d) Presa actuală

Odată cu liberalizarea pieţei culturale, în contextul celei politice şi economico-sociale, au apărut şi aici o serie de publicaţii politico-sociale, culturale şi sportive; unele, cu existenţe efemere:

- Începând cu anul 1992, a apărut la Drăgăşani publicaţia „Actualitatea drăgăşăneană”; între 1992-1997, printre redactorii săi, trudea şi cunoscutul poet, epigramist şi animator cultural local, Teodor Barbu. În prezent, conducerea revistei este alcătuită din Adrian Fugăreţu – director general, Adrian Sanda – director executiv şi Viorel Trandafir – director media, iar din redacţie, fac parte: redactor-şef – Petruţ Dinculescu şi redactorii Claudia Trandafir, Cristina Marinescu şi Florin Georgescu, tehnoredactor fiind Florin Năstăsoiu.

a) Bibliotecile

Prima bibliotecă publică se înfiinţează în 1840, ca urmare a dispoziţiilor Departamentului Pricinilor din Lăuntru, care, printr-o circulară, cerea ca la fiecare capitală de judeţ să se înfiinţeze câte o bibliotecă la şcolile normale, cu cărţi în limba română sau traduse. S-au stabilit şi dimensiunile dulapului ,,în formă de bibliotecă” şi s-a ordonat rezervarea de fonduri ,,din  bugetul magistraturii, câte 200 de lei pe un an pentru cumpărarea de cărţi necesare bibliotecii“. La 26 iulie 1840, Ocârmuirii Judeţului Vâlcea i s-a dat dezlegare  ,,a se face dulapuri de bibliotecă în şcoalele naţionale ale târgurilor Drăgăşani şi Hurezul“.

O bibliotecă particulară. La jumătatea secolului al XIX-lea - în 1852, în urma decesului negustorului francez Joseph Condemine, care se stabilise în Drăgăşani, s-a inventariat şi biblioteca personală (privată) a acestuia, cu 184 de volume, în limbile franceză, greacă, italiană, dicţionare, atlase, precum şi un exemplar din cartea Garda Naţională (DJVAN, PJV, dos. 973/1852, f. 13).

_*

Se ştie că la începutul secolului al XX-lea, Spiru Haret, în calitate de strălucit ministru al Instrucţiunii Publice, a dispus înfiinţarea şi organizarea unui număr minim de 10 biblioteci în fiecare judeţ. După acest început, reţeaua de biblioteci  s-a dezvoltat foarte mult. Documentele păstrate în arhive arată că biblioteca din Drăgăşani a fost gestionată de cadrele didactice  ale şcolii primare„Fraţii Niculescu”, unde îşi avea şi sediul.

In 1914, în ziarul local „Gazeta Drăgăşanilor” se anunţa înfiinţarea unei case de citit şi se apela la donaţii în bani sau în cărţi, fapt ce dovedeşte preocuparea locuitorilor pentru cultură. Oraşul avea tipografie şi mai multe case de editură („Curechianu”; „Adamescu”). Ulterior, s-a înfiinţat Liga Culturală – Subfiliala Drăgăşani, care s-a îngrijit de bunul mers al bibliotecii, ajungându-se la 4200 de volume şi funcţionând astfel până în 1947. Au mai funcţionat sporadic Biblioteca ARLUS şi unele mici biblioteci sindicale. În anul 1950, a fost reorganizată „pe baze noi”, Biblioteca  publică orăşenească, căreia îi reveneau atribuţii metodice pentru întregul raion Drăgăşani, iar din noiembrie 1951, aceasta a funcţionat după regulamentul bibliotecilor raionale. Între 1950 - 1954 biblioteca şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Casei de cultură, în sălile destinate mai apoi clubului, iar din 1954 - într-un local aproape de parc (demolat în 1959), care avea şi sală de lectură cu 40 de locuri, cu secţie de împrumut şi un depozit de carte corespunzător.

