţa ideilor bolşevice, Constantin Pîrvulescu se înrolează ca voluntar în batalioanele româneşti şi apoi în Regimentul internaţional „Armatei Roşie Sovietică” Poltava, în cadrul căruia a luptat pînă în 1921. A fost şi mecanic de moară, între anii 1918-1919, în comuna Zolotnari, Ucraina.
Atentatul dejucat de la Olăneşti contra mareşalului Antonescu. O variantă de lucru
Scris de VLBiblioteca
de prof. dr. Sorin Oane
În perioada celui de al doilea război mondial era bine cunoscut faptul că paza lui Antonescu era aproape simbolică, doar câţiva ofiţeri şi jandarmi care îl însoţeau în toate deplasările sale. Niciodată nu s-a pus problema întăririi acestei paze, niciodată în mintea şefului gărzii acesteia nu a existat ideea de a face faţă vreunui pericol de atac. Şi totuşi o tentativă de atentat la viaţa mareşalului a existat.
La începutul lunii august 1944 mareşalul Antonescu urma să vină la Olăneşti-Vâlcea pentru tratament. În noaptea de 27-28 iulie 1944 o echipă formată din patru legionari a fost paraşutată de sovietici lângă Olăneşti, cu scopul asasinării conducătorului român. Acest fapt denotă două lucruri: primul este acela că sovieticii, în condiţiile în care se pregăteau de ofensiva pe aliniamentul Iaşi-Chişinău, se temeau de Antonescu, care, după căderea lui Mussolini ajunsese al doilea om al Axei şi, în al doilea rând, acest lucru este o mărturie indirectă a faptului că sovieticii considerau că principala forţă ce se putea opune eficient mareşalului, din interior, în acel moment, erau legionarii.
de prof. dr. Sorin Oane
Începuturile mişcării în Vîlcea
Mişcarea legionară vîlceană a apărut în toamna anului 1933, cînd Legiunea a devenit într-adevăr un factor de luat în seamă al politicii româneşti [1]. Corelaţia cu succesele naţional-socialismului din Germania este evidentă., chiar dacă nu singura decisivă. Factorul intern care a dus la creşterea popularităţii Legiunii a fost criza economică din perioada 1929-1933, vîrful de criză fiind în 1933.
Conducătorul legionarilor vîlceni a fost avocatul Victor Bărbulescu, al doilea om în ierarhia legionară vîlceană fiind Victor Belici. Însă cel mai celebru legionar vîlcean a fost ziaristul Victor Medrea. Acesta din urmă a ajuns şeful protocolului legionar pe ţară. Un legionar celebru şi intereasant a fost şi Radu Demetrescu-Gyr, „bardul mişcării legionare”, poet de mare talent. Acesta nu era propriu-zis vîlcean, dar se căsătorise cu o vîlceancă din Drăgăşani. A fost deci „adoptat” de vîlceni şi s-a comportat ca un politician vîlcean.
