Istorie Locala

Valcea (668)

Vineri, 16 Septembrie 2022 10:56

SEPTEMBRIE, IERI…

Scris de

                        de Constantin Sorici

Crescusem destul de măricel și îmi venise și mie timpul să merg la grădiniță. M-a gătit mama frumos, cu uniforma cu „fustiță” de culoare albastru deschis, cu pantalonași bleumarin cu elastic, cu bascheți chinezești foarte eleganți și la urmă de tot mi-a pus la guler un pampon albastru, ca pentru băieței. Mă privea dintr-o parte, din cealaltă, se minuna de mine cu ochii aproape umezi, după care mă strângea tare puternic în brațe. Îmi luase și o gentuță de grădiniță, micuță, frumos colorată, din tablă, cum erau și jucăriile de pe vremea aia, în care mi-a pus mâncărica, pâine cu unt și ou fiert și sălămior și cașcaval, toate într-o punguță de hârtie. Gentuța de închidea prin răsucirea unui cioc de tablă și se ținea de o toartă de sârmă. Mai luam un supliment de mâncărică și de la magazin de la tata. Nu-mi lipsea ciocolata.

Mama mi-a arătat din timp unde e grădinița, mai departe de magazin, mai departe de primărie și de dispensar, mai departe de tanti Florica, sora lu’ tata, aproape de Capu Plaiului, tocmai în casa lu’ Lică Pietreanu, care fusese pe vremuri boier, sau chiabur. Nu prea înțelegeam eu ce înseamnă asta și nici oamenii nu puteau să-mi spună foarte clar, sau se fereau să vorbească. „Ce-a fost, a fost...”, ziceau unii și își puneau lacăt la gură. Am înțeles doar că o lume a trecut și veneau vremuri noi și că pe mine m-a pus Dumnezeu la hotarul dintre lumi. - citește tot - 

Luni, 12 Septembrie 2022 13:46

Petrache Poenaru

Scris de

Petrache Poenaru a avut un rol important în istoria culturală şi politică a redeşteptării naţionale a românilor din sec. al XlX-lea, cu contribuţii teoretice şi practice remarcabile, necesare înnoirilor cerute de regenerarea societăţii româ­neşti. A avut şansa de a fi trăitor şi participant activ la desfăşurarea marilor eve­nimente istorice, începând cu revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859, cu marile reforme din tim­pul domniei lui Al. Ioan Cuza, alături de alţi mari cărturari şi patrioţi cu care a pregătit drumul României modeme către Independenţă, la care, marele cărturar n-a mai apucat să trăiască bucuria de a fi prezent.

Evenimentele menţionate l-au marcat profund şi a înţeles că noile orizon­turi deschideau porţile unor schimbări aşteptate de veacuri de români, care trebu­iau împlinite urgent prin fapte. Prin cunoştinţele sale enciclopedice şi o bogată experienţă tematică şi practică, a reuşit, în cadrai generaţiei sale, să ducă lumină şcolii în popor, să salveze fiinţa scării naţionale, rămânând în conştiinţa contem­poranilor săi şi a posterităţii ca un mare ctitor al şcolii româneşti din prima jumă­tate a secolului al XlX-lea.

Urmărind cu perseverenţă dezvoltarea învăţământului autohton în limba română, a fost iniţiatorul şi a pus bazele primelor studii critice complete de elenă şi limba română, devenind, astfel, promotorul şcolii româneşti de studii greco- române, care au marcat educaţia a numeroase mari personalităţi culturale şi poli­tice din perioadele decisive ale constituirii naţiunii şi statului modem.

‘ Preocupat de programul învăţământului românesc, Petrache Poenaru a desfăşurat o intensă activitate în vederea organizării şcolilor naţionale din oraşele de reşedinţă de judeţ şi, mai ales, pentru înfiinţarea de şcoli de stat, punând, astfel bazele învăţământului primar, pentru care este socotit un mare ctitor al învăţă­mântului din ţara noastră.

Este de remarcat că a editat primul ziar românesc, Foaie de Propagandă în perioada revoluţie din 1821, când Tudor Vladimirescu se afla la Bucureşti, şi a proiectat primul drapel naţional, iar în timpul studiului din Franţa, când se afla la Paris, în 1827, a inventat stiloul, „tocul rezervor”.