Între 1959 şi 1964, biblioteca a fost mutată de trei ori în mai multe spaţii, iar în 1964 i s-a stabilit spaţiu în casa lui Mişu Mihalescu, fost primar al oraşului, care fusese naţionalizată. Aici, a beneficiat de spaţiu corespunzător până în 2003, când a fost mutată în noul sediu al Primăriei, la etajul al doilea, pe un palier aproape întreg. Spaţiul cel nou a permis amenajarea unei zone pentru desfăşurarea de conferinţe, simpozioane, lansări de carte, spectacole artistice, şedinţe de cenaclu etc., oarecum în defavoarea unui spaţiu pentru lectură (deşi există spaţiu, sunt prea puţine mese!). O parte din fondul de carte nu a mai fost aşezat pe rafturi, ci depozitat într-un spaţiu necorespunzător; trebuie luate măsuri corespunzătoare şi cu acestea, pentru a nu fi supuse degradării.

Ca noutate, în cadrul biblioecii s-a înfiinţat Secţia de calculatoare conectate la Internet, coordonator de reţea fiind ing. Romeo Istocescu.

b) Cartea şi presa tipărită

Presa timpului. Gazetarul Eminescu şi prefectul Simulescu. Nu demult, emancipată de sub dependenţa proprietarilor feudali de pământ, la sfârşitul secolului al XIX-lea, după o lungă perioadă de aservire medievală, urbea Drăgăşanilor trăia intens procescul de înnoire, de mutaţii calitative, înscriindu-se direct în beneficiul progresului social-economic şi cultural. În aceste condiţii, se remarcă apariţia unor manifestări îndreptate împotriva lui Dimitrie Simulescu, drăgăşănean îmbogăţit cvasimisterios, ajuns prefect al judeţului Vâlcea, prin campanii susţinute de presă, dar alimentate de faptele personale ale omului politic. Astfel, un anonim, autor al broşurii Goana după instrucţiuni a domnului Dimitrie Simulescu, tipărită la Bucureşti în 1883,  demască tentativa acestuia de a subtiliza o importantă sumă de bani, donată de negustorul drăgăşănean Vrancea Ioanovici pentru construirea unei şcoli. (Şerban – coord., 2004, 159).

Comportamentul prefectului de Vâlcea ajunsese notoriu, aşa încât va fi criticat de Eminescu însuşi (v. ziarul „Timpul”, din 12 sept. 1882), căruia îi ajunsese la urechi ştirea că mânăstirea Cozia fusese transformată în puşcărie: „Un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit? Puşcărie! Turcii şi austriecii au ocupat ţările, dar puşcărie, tocmai din  această mănăstire, n-au făcut”.  La 23 decembrie 1882, într-un alt articol,Eminescu reia afirmaţia de mai sus, nuanţând-o, polemic, de pe poziţii conser-vatoare, întrucât Simulescu era liberal: „au murit pentru totdeauna  Mircea - Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor, încât un Simulescu  poate preface în puşcărie mormântul celui dintâi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea”. In sfârşit, într-un al treilea articol, din 30 martie 1883, poetul mai sublinia: „Începând cu Cozia, locul de repaus al celui mai mare domn al Ţării Româneşti, prefăcut în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului” („Timpul”/30 martie 1883).

