Istorie Locala

«...în primii ani ai perioadei regulamentare* Râmnicul era descris, într-un raport de inspecţie al cârmuitorului judeţului, ca fiind „plin de murdalâc şi cu uliţele stricate foarte, de nu poţi trece pă acolo cu piciorile şi cu trăsurile”. În acelaşi context, oficialul era uimit de „mulţimea de ziduri slabe ce stau să cază” şi punea în vedere Magistratului să ia măsuri pentru dărâmarea lor şi transportul resturilor în afara oraşului (2) . „Toate uliţele din coprinsul politiei erau strâmtorate” (3) , iar oraşul era „cuprins de feluri de mortăciuni şi alte nesuferite murdalâcuri înpuţite şi aruncate pă uliţi, precum şi pă alte asemenea, care aduc vătămare la sănătate”. Apele adunate de pe Valea Episcopiei şi de la fântânile publice din oraş creau, în opinia doctorului de ocrug, toate „circonstanţele ce amerinţă bolire” (4) . Împreună cu gunoaiele aruncate pe uliţe şi pe locurile slobode din oraş, ele „înfundă de noroi şi putoare” căile de comunicaţie şi pieţele oraşului, „de nu putem umbla, nici ieşi duprin casele noastre” (5) , cum se arăta într-o petiţie adresată Magistratului de locuitorii mahalalei Sf. Gheorghe. Uliţele erau înguste, pline de noroi şi praf, cu caldarâmul scufundat şi plin de băltoace, străbătute ziua şi noaptea de râmători şi de alte păsări de casă şi pe care zăceau azvârlite, fără vreun control, felurite murdării. Pe locul ţigăniei de lângă Episcopie se ridicau, în forme ciudate, şatre şi bordeie ţigăneşti acoperite cu „paie şi coceni … care case sunt cu apropiere de târg” (6) - citește tot - 

«...în condiţiile actuale, în care populaţia României postrevoluţionare parcurge o tranziţie plină de privaţiuni tot mai mari şi mai greu de suportat, actele de protecţie socială, de “mecenat” cultural, sunt cu atât mai necesare şi mai bine venite. Un exemplu demn de urmat este boierul argeşean Sandu Bucşenescu care a trăit în secolul al XVIII-lea, în plină epocă fanariotă, şi a înfăptuit importante acte filantropice. Sandu Bucşenescu nu are o origine ilustră. Provenea din boieri de ţară sau simpli moşneni. Actele ce se cunosc până acum, nu-i consemnează titluri de boierie. În cel din 1728 (1), când este pomenit prima oară, împreună cu mama sa Niţa, schimbă o ţigancă cu M-rea Tutana. Prin 1731-1732 (2), se căsătoreşte cu Maria, fata lui Hrizea logofăt Piteşteanu şi a Ilincăi, descendentă în linie feminină din boierii Rudeni şi Olăneşti (3). Prin această căsătorie, îşi creează o mai bună stare materialăşi noi relaţii sociale. Printre altele, a primit ca zestre moşia Berislăveşti de pe apa Coisca, la 8 km est de Călimăneşti. La 23 mai 1734 (4), ajuns în graţiile domnitorului Grigore Ghica al II-lea (1733-1735), Sandu Bucşenescu obţine de la domn stăpânirea moşiei Sâmbotin (5), judeţul Argeş (azi, în comuna Dăeşti - judeţul Vâlcea) a lui Radu vornic Olănescu, care rămăsese în Oltenia ocupată de austrieci. Acum are titlul de postelnic, iar la 9 ianuarie 1735 (6), când cumpără moşia Stănislăveşti -Vlaşca, este citat ca logofăt de taină. - citește tot - 

După 1735, sub noua domnie a lui Constantin Mavrocordat vv., actele nu-i precizează şi titlul de boierie, căci era în “opoziţie”. Când Mihai Racoviţă vv. reia domnia, între anii 1741-1744, Sandu Bucşenescu reintră în angrenajul politic, ocupând dregătoria de ispravnic de Argeş. în această calitate, el a străbătut plaiul Loviştei. Constatând că 13 munţi din zona Obârşiei Lotrului şi Pârâului Voineasa “au fost cotropiţi de nişte saşi de la cetatea Sibiului”, a cercetat şi a găsit o copie a hrisovului emis de Neagoe Basarab la 9 iunie 1520 “când au fost îndreptat domnia sa hotarul Ţării cu Ianoş, craiul ţării Ungureşti (Ioan Zapolya)” (1). Sandu, cu acordul domnului, i-a invitat pe saşi la faţa locului şi mergând “după semnele copiei”, a dovedit vechea proprietate a Ţării Româneşti asupra acelor munţi. Domnitorul i-a încredinţat acei munţi lui Sandu Bucşenescu, ca o răsplată pentru reuşita sa, deşi documentele nu-i reliefează vreo experienţă diplomatică.