Interesant este şi faptul că Poenaru a introdus în sistemul şcolar româ­nesc, încă de la început, o anumtă rigoare şi disciplină pe care le întâlnise în oc­cident, dotând şcolile cu ceas şi cu un mic clopot de alamă care, în tradiţia noastră, a rămas ca un semnal al sunării clopoţelului la începutul şi sfârşitul orelor de curs şcolar. - citește tot - 

Miercuri, 07 Septembrie 2022 12:03

«Adevărurile lui Karl Marx despre români»

Scris de

«...dacă până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea doar turcii şi habsburgii dominau Principatele româneşti, odată cu ocuparea Crimeii de către ruşi, în 1787, vecinătatea rusă devine un pericol pentru români. Despre pacea de la Şiştov din 1871 Karl Marx notează „Abia au plecat austriecii din Ţara Românească şi ruşii, sub Suvorov, au intrat. Ţara este dată pradă focului şi jafului de către aceştia (607).

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, poporul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care avea să se reverse peste el cu consecinţe tragice. Ca stat, Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de pace încheiat în decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi se recunoştea ocuparea Crimeii de către Rusia (608) . Aşadar, începând din anul 1792 am avut vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea nostră neşansă de a evolua ulterior paşnic şi liniştit. - citește tot

Cap. II- EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI URBAN ŞI RURAL (1821 -1848)

A. ÎNVĂŢĂMÂNTUL URBAN (1821-1848)

Şcolile naţionale care s-au înfiinţat în fiecare judeţ au constituit un moment important în dezvoltarea învăţământului din Ţara Românească. După cum s-a precizat, în capitolul VIII din Regulamentul Organic s- au prevăzut măsuri pentru organizarea „învăţăturii publice ”, iar Eforia Şcoalelor a primit sarcina alcătuirii unui Regulament al şcoalelor. Noua lege şcolară a fost alcătuită în anul 1832. Prezentată Obşteştii Adunări, având ca raportor pe Barbu Ştirbei, legea s-a publicat în foaia oficială a statului sub titlul de „Regulament al şcoalelor publice din Principatul Ţării Româneşti”. După această legiuire, şcolile naţionale se impart în: „şcoli începătoare”, cu trei clase, în fiecare reşedinţă de judeţ şi cu patru clase la Bucureşti şi Craiova; „învăţături complimentare” de trei ani şi „cursuri speciale” (de ştiinţe juridice, matematici aplicate, agricultură practică), numai la Bucureşti (19). - citește tot - 

Conform «Pactul Stalin-Hitler»* din 23 aug. 1939, o săptămână mai târziu, la 1 sept., Germania invada Polonia dinspre vest, iar la 17 sept. URSS - dinspre est. „Se ocupau”, așadar, zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană în sferele de influenţă sovietică şi nazistă. În faţa luptei pe două fronturi, „guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră”. Este contextul în care au ajuns, în Vâlcea, cca. 5000 de refugiați polonezi, de la membri ai guvernului, generali, ofițeri superiori etc. până la oameni obișnuiți – intelectuali, funcționari, meseriași, soldați ...toți sau aproape toți împreună cu famiile lor. - citește tot - 

 

«...în primii ani ai perioadei regulamentare* Râmnicul era descris, într-un raport de inspecţie al cârmuitorului judeţului, ca fiind „plin de murdalâc şi cu uliţele stricate foarte, de nu poţi trece pă acolo cu piciorile şi cu trăsurile”. În acelaşi context, oficialul era uimit de „mulţimea de ziduri slabe ce stau să cază” şi punea în vedere Magistratului să ia măsuri pentru dărâmarea lor şi transportul resturilor în afara oraşului (2) . „Toate uliţele din coprinsul politiei erau strâmtorate” (3) , iar oraşul era „cuprins de feluri de mortăciuni şi alte nesuferite murdalâcuri înpuţite şi aruncate pă uliţi, precum şi pă alte asemenea, care aduc vătămare la sănătate”. Apele adunate de pe Valea Episcopiei şi de la fântânile publice din oraş creau, în opinia doctorului de ocrug, toate „circonstanţele ce amerinţă bolire” (4) . Împreună cu gunoaiele aruncate pe uliţe şi pe locurile slobode din oraş, ele „înfundă de noroi şi putoare” căile de comunicaţie şi pieţele oraşului, „de nu putem umbla, nici ieşi duprin casele noastre” (5) , cum se arăta într-o petiţie adresată Magistratului de locuitorii mahalalei Sf. Gheorghe. Uliţele erau înguste, pline de noroi şi praf, cu caldarâmul scufundat şi plin de băltoace, străbătute ziua şi noaptea de râmători şi de alte păsări de casă şi pe care zăceau azvârlite, fără vreun control, felurite murdării. Pe locul ţigăniei de lângă Episcopie se ridicau, în forme ciudate, şatre şi bordeie ţigăneşti acoperite cu „paie şi coceni … care case sunt cu apropiere de târg” (6) - citește tot - 