Tipografiile. Pe la începutul anului 1908, doi întreprinzători într-ale tipografiei - I. Adămoiu şi N. M. Ionescu pun bazele unei tipografii locale. Aceasta a funcţionat până în preajma Primului Război Mondial, reuşind să scoată la lumină 11 cărţi (cel puţin, atâtea au ajuns până la noi!). Fără a fi beneficiarul principal, primăria oraşului va tipări aici, în afara imprimatelor, o serie de broşuri de popularizare: Condiţiile generale asupra iluminatului particular cu electricitate în oraşul Drăgăşani (1909), Regulamentul pentru fabricarea pâinii şi vânzarea ei în comuna Drăgăşani (1909) etc. Tipografia lui Adămoiu şi Nae Ionescu, precum şi legătoria de cărţi au funcţionat până în 1918, când urmaşii proprietarului au vândut atelierul şi librăria. Cel care îşi va tipări aici majoritatea cărţilor, a fost Tache Gazan - moşier de  peste Olt, din comuna Verguleasa, care,  într-un prelungit dialog cu sine însuşi, publică foarte mult pentru vremea aceea. În depozitul Bibliotecii Academiei Române, se păstrează de la el 17 cărţi (au au mai fost şi altele, pierdute), din care, la Drăgăşani apar cinci titluri: Una alta - o broşură de 29 de pagini, din ciclul „În ore de nelucru şi urât: una-alta” (1909); Linguşitorii (1910); În ore de nelucru, în ore de urât; Prăpădul lumii prin strigoi (1911); Ultima pagină din viaţa unui om (1911); În ore de nelucru, în  ore de urât şi La ce bun, oare? (1912). Prin anecdotica şi eroii săi, scrierile lui Tache Gazan erau destul de gustate  de cititori, autorul mărturisind că scrie ca să-şi astâmpere urâtul şi singurătatea. Totuşi, nuanţele polemice şi sociale nu lipsesc. Numit de compatrioţi Cazan, deoarece Gazan avea rezonanţe străine, acest autor prolific a fost proprietar de moşii în Câmpu-Mare şi Verguleasa din judeţul Olt, în imediata apropiere de Drăgăşani, localităţi despărţite doar de râul Olt. Reuşind să-şi ascundă trecutul şi obârşia, el a fost considerat balcanic (grec sau albanez). A fost mai întâi arendaş pe moşia Ciuleilor; s-a căsătorit cu Zoe, văduva lui Iancu Urianu şi a devenit moşier, trăind 90 de ani. Nu se ştie ce studii avea, dovedindu-se, însă, un autodidact de marcă. Se orienta abil în probleme juridice, era stăpân pe texte de lege, pe care le manevra cu uşurinţă, îşi pleda singur şi cu destul succes cauzele în care era implicat, acestea nefiind puţine; ajunsese o persoană cunoscută, cultivând prietenia cu judecătorii de pe la toate instanţele. Prozatorul Gib. Mihăescu îl va transpune ca personaj literar, sub numele de Tache Asan, în nuvela Noaptea focurilor, referitoare la răscoala din 1907. Cunoscător al legilor, el reuşeşte să oprească revolta, oferind răsculaţilor un act prin care consimţea să le cedeze de bunăvoie pământ. Or, un act emis sub imperiul forţei, neavând valabilitate, ţăranii au fost induşi în eroare, iar moşierul  şi-a salvat viaţa şi averea (Şerban – coord., 2004, 160).

Un învăţător din Călina (comuna învecinată, la nord, cu Drăgăşanii), care  se numea chiar C. Popescu-Călina, tipăreşte la Tipografia Curechianu o piesă  de teatru intitulată Şcoala face omul om şi altoiul pomul pom (1909), iar fostul sergent-secretar al Regimentului 14 Artilerie, Gheorghe Bălăşoiu, publică în 1914 Războiul româno-bulgar compus în poezii. Se tipăresc şi cărţi cu profil tehnic: inginerul hotarnic Mihai Lazaru, autorul mai multor cărţi de profil, tipăreşte una chiar în oraşul său: Carte de hotărnicie a proprietăţii Măgureni, pendinte de comuna  Spârleni, plasa Beica, judeţul Vâlcea, proprietatea d-lui C. D. Predescu (1910). Dirigintele şcolii de meserii din Drăgăşani, maistrul Ion Găvănescu, tipăreşte Studiul pentru modificarea  sistemului de aplicare  a contabilităţii şcoalelor elementare şi inferioare de meserii (1911). Tot în 1910, aici se tipăreşte Dare de seamă despre mersul material şi moral al Societăţei (sic!) „Cultura ţăranului”din comuna Glăvile, judeţul Vâlcea pe anul 1911.

După încetarea activităţii tipografiei  lui Adămoiu şi N. C. Ionescu, prin 1920, în urma tranzacţiei făcute de aceştia, apare al doilea aşezământ tipografic local şi anume „Tipografia Dionisie D. Curechianu”, instalată pe actuala stradă Decebal. Noua întreprindere a început să lucreze cu o maşină manuală tip „Boston”, apoi, în 1924, proprietarul şi-a procurat o maşină de tipărit plană, de picior, iar în 1932-1933 – încă o maşină de tipărit ziare, acţionată manual. În 1948, la naţionalizare, atelierul a fost lichidat, iar utilajele - transferate la Râmnicu-Vâlcea. Aici se va retipări, în 1925, cartea aceluiaşi M Bălăşoiu, intitulată Războiul European compus în poezii.