Interesul lui Bucşenescu pentru nord-vestul judeţului Argeş, este legat de proprietăţile pe care le-a obţinut în această zonă. Astfel, la 29 octombrie 1740 (8) cumpără cu fratele său Dragomir moşiile Rădăcineşti (9), Groşi (10), Pereni (11) Dângeşti (12) Scăueni (13) toate în Argeş (azi judeţul Vâlcea), la nord de Berislăveşti, de la Varlam - egumenul M-rii Aninoasa din judeţul Muscel. În 1750, un alt document precizează alegerea unei moşii în satele Scăueni şi Rădăcineşti, pentru acelaşi boier - Sandu Bucşenescu (14). Cea mai însemnată hotărnicie pentru aceste locuri, s-a realizat tot în favoarea lui Sandu Bucşenescu, la data de 1 august 1754, urmatăşi de alte precizări, aşa cum rezultă din documente (15).

Printre semnatarii hotărniciei, au fost desemnaţi paharnicul Pârvu Cantacuzino şi episcopul Râmnicului -G rigore, reprezentat de Ghenadie -arhimandritul Coziei. Referitor la promovarea sa în treptele boieriei, Sandu Bucşenescu este citat, la 5 mai 1750, ca “biv logofăt za visterie” şi ispravnic la Vâlcea16, iar la 17 mai apare în demnitatea de “vel clucer za arie”, pentru ca în septembrie 1752 noul domn - Matei Ghica, să-i acorde boieria de vel serdar. Tot acum i se confirmă, printr-un hrisov domnesc din 27 decembrie 1752, stăpânirea tuturor cumpărătorilor de moşii, vii, case şi ţigani (17).

În vremea domniei lui Matei Ghica, Bucşenescu a convenit, împreună cu soţia sa -

Maria, să clădească o mănăstire, căreia să-i închine aproape toată agoniseala lor. La 4

iulie 1753 (18), M-rea Berislăveşti era gata...»

(fragment introductiv)

Sursa: Nicolae Stan/ «Importanța socială a testamentelor boierului Sandu Bucșenescu în revista Studii vâlcene Serie nouă nr. I (VIII) 2002/ articol-studiu despre viața ctitorul Schitului/ Mănăstirii Berislăvești-Vâlcea.

Itegral în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/untitled.fr11

în PDF, la https://drive.google.com/file/d/1o2eunRzcZ9jV9X56wbBS6D0LwJ9O5nZf/view?usp=sharing

cu trimiteri și de la

Încoronarea este încununarea unui proces care a închis un cerc. O cauză asumată, după o luptă îndelungată, sub toate formele posibile, își produce la un anume soroc efectul scontat, ca o biruință așteptată. Din faptul sărbătorii scrutăm cele făptuite și observăm, precum Dumnezeu în ziua contemplației, dacă toate cele dobândite sunt frumoase și prielnice vieții. Adică facem un soi de bilanț, să ne putem potrivi pasul următor, într-un nou cerc de cuprindere. Din perspectiva procesului istoric al emancipării unui neam pe un teritoriu anume și al izbânzilor sale, cronicile scrise (în adevărul omenește posibil, mai mereu partizan puterilor din scena vieții!) ne propun scripturile trecutului (1), iar prezentul: noile instrumente pentru actualizarea necesară, conforme cu noua situare într-un mental înnoit. Este suficient să spunem aici, pentru validarea afirmației, că ne-am potrivit mersul cu locomotiva momentului, sub autoritatea Cerului/ Olimpului, prin impunerea poruncilor revelate - când cele ale rațiunii omenești se aflau de secole multe sub obrocul bisericii ori al rațiunii omenești - după revoluționarea cu schimbarea raporturilor de putere, între sacralitate și laic (vezi revoluționarea iluministă). Ființa supremă (2), a impus extrema cealaltă, a prea secularizării, în care știința dădea sentința finală a noilor porunci. Credem că în societatea oamenilor de azi există un echilibru între cele două puteri, aflate în scenă și putem evalua cu echidistanță faptul încoronărilor de-a lungul timpului pentru un neam, venind de departe, dar cu actele de identitate târzii, ca neam al românilor, într-o țară cu numele de România. - citește tot - 

«...vor fi înfiinţate prin decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 octombrie 1898 , ele întregind astfel, într-un concept unitar, reţeaua instituţiilor haretiene destinate ridicării nivelului cultural al maselor prin educaţie.