«...în condiţiile actuale, în care populaţia României postrevoluţionare parcurge o tranziţie plină de privaţiuni tot mai mari şi mai greu de suportat, actele de protecţie socială, de “mecenat” cultural, sunt cu atât mai necesare şi mai bine venite. Un exemplu demn de urmat este boierul argeşean Sandu Bucşenescu care a trăit în secolul al XVIII-lea, în plină epocă fanariotă, şi a înfăptuit importante acte filantropice. Sandu Bucşenescu nu are o origine ilustră. Provenea din boieri de ţară sau simpli moşneni. Actele ce se cunosc până acum, nu-i consemnează titluri de boierie. În cel din 1728 (1), când este pomenit prima oară, împreună cu mama sa Niţa, schimbă o ţigancă cu M-rea Tutana. Prin 1731-1732 (2), se căsătoreşte cu Maria, fata lui Hrizea logofăt Piteşteanu şi a Ilincăi, descendentă în linie feminină din boierii Rudeni şi Olăneşti (3). Prin această căsătorie, îşi creează o mai bună stare materialăşi noi relaţii sociale. Printre altele, a primit ca zestre moşia Berislăveşti de pe apa Coisca, la 8 km est de Călimăneşti. La 23 mai 1734 (4), ajuns în graţiile domnitorului Grigore Ghica al II-lea (1733-1735), Sandu Bucşenescu obţine de la domn stăpânirea moşiei Sâmbotin (5), judeţul Argeş (azi, în comuna Dăeşti - judeţul Vâlcea) a lui Radu vornic Olănescu, care rămăsese în Oltenia ocupată de austrieci. Acum are titlul de postelnic, iar la 9 ianuarie 1735 (6), când cumpără moşia Stănislăveşti -Vlaşca, este citat ca logofăt de taină. - citește tot - 

După 1735, sub noua domnie a lui Constantin Mavrocordat vv., actele nu-i precizează şi titlul de boierie, căci era în “opoziţie”. Când Mihai Racoviţă vv. reia domnia, între anii 1741-1744, Sandu Bucşenescu reintră în angrenajul politic, ocupând dregătoria de ispravnic de Argeş. în această calitate, el a străbătut plaiul Loviştei. Constatând că 13 munţi din zona Obârşiei Lotrului şi Pârâului Voineasa “au fost cotropiţi de nişte saşi de la cetatea Sibiului”, a cercetat şi a găsit o copie a hrisovului emis de Neagoe Basarab la 9 iunie 1520 “când au fost îndreptat domnia sa hotarul Ţării cu Ianoş, craiul ţării Ungureşti (Ioan Zapolya)” (1). Sandu, cu acordul domnului, i-a invitat pe saşi la faţa locului şi mergând “după semnele copiei”, a dovedit vechea proprietate a Ţării Româneşti asupra acelor munţi. Domnitorul i-a încredinţat acei munţi lui Sandu Bucşenescu, ca o răsplată pentru reuşita sa, deşi documentele nu-i reliefează vreo experienţă diplomatică.

Interesul lui Bucşenescu pentru nord-vestul judeţului Argeş, este legat de proprietăţile pe care le-a obţinut în această zonă. Astfel, la 29 octombrie 1740 (8) cumpără cu fratele său Dragomir moşiile Rădăcineşti (9), Groşi (10), Pereni (11) Dângeşti (12) Scăueni (13) toate în Argeş (azi judeţul Vâlcea), la nord de Berislăveşti, de la Varlam - egumenul M-rii Aninoasa din judeţul Muscel. În 1750, un alt document precizează alegerea unei moşii în satele Scăueni şi Rădăcineşti, pentru acelaşi boier - Sandu Bucşenescu (14). Cea mai însemnată hotărnicie pentru aceste locuri, s-a realizat tot în favoarea lui Sandu Bucşenescu, la data de 1 august 1754, urmatăşi de alte precizări, aşa cum rezultă din documente (15).