Dionisie Curechianu se ocupa cu comerţul de librărie şi papetărie, iar pe lângă tipografie, avea şi legătorie de cărţi, care vor funcţiona până în 1947. În 1938, la tipografia sa se publică şi cartea lui Ion N. Popescu, învăţătorul folclorist de la Ştefăneşti, intitulată Hore cu strigări şi strigături. Dacă Budgetul general de venituri şi cheltuieli al Primăriei apărea ca tipăritură încă din 1889, primul ziar al locuitorilor din Drăgăşani trebuie considerat „Viitorul”, scos de G. I. Luculescu. Cunoscutul folclorist – pr. Teodor Bălăşel tipăreşte broşura Ion C. Brătianu, cuprinzând discursul rostit la 29 mai 1921 în piaţa oraşului, cu prilejul comemorării a 30 de ani de la decesul marelui om politic şi al dezvelirea unui bust de marmură al acestuia. În 1907, la 12 august, a apărut un singur număr al unui ziar „independent”, tipărit în tipografia lui David Benvenisti din Craiova, cu articole semnate de drăgăşănenii G. I. Luculescu şi Ionescu-Olt. Trei ani mai târziu, a apărut ziarul „Drăgăşani” (1 noiembrie 1910), din care s-a păstrat un singur exemplar. Încercarea aparţine directorului proprietar al librăriei şi coproprietar al tipografiei drăgăşănene, I. Adămoiu, căci redacţia şi administraţia se găseau în sediul acesteia. Este considerat primul ziar imprimat în Drăgăşani. Articolele sunt nesemnate. Cu o viaţă ceva mai lungă, având apariţie săptămânală, s-a dovedit „Gazeta Drăgăşanilor”, organ de presă al liberalilor locali, condus de un comitet format din Gh. Teodorini, D. Drăghicescu, M. Mihalescu, Const. D. Predescu, Victor Nicolaescu, M. C. Lazaru, Mihai Iliescu şi D. Brânzescu. Exemplarele păstrate, în număr de patru, sunt din iunie-iulie 1914 (primele trei), iar un al patrulea - din 6 ianuarie1919. În acesta din urmă, se arăta că publicaţia fusese întreruptă în 1916 din cauza războiului.

În 1933, apar la Drăgăşani două ziare: „Isbânda” şi „Aurora Vâlcei”. Primul este un organ liberal de presă, cu apariţie bilunară, scos în tipografia lui Curechianu. În numărul 4 din aprilie 1933, se adaugă şi un supliment literar intitulat „Isbânda literară  şi artistică”, de două pagini. Aici întâlnim şi semnătura lui T. Păunescu-Ulmu, care prezintă ciclul de versuri Mignon, într-un triptic cu adresă drăgăşăneană. La rubrica „Conferinţe”, acelaşi autor publică conferinţa M. Eminescu - o problemă naţională, ţinută la întrunirea membrilor „Ligii culturale” locale. Autorul - poet, eseist şi critic literar cu studii la Paris, craiovean de origine - era în acea vreme profesor la Gimnaziul din Drăgăşani.

Un alt drăgăşănean, profesorul Ion M. Negreanu, publică în supliment, un fragment din romanul său O noapte şi pamfletul Desfiinţarea gimnaziului (fiind vorba de gimnaziul din Drăgăşani, desigur), în care se demască politicianismul vremii, corupt şi venal. In paginile „Isbândei”, mai semnează: prof. V. Vermeşeanu (alias N. Crângu), avocatul Mişu Mihalescu - cu pseudonimul Catone, care publică articolul Săgeţi; Arcadie Sterea, cu rubrica „Agricultura şi Cooperaţia”; Ion Şoimulescu - sub pseudonimul „Mariul”, semnând o cronică politică în versuri. Mai apare o rubrică - „Isbânda la sate”, în care se publică folclor şi articolul Demagogii al institutorului Nicolae Mazilu. Alţi semnatari sunt Şt. Velescu, P. Vasilescu şi N. Zamfirescu. Publicaţia „Isbânda” se înscrie pe linia de continuare a unor preocupări iniţiate de scriitorul Gib. I. Mihăescu, aflat atunci la Bucureşti, unde se mutase încă din 1930. Marele scriitor lăsase aici o bogată tradiţie, pe care unele personalităţi locale încercau s-o păstreze, după puterile lor. Pe această linie, menţionăm revista „Făclia”, ce apare la Craiova între 1937-38, al cărei co-director  a fost drăgăşăneanul Mihai Bărăgan. Între colaboratorii ei, deşi sporadic, îi întâlnim pe Ion M. Negreanu, Ion C. Vasile, M. Bărăgan şi alţii, din Drăgăşani. În ordine cronologică, mai amintim  gazeta „Pandurul”, tipărită la Drăgăşani încă din 1933, pînă în 1942, sub conducerea lui D. C. Măldărescu, precum şi unele instrucţiuni şi anunţuri ce apăreau sub auspiciile primăriei locale. In revista „Lotreanul”, publicaţie enciclopedică a învăţătorilor din judeţul Vâlcea, care apărea între 1891-1892, au mai publicat C. Popescu-Călina, M. Măldărescu (autor al unei biografii a lui Dimitrie Simulescu) şi Teodor Bălăşel. Redacţia avea sediul în comuna Zăvideni. La Voiceşti, apărea gazeta „Luminătorul”, fiind condusă - între 1 septembrie 1928 şi decembrie 1929 - de Virgil Voicescu şi scrisă în întregime de acesta. Virgil Voicescu era supranumit de cunoscuţi şi prieteni, „Boier Gile”; sub acest nume, apare ca personaj episodic în romanul Donna Alba,  al lui Gib. Mihăescu. ore cu strigări şi strigături”

Portretul realizat de scriitorul drăgăşănean în romanul său, corespunde întocmai cu personajul real, imortalizat astfel şi pe coperta cărţii acestuia, intitulată Din toate câte ceva, publicată în Râmnicu-Vâlcea, la Tipografia „Gutemberg”,                   în  1931 (Ibidem, 162).

Alte tipărituri ale vremii, privitoare la Drăgăşani şi împrejurimi, cu contribuţii de interes documentar la cunoaşterea climatului de epocă, mai sunt: monografia Despre şcoala elementară de agricultură, Ştefăneşti-Şerbăneşti, a inginerului agricol Ernest Grinţescu, tipărită la Bucureşti, după un manuscris, cuprinzând istoricul şcolii, care se afla, prin anii `50, în arhiva Şcolii de Agricultură de la Voiceşti – Grădinari. Se mai tipăresc, pe la 1898, două broşuri cuprinzând măsuri edilitare şi sociale: Regulamentul pentru construcţii, îngrădiri, alinieri, potrivit căruia oraşul se împărţea în zone, şi Regulamentul pentru copiii născuţi în afară de casa părintească, cuprinzând unele măsuri de ordin umanitar şi social mai puţin obişnuite pentru timpul respectiv şi pentru viata oraşului. Se mai cunosc o seamă de lucrări privitoare la podgoria zonei, Drăgăşanii fiind în centrul ei; dintre acestea, amintim: Pierderea pământurilor cu otaştină de pe Dealul Drăgăşanilor, scrisă de dr. Urbeanu şi tipărită la Bucureşti în 1904, şi Memoriul podgorenilor din Drăgăşani şi celelalte podgorii din judeţul Vâlcea, relativ la monopolul băuturilor spirtoase - tipărită la Râmnicu-Vâlcea în 1909. Un fost maistru al Şcolii de Meserii din Drăgăşani, Al. N. Stănciulescu, tipăreşte la Râmnicu-Vâlcea, broşura intitulată Industria frânghieriei în România, cu interesante date despre această ramură tradiţională a industrei casnice din acea vreme, autorul înfiinţând aici, în 1907, un atelier de frânghierie care furniza şcolilor frânghii pentru porticurile de gimnastică.

