Istorie Locala

Un mozaic de frumuseţi, aceasta este moştenirea pe care a lăsat-o posterităţii Ada Orleanu, prozatoare de pre­stigiu, născută în ţara lutului încorporat în artă, în satul Romani, numai la o aruncătură de praştie de mănăstirea Brâncoveanului. Gracilitatea ei de ascendenţă boticelliană, făptura ei măruntă, delicată, puteau compune portretul unei doamne dintr-o pinacotecă de la sfîrşitul veacului trecut. În tinereţe a frecventat cenaclul lui Lovinescu (un an sau doi înainte de dispariţia criticului), fiind apreciată de maestru şi primind şi premiul pentru nuvelă al "Sburătorului". A fost reprezentanta ultimului val de scriitoare care au păşit în casa criticului de pe bulevardul Elisabeta, ducînd cu ele un aer insurgent, înnoitor. Petrecerea pe la cenaclul lovinescian a fost benefică, lăsînd adînci reminescenţe nu numai în memoria scriitoarei care a scris pagini remarcabile despre cenaclu, dar şi în operă. De altminteri, nimic nu-i era Adei Orleanu mai agreabil decît să-şi amintească de anotimpul tinereţii trăite printre "veleitarii" (de pe vremea aceea) plini de speranţe şi de idei trăsnite ca Virgil Ierunca, Ion Negoiţescu, Ovidiu Constantinescu, Dan Petraşincu şi alţii.

Întîlnirea cu Dragoş Vrânceanu, hieratică şi ireală prin puţinătatea clipelor în care mi-a fost dat să-l văd, într-o primăvară ploioasă şi rece a anului 1975, cînd un grup de scriitori vîlceni şi de pe alte meleaguri fusesem chemaţi să ne regăsim pe tărîmul înzăpezit de cuvinte şi sfioase tăceri al poeziei, mi-a rămas limpede în memorie, aşa cum se întîmplă cu acele fulgurări ale trecutului ce se imprimă neaşteptat de exact pe retina afectelor: un bărbat mai mult firav decît voinic, zîmbind absent, obosit de vedeniile de peste ani, afabil, afectuos, cu privirea căruntă de gînduri. I-am oferit ultima mea carte. Gestul l-a emoţionat, o lacrimă i-a luminat o clipă ochii. Mi s-a părut atunci că înţeleg de ce l-a iubit Eugenio Montale, laureatul premiului Nobel, de ce şi-a iubit poporul şi "casa de sub pădure", de ce a iubit transhumanţa şi migdalul "înflorit a doua oară".

Mult prea tîrziu mi-am amintit că a trecut o viaţă fără să drămuiesc o parte din timpul meu memoriei unor oameni care, născuţi în universul circumscris al Vîlcii, şi-au depăşit condiţia de "oameni ai provinciei" şi au intrat, prin fapta lor, în universul mai larg al marilor valori naţionale. A scrie despre oameni dispăruţi e ca şi cum ai încerca să intri în noaptea unor ani halucinanţi ca să dezvălui sentimente de care însuti nu esti sigur. Memoria migrează neobosit, şi în tăcerea trecutului uitat apar mereu lumini stalactice ce-ţi dau iluzia că ai descoperit, în fine, chipul pe care l-ai avut în tine din totdeauna, neschimbat.

În Vîlcea s-au născut multe persoane ce aparţin de vreme îndelungată spaţiului naţional. Pentru a reconstitui fiinţa Rîmnicului de odinioară, nu numai prin pitorescul oamenilor şi al străzii, dar şi prin mediul intelectual, voi evoca trei personalităţi vîlcene pe care şansa mi-a dat prilejul să le cunosc, restituind nu fişe de dicţionar, ci doar sugestii şi im­presii personale, aşa precum, citind o carte, nu subiectul sau intriga sau tema ar interesa (pe care, de cele mai multe ori le uiţi în scurtă vreme), ci atmosfera inefabilă pe care opera o poartă în sîmburele său.

Întîmplarea a făcut ca într-o iarnă, cu peste cinsprezece ani în urmă, plecînd de-acasă pentru a scrie o carte în singurătate, să fiu "repartizat" de oficiul de cazare din Călimăneşti într-una din vilele dezafectate în sezonul rece. Se numea, după învăţurile vremii, "23 August". Era o vilă impresionantă prin arhitectura ei arhaică şi încărcată de început de secol. Avea, de fapt, aspectul unui castel medieval cu turnuri, ziduri groase, acoperişuri ascuţite dar și cu largi pridvoare din lemn sculptat, mai toată ziua luminate de soarele iernatic ce venea de peste Olt. Clădită sub pădurea de o rară frumuseţe ce mărgineşte staţiunea de partea cealaltă a rîului, şi dominînd şoseaua ce duce la Sibiu, clădirea sfida din înălţimea ei împrejurimile. Fusese, am aflat, domeniul prinţului I.G Cantacuzino, un inginer bogat, coborîtor din neamul vechi care a dat cîţiva voievozi şi oameni de cultură Ţării Româneşti.