Printre semnatarii hotărniciei, au fost desemnaţi paharnicul Pârvu Cantacuzino şi episcopul Râmnicului -G rigore, reprezentat de Ghenadie -arhimandritul Coziei. Referitor la promovarea sa în treptele boieriei, Sandu Bucşenescu este citat, la 5 mai 1750, ca “biv logofăt za visterie” şi ispravnic la Vâlcea16, iar la 17 mai apare în demnitatea de “vel clucer za arie”, pentru ca în septembrie 1752 noul domn - Matei Ghica, să-i acorde boieria de vel serdar. Tot acum i se confirmă, printr-un hrisov domnesc din 27 decembrie 1752, stăpânirea tuturor cumpărătorilor de moşii, vii, case şi ţigani (17).

În vremea domniei lui Matei Ghica, Bucşenescu a convenit, împreună cu soţia sa -

Maria, să clădească o mănăstire, căreia să-i închine aproape toată agoniseala lor. La 4

iulie 1753 (18), M-rea Berislăveşti era gata...»

(fragment introductiv)

Sursa: Nicolae Stan/ «Importanța socială a testamentelor boierului Sandu Bucșenescu în revista Studii vâlcene Serie nouă nr. I (VIII) 2002/ articol-studiu despre viața ctitorul Schitului/ Mănăstirii Berislăvești-Vâlcea.

Itegral în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/untitled.fr11

în PDF, la https://drive.google.com/file/d/1o2eunRzcZ9jV9X56wbBS6D0LwJ9O5nZf/view?usp=sharing

cu trimiteri și de la

Încoronarea este încununarea unui proces care a închis un cerc. O cauză asumată, după o luptă îndelungată, sub toate formele posibile, își produce la un anume soroc efectul scontat, ca o biruință așteptată. Din faptul sărbătorii scrutăm cele făptuite și observăm, precum Dumnezeu în ziua contemplației, dacă toate cele dobândite sunt frumoase și prielnice vieții. Adică facem un soi de bilanț, să ne putem potrivi pasul următor, într-un nou cerc de cuprindere. Din perspectiva procesului istoric al emancipării unui neam pe un teritoriu anume și al izbânzilor sale, cronicile scrise (în adevărul omenește posibil, mai mereu partizan puterilor din scena vieții!) ne propun scripturile trecutului (1), iar prezentul: noile instrumente pentru actualizarea necesară, conforme cu noua situare într-un mental înnoit. Este suficient să spunem aici, pentru validarea afirmației, că ne-am potrivit mersul cu locomotiva momentului, sub autoritatea Cerului/ Olimpului, prin impunerea poruncilor revelate - când cele ale rațiunii omenești se aflau de secole multe sub obrocul bisericii ori al rațiunii omenești - după revoluționarea cu schimbarea raporturilor de putere, între sacralitate și laic (vezi revoluționarea iluministă). Ființa supremă (2), a impus extrema cealaltă, a prea secularizării, în care știința dădea sentința finală a noilor porunci. Credem că în societatea oamenilor de azi există un echilibru între cele două puteri, aflate în scenă și putem evalua cu echidistanță faptul încoronărilor de-a lungul timpului pentru un neam, venind de departe, dar cu actele de identitate târzii, ca neam al românilor, într-o țară cu numele de România. - citește tot - 

«...vor fi înfiinţate prin decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 octombrie 1898 , ele întregind astfel, într-un concept unitar, reţeaua instituţiilor haretiene destinate ridicării nivelului cultural al maselor prin educaţie.

În raport cu mediul în care au apărut, ele s-au costituit în bilblioteci populare săteşti şi orăşeneşti având acelaşi scop: educaţia poporului.