În 1912, un drăgăşănean provenit, N. C. Popescu-Portăreşti - „viticultor şi comersant”, tipăreşte la Râmnicu-Vâlcea o broşură de reclamă, intitulată Unelte pentru viti-vinicultură, agricultură şi comerciu, foarte necesară acelei perioade (Ibidem, 163). La 14 septembrie 1943, a apărut la Editura „Bucovina - I. E. Torouţiu”,  din Bucureşti,  cartea intitulată Podgoria Drăgăşani, în cadrul revistei „România viticolă”, cu prilejul inaugurării Staţiunii Experimentale de Viticultură şi Oenologie, în care publicau specialişti de renume ai vremii, între care prof. dr. Gh. Ionescu-Siseşti, prof. I. C. Teodorescu, dr. Gh. Roşescu; inginerii agronomi C. Ionescu, Ed. Miloiu, Ecaterina Hacman, Adrian Popescu, Teodor Martin, dr. S. Cogâlniceanu, dr. Gh. Constantinescu-Ismail, aducându-şi cu toţii contribuţii deosebit de valoroase la studierea istoricului, importanţei şi perspectivelor podgoriei locale (Ibidem). În lucrare apare, ca o notă aparte de romantism literar, şi poetul Radu Gyr, bun prieten al lui Gib. Mihăescu, cu poezia evocatoare În Drăgăşani, la vie, una din cele mai frumoase creaţii lirice ale poetului, asemănătoare cu cele ale lui Ion Pillat din ciclul Calendarul viei:  „Miroase Drăgăşanii a foi de nuc amare,/ a must, a pergamute(. . .). Bem în cerdac, la cramă./ Pocneşte pe jăratic berbecele-n frigare,/ Se frige haiduceşte ciosvârta de pastramă”.

La Râmnicu-Vâlcea, se scoate  în 1934 volumul „I. G. Duca”, dedicat omului politic asasinat în condiţiile cunoscute la Sinaia, în 1933. În acest volum, este înserat şi cuvântul comemorativ rostit de avocatul O. G. Bogardo din Drăgăşani şi, de asemenea, cel al lui Emil Răuţ, drăgăşănean stabilit în Râmnicu-Vâlcea, unde conduce „Îndrumarea Vâlcii”. O. Giusepe Bogardo este  şi autorul unui roman - Letiţia, inspirat din viaţa Drăgăşanilor, publicat în foileton în ziarul central „Rampa”, precum şi al nuvelei Sclipirea, apărută în „Universul literar”, în 1927. Se mai poate menţiona volumul de epigrame scrise de D. N. Stănescu,  fost impiegat la Staţia CFR Drăgăşani, tipărit la Craiova, în 1939, în care se găsesc poante savuroase  la adresa unor drăgăşăneni din epocă.

c) Căminul cultural (Casa de Cultură)

După 1944, activitatea Ligii Culturale a fost continuată de Căminul Cultural „Vasile Roaită”. Acesta a avut sediul în diferite locuri (printre care, Şcoala Profesională „Metal-Lemn”); spectacolele artistice se prezentau pe scena Cinematografului Tineretului din clădirea liceului cu ceas, iar vara - la grădina de vară din parcul de lângă actuala Casă de Cultură. Conducerea Căminului cultural a fost asigurată de către intelectualii oraşului, recrutaţi în special dintre cadrele didactice: înv. Costea Minu, Alexandru Drăghici, Constantin Isărescu (tatăl lui Mugur Isărescu), Victor Măndoiu.

Din 1957, funcţionează actuala Casă de Cultură din str. Decebal 6, rezultată din transformarea casei lui Ştefan Filipescu. Instituţia dispune de o sală de festivităţi cu 360 de locuri, scenă cu deschiderea de 7 m, instalaţie de sunet şi lumini, sală de club şi alte săli pentru desfăşurarea de activitţi specifice cabinetelor şi cercurilor. Dintre activităţile Casei de cultură, se pot nominaliza:

● valorificarea creaţiei literar-artistice şi folclorice din zona Drăgăşanilor;

● organizarea de concursuri artistice diverse, în special cu ocazia „Sărbătorii recoltei”;

● constituirea de formaţii artistice, ansmbluri corale şi instrumentale şi manifestări ale acestora;

● desfăşurarea de activităţi cu specific cultural şi artistic: cercuri de pictură, balet, muzică instru-mentală, folclor, cusături cu motive populare etc.