În raport cu mediul în care au apărut, ele s-au costituit în bilblioteci populare săteşti şi orăşeneşti având acelaşi scop: educaţia poporului.

Documentele vremii atestă că bibliotecile populare săteşti au apărut cu mult înainte de data amintită: în anul 1868 este semnalată existenţa bibliotecii populare din comuna Beneşti, iar în 1874 - la Bărbăteşti. Ca instituţii, însă, nu au fost generalizate şi n-au beneficiat de o organizare proprie şi n-au cunoscut o funcţionalitate specifică mediului până la marele om de ştiinţă şi cultură SPIRU HARET, care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de propăşire culturală a neamului nostru, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.

Cunoscând bine realitatea spiritualităţii româneşti, legiuitorul a pornit, în proiectarea bibliotecilor populare, de la dramatica stare de înapoiere culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii care l-a unit odată pe ţăran cu şcoala: “Bătrânii nu ştiu nici să silabisească măcar, tinerii au uitat ce au învăţat în şcoală - dacă au frecventat-o vreodată - adolescenţii de azi vor uita mâine şi acelaşi fapt îngrijorător se va repeta la infinit dacă nu vom schimba la vreme cursul.

În viziunea haretiană, bibliotecile populare săteşti erau menite să preîntâmpine această situaţie şi să pună la dispoziţia ţăranilor cunoscători de carte mijloacele necesare pentru “întinderea cunoştinţelor lor uzuale”, pentru înălţarea demnităţii şi sentimentelor lor de oameni şi români, “de a limpezi într-ânşii ideea de drept şi datorie” şi “a le deschide sufletul pentru frumos, bine şi adevăr “.

În demersul cu privire la legiferarea bibliotecilor populare săteşti, Ministerul Instrucţiunii Publice a întreprins un studiu anticipat al condiţiilor de înfiinţare, precum şi alcătuirea unei liste - tip de cărţi pentru o bibliotecă rurală.

La această acţiune au fost antrenaţi cei mai de seamă dascăli de şcoală din acea vreme, din ţară. Cât priveşte elaborarea unui proiect de regulament privind funcţionarea bibliotecilor săteşti, această misie i-a revenit distinsului om de cultură, revizorului şcolar vâlcean Dimitrie Constantinescu.

Acest prim regulament de funcţionare a bibliotecilor populare în formă definitivă, a fost aprobat de Consiliul de Miniştri în august 1898. Textul său prevedea înfiinţarea treptată de biblioteci populare pe lângă şcolile primare, urbane şi rurale, cu scopul de a contribui la ridicarea culturală a populaţiei prin mijlocirea cărţii. Regulamentul amintit indica, totodată, căile de constituire a fondului de cărţi, documentele de evidenţă a acestuia şi ale activităţii bibliotecii, formele de muncă, conducerea şi controlul mersului său.

La scurt timp, regulamentul a fost urmat de o decizie prin care s-au înfiinţat primele biblioteci populare săteşti (câte 10 în fiecare judeţ), instituţiile funcţionând, asemenea celorlalte aşezăminte din sistemul extraşcolar haretian, ca organisme şcolare, dar cu atribuţiuni în afara ei. Decizia prevedea totodată condiţiile materiale ale bibliotecilor populare, conţinutul tematic al cărţilor din inventarul lor, sarcinile şcolii în realizarea scopului pe care şi l-au propus.

În judeţul Vâlcea, primele biblioteci populare apărute ca urmare a prevederilor acestui document şi a contribuţiei ilustrului revizor şcolar D. Constantinescu, sunt atestate în anul 1898 în comunele: Băbeni, Bălceşti, Călimăneşti, Govora, Păuşeşti-Măglaşi, Păuşeşti-Otăsău, Vaideeni, Zătreni, Horezu şi Măciuca (ultimele două funcţionau efectiv începând cu anul 1899).

Paralel cu iniţiativa de stat, a continuat acţiunea privată a unor învăţători şi preoţi prin a căror contribuţie au luat fiinţă, în anul 1899, un număr de 14 biblioteci populare particulare “pe lângă cele 10 biblioteci populare înfiinţate încă din 1898 şi înregistrate cu diferite cărţi“...»

(fragment)

Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ Bibliotecile populare vâlcene în anii 1898-1918

Integral, după print, în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/istoric_biblioteci_valcene_dumitrascu

în PDF la https://drive.google.com/file/d/1cL0CXW1lUWyWq0XQHZU9TIHA_B0-hxMx/view?usp=sharing