Istorie Locala

Umorul, gluma, ironia, plăcerea de a lua pe alţii în deriziune sînt trăsături recunoscute poporului român. La piaţă, aceste trăsături ies la iveală cu o bucurie crudă, cu o dezlănţuită poftă şi fervoare. Îmi amintesc de piaţa oraşului de odinioară, pe care o străbăteam în lung şi în lat de cîte ori mă trimiteau părinţii după cumpărături. Atracţia ei asupra mea era incontestabilă. În piaţă timpul dispărea, fiind înlocuit cu animaţia, cu forfota necontenită, cu febrilitatea oamenilor. Comportamentul individului e altul în piaţă decît aiurea, pe stradă sau într-o grădină publică. O excitaţie colectivă domină totul. Copil fiind, mă lăsam cu voluptate luat de valul acestei stări de spirit inocente şi ciudate.

E inutil şi aproape indecent să amintesc de bogăţia şi ieftinitatea pieţii de altădată, ce aparţine parcă unei epoci fabuloase, preistorice. De altminteri, mi-am propus să scriu îndeosebi despre mentalitatea oamenilor de odinioară; aceştia se întîlneau în piaţă nu numai ca să cumpere de-ale mîncării, dar şi să converseze, să facă pronosticuri asupra anului agricol, asupra vremii, sau să discute despre căderea guvernului con­servator în Anglia. Transcriu cîteva rînduri despre piaţa Rîmnicului de altădată, scrise de Cella Delavrancea, căreia îi plăceau nu numai bisericile albe "ca mielul" sau străzile curate ale oraşului, dar o interesa şi piaţa, despre care face observaţii interesante: "Cînd cobori razele străzilor, dai de alt centru: piaţa, cu hale curate şi hora de zarzavaturi, celebrele zarzavaturi de pe lunca Oltului.

Foto: Strada Traian - vedere veche

Strada Traian e cea mai veche stradă a Rîmnicului. Se numea pe vremuri "Drumul lui Traian" (iar astăzi "Calea lui Traian"!). La drept vorbind e cea mai veche stradă a ţării, fiindcă arheologii au stabilit că sub nivelul străzii se află vestigi­ile străvechii căi pe care şi-a condus Traian, cu aproape două mii de ani în urmă, legiunile spre Sarmisegetuza. Schimbarea numelui, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, în "strada Lenin" e, poate, cea mai sinistră batjocură şi umilinţă ce i s-a adus oraşului.

Rîmnicu Vîlcea s-a înjghebat, la începuturile sale, în jurul acestei străzi, orientată de la nord spre sud, pe o platformă ce începe să coboare în pantă de la Terasă şi biserica Cuvioasa Paraschiva pînă la rîul Rîmnic. Locuitorii de demult ai aşezării au denumit aceste două "zone" ale tîrgului "Rîbnicul de sus" şi "Rîbnicul de jos". Intimitatea străzii cu oraşul e atît de strînsă, încît dacă am smulge-o din ţesătura urbei s-ar rupe întreaga funcţionalitate a acesteia.

 Foto: "Farmacia Bejan si Piata de jos" (Centru) - Vedere veche

Pe vremuri, cînd vorbeai de Centrul Rîmnicului, te refereai la spaţiul închis de patru străzi, formînd o arie geometrică asemănătoare mai degrabă unui pătrat: strada Traian, strada Mihai Bravu, strada General Praporgescu şi Bulevardul. Fără să aibă frumuseţea arhitecturală a oraşelor din Transilvania, centrul urbei ascundea fără îndoială un farmec greu de înţeles pentru locuitorii de azi ai Rîmnicului, obişnuiţi prin forţa lucrurilor cu locuinţele în serie, de inspiraţie colhoznică, proiectate de acelaşi mare meşter arhitect.

Atracţia centrului oraşului venea, îmi închipui, de la aerul balcanic pe care îl arborau mai toate aşezările din Ţara Românească în prima jumătate a veacului trecut şi care a putut să se conserve, prin tradiţie, şi în cea de-a doua jumătate, înfăţişarea de tîrg oriental, lipsit de o arhitectură coerentă, o dădeau clădirile cu un nivel sau două și balcoanele atîrnînd în stradă, dughenele şi prăvăliile cu mici ferestre ferecate cu obloane, înşirate una lîngă alta ca într-un bazar, vreun gang prin care pătrundeau căruţele sosite de la ţară cu felurite mărfuri, pentru a poposi în curţi dosite unde se deshămau şi adăpau mîrţoagele obosite, trotuarele înguste şi rău pavate, sau turlele bisericilor prezente peste tot, ca să arate lumii că sîntem un popor smerit, cu dragoste de cele sfinte. Din centrul astfel circumscris, n-a mai rămas din perioada interbelică, în urma demolărilor, decît clădirea desuetă a bisericii catolice.

În peisajul oraşului patriarhal, Oltul şi-a obţinut locul său privilegiat. Poate că nicăieri, în lungul drum din creştetul Carpaţilor pînă la Dunăre, Oltul nu poartă atîtea limpezi frumuseţi ca în pragul Rîmnicului. După ce a tăiat muntele făcîdu-şi loc cu o perseverenţă de Sisif, apele sale se revarsă în oglinzi stelate spre cîmpie, semănînd pe malul înverzit căsuţe albe, lanuri fără margini sau ziduri cenuşii de mănăstire. Chiar înainte de a se elibera de cleştele de piatră al muntelui, el spală "piciorul negru al Coziei, îndreptîndu-se spre o altă măreţie: a cîmpiei absolute" (Geo Bogza). Apoi, încercuind cu braţele înspumate înfăţişarea modestă şi curată a schitului din Os­trovul Călimăneştilor, se apropie de Rîmnic, trimiţîndu-şi valurile să bată la poarta a două lăcaşuri vechi, închizînd ele singure o istorie şi un veac: la dreapta, bisericuţa din Olteni, la stînga schitul Fedeleşoiu, ale cărei ziduri de cetate se mai văd răsărind din apă. În dreptul Cetăţuii, Oltul face ultimul popas, apoi îşi strînge apele spre a pătrunde în hotarele oraşului.