● organizarea de şezători literare în sediul propriu şi în cadrul căminelor culturale din judeţ.

Cenaclul Literar „Gib Mihăescu”. A fost o structură organizatorică literară asupra căreia se cuvine să insistăm, întrucât, timp de câteva decenii, a jucat un rol important în viaţa cultural-literară a drăgăşănenilor. A început să funcţioneze sub denumirea iniţială de cerc literar, începând cu anul 1958, în cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani. Iubitorii de literatură şi creatorii literari din oraş (unii dintre aceştia fiind, pe atunci, încă elevi; de pildă, Al. Florin Ţene) s-au unit în jurul profesorului Florin Mihăilescu, care funcţiona la catedra de literatura română a Liceului Teoretic din Drăgăşani; restul normei şi-o completa la clasele a III-a şi a IV-a, cu ore de limba română, unde se încerca un experiment, care nu a dat roade (predarea orelor de matematică şi a celor de limbă, de către specialişti - licenţiaţi); ulterior, va primi o jumătate de normă ca instructor artistic la Casa de Cultură din Drăgăşani. Era fiu de avocat din Slatina, plecat aşadar din mediu intelectual, având şansa, ca student, de a fi remarcat de Tudor Vianu. Dovadă că era apreciat pentru temeinica sa pregătire, după acest periplu pasager drăgăşănean, a fost primit în învăţământul universitar, reuşind cu o teză de doctorat despre Eugen Lovinescu. Ca instructor de cenaclu, care a condus timp de mai bine de un an destinele acestuia, formula observaţii pertinente, fiind el însuşi un autor modern de poezie. La început, cenaclul a funcţionat sub denumirea de „Orizont”, apoi - “Grigore Alexandrescu” până la 21 decembrie 1965, când a căpătat denumirea de “Gib. Mihăescu “, în urma unei consultări cu mai mulţi cunoscători ai problemei reconsiderării valorilor spirituale şi artistice locale, printre care şi Emil Istocescu.

La 18 octombrie 1961, la propunerea lui Liţă Ilie, directorul de atunci al Casei de Cultură, ca preşedinte  al cenaclului, a fost numit profesorul Niţă Popescu, iar profesorul Florin Mihăilescu - secretar. La 10 noiembrie 1964, potrivit unor instrucţiuni ale organismelor superioare de resort şi dat fiind că profesorul Florin Mihăilescu obţinuse mult râvnitul transfer în Bucureşti, biroul de conducere al cenaclului s-a reorganizat astfel: secretar - Niţă Popescu, responsabil organizatoric - Teodor Trăşculescu, responsabil cu evidenţa şi îndrumarea creaţiei - Gheorghe Popescu. Se poate observa că responsabilul cenaclului nu se mai numea preşedinte, ci secretar, iar fostul secretar avea acum denumirea de responabil cu creaţia. Ca responsabil cu organizarea cenaclului, a fost interpus între cei doi profesori (oameni de cultură şi avizaţi cunoscători ai literaturii şi chiar creatori de literatură,  cum a fost Georgică Popescu), Trăşculescu. Întrucât cultura nu era punctul său forte, considerăm că fusese trimis, mai degrabă, să supravegheze activitatea cenaclului, dat fiind că cei doi Popescu - Niţă şi Georgică - erau ţinuţi sub strictă observaţie de organele de partid şi securitate, pentru convingerile lor politice din trecut.

De-a lungul timpului, la cenaclu, au participat ca invitaţi, scriitori cunoscuţi la nivel naţional, printre care Anghel Dumbrăveanu, Dan Deşliu, Radu Boureanu, Mihai Negulescu, Ion Horea, Florin Mugur, Victoria Ana Tăuşan, Gheorghe Tomozei ş.a. După mărturia lui Al. Florin Ţene, „în 1970 a avut loc un fructuos schimb de experienţă cu Cenaclul Literar „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea, la care au participat poeţii vâlceni George Ţărnea, Lucian Avramescu, Doru Moţoc, Ilie M. Stan, Traian D. Lungu, Felix Sima şi alţii”. La activitatea cenaclului, participau şi se vor afirma tineri condeieri precum Alexandru Liţă, Emil Istocescu, Natalia Dobrinescu, Titina Nica-Ţene, Emil Banţă, Dumitru Constantin ş.a., ale căror creaţii vor fi publicate în diferite reviste cultural-literare ale vremii.