Documentele vremii atestă că bibliotecile populare săteşti au apărut cu mult înainte de data amintită: în anul 1868 este semnalată existenţa bibliotecii populare din comuna Beneşti, iar în 1874 - la Bărbăteşti. Ca instituţii, însă, nu au fost generalizate şi n-au beneficiat de o organizare proprie şi n-au cunoscut o funcţionalitate specifică mediului până la marele om de ştiinţă şi cultură SPIRU HARET, care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de propăşire culturală a neamului nostru, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.

Cunoscând bine realitatea spiritualităţii româneşti, legiuitorul a pornit, în proiectarea bibliotecilor populare, de la dramatica stare de înapoiere culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii care l-a unit odată pe ţăran cu şcoala: “Bătrânii nu ştiu nici să silabisească măcar, tinerii au uitat ce au învăţat în şcoală - dacă au frecventat-o vreodată - adolescenţii de azi vor uita mâine şi acelaşi fapt îngrijorător se va repeta la infinit dacă nu vom schimba la vreme cursul.

În viziunea haretiană, bibliotecile populare săteşti erau menite să preîntâmpine această situaţie şi să pună la dispoziţia ţăranilor cunoscători de carte mijloacele necesare pentru “întinderea cunoştinţelor lor uzuale”, pentru înălţarea demnităţii şi sentimentelor lor de oameni şi români, “de a limpezi într-ânşii ideea de drept şi datorie” şi “a le deschide sufletul pentru frumos, bine şi adevăr “.

În demersul cu privire la legiferarea bibliotecilor populare săteşti, Ministerul Instrucţiunii Publice a întreprins un studiu anticipat al condiţiilor de înfiinţare, precum şi alcătuirea unei liste - tip de cărţi pentru o bibliotecă rurală.

La această acţiune au fost antrenaţi cei mai de seamă dascăli de şcoală din acea vreme, din ţară. Cât priveşte elaborarea unui proiect de regulament privind funcţionarea bibliotecilor săteşti, această misie i-a revenit distinsului om de cultură, revizorului şcolar vâlcean Dimitrie Constantinescu.

Acest prim regulament de funcţionare a bibliotecilor populare în formă definitivă, a fost aprobat de Consiliul de Miniştri în august 1898. Textul său prevedea înfiinţarea treptată de biblioteci populare pe lângă şcolile primare, urbane şi rurale, cu scopul de a contribui la ridicarea culturală a populaţiei prin mijlocirea cărţii. Regulamentul amintit indica, totodată, căile de constituire a fondului de cărţi, documentele de evidenţă a acestuia şi ale activităţii bibliotecii, formele de muncă, conducerea şi controlul mersului său.

La scurt timp, regulamentul a fost urmat de o decizie prin care s-au înfiinţat primele biblioteci populare săteşti (câte 10 în fiecare judeţ), instituţiile funcţionând, asemenea celorlalte aşezăminte din sistemul extraşcolar haretian, ca organisme şcolare, dar cu atribuţiuni în afara ei. Decizia prevedea totodată condiţiile materiale ale bibliotecilor populare, conţinutul tematic al cărţilor din inventarul lor, sarcinile şcolii în realizarea scopului pe care şi l-au propus.

În judeţul Vâlcea, primele biblioteci populare apărute ca urmare a prevederilor acestui document şi a contribuţiei ilustrului revizor şcolar D. Constantinescu, sunt atestate în anul 1898 în comunele: Băbeni, Bălceşti, Călimăneşti, Govora, Păuşeşti-Măglaşi, Păuşeşti-Otăsău, Vaideeni, Zătreni, Horezu şi Măciuca (ultimele două funcţionau efectiv începând cu anul 1899).

Paralel cu iniţiativa de stat, a continuat acţiunea privată a unor învăţători şi preoţi prin a căror contribuţie au luat fiinţă, în anul 1899, un număr de 14 biblioteci populare particulare “pe lângă cele 10 biblioteci populare înfiinţate încă din 1898 şi înregistrate cu diferite cărţi“...»

(fragment)

 

Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ Bibliotecile populare vâlcene în anii 1898-1918

Integral, după print, în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/istoric_biblioteci_valcene_dumitrascu

în PDF la https://drive.google.com/file/d/1cL0CXW1lUWyWq0XQHZU9TIHA_B0-hxMx/view?usp=sharing

Page 7 of 48
Ești aici: Home Valcea Valcea