Şedinţele se ţineau săptămânal, la casa de cultură. În general, ordinea de zi viza prezentarea, în lectura autorilor, a unor încercări de creaţie literară, în majoritatea cazurilor - poezii; urmau dezbateri, aprecieri critice,  recomandări etc., de care au beneficiat, în special, tinerii cenaclişti proveniţi de la cele două licee din oraş. Printre participanţii permanenţi la şedinţele săptămânale, se aflau profesorii Niţă şi Georgică Popescu, Natalia Dobrinescu, Victor Mihăescu şi Emil Istocescu - de la liceul teoretic;  Vasile Luţcan - profesor de limba română la şcoala din Verguleasa, basarabean de origine, cu o bogată activitate publicistică în revistele literare de peste Prut, dinainte de ultimul război; Liţă Alexandru - un foarte bun versificator  (timp de mai mulţi ani, a fost director al Casei de cultură); Ion C. Vasile – avocat (tatăl viitorului ministru Radu Vasile),  Nicolae Cochinescu - procuror, Anghel Didu - pensionar, Emil Banţă - tehnician hortiviticol, Gheorghe Oprea - funcţionar, Gheorghe Niţu - profesor, Gheorghe Ciobanu – preot; Dumitru Velea, Al. Florin Ţene, Vasile Mănoiu, Ion Cioflan, Alexandru Raiciu, Viorel Floroiu, Aurelian Drăguşin, Constantin Dumitru, Alexandrina Didicescu, Mircea Năstase şi Nicolae Manea – elevi; Alexandru Blendea - funcţionar, Tudorică Barbu - un  real talent liric (salariat la fabrica locală de încălţăminte, şeful atelierului de creaţie) ş.a.

La şedinţa cenaclului din ziua de 6 iulie 1962 (extinsă la nivelul unui spectacol mai larg, cu un numeros public), au fost prezenţi, ca oaspeţi din partea Uniunii Scriitorilor, scriitorii Dan Deşliu, Radu Boureanu şi Gheorghe Tomozei, iar din partea secţiei culturale a regiunii Argeş, a participat profesorul Vasile Iosif. In acelaşi an, la 4 octombrie, cenacliştii  şi cetăţenii din Drăgăşani au avut onoarea să fie vizitaţi de un alt grup de scriitori, format din Mihai Negulescu, Ion Horea, Aurora Cornu, Florin Mugur, Constantin Nisipeanu şi Victoria Ana Tăuşan. Practica invitării unor scriitori pentru a cunoaşte realităţile drăgăşănene culturale şi nu numai, a continuat şi în anii următori. Astfel, în 1963, la 6 octombrie, au venit la Drăgăşani, Horia Zilieru, Ion Frunzetti, Liviu Călin şi Ion Bănuţă, iar în anul următor, la 3 februarie, au fost oaspeţii cenaclului şi ai oraşului, Vlaicu Bârna şi Cicerone Teodorescu. Dintre „cenaclişti”, aveau să se afirme, cu timpul, pe plan naţional Dumitru Velea, Al. Florin Ţene, Constantin Dumitru, Aurelian Drăguşin, Ilie Gorjan, Nicolae Cochinescu, Doru Căpătaru şi alţii.

Printre cei mai activi membri ai cenaclului, prin anii 61-66, am regăsit în procesele verbale numele lui Iulian Popovici şi al Feliciei Istocescu, amândoi elevi ai liceului şi buni prieteni. Tot în această perioadă, s-a afirmat Costel Şerban  (consemnat în registrul de procese verbale la data de 15 octombrie 1964, citind poeziile Lui Columb, Lui Eminescu, Lui Sadoveanu şi Îndemn, iar la 2 martie, în anul următor, prezentând poemele Salcia, Metamorfoze şi Muză drăgăşăneană, pentru care a primit aprecieri elogioase). La 26 octombrie 1965, acelaşi prolific şi talentat poet - Constantin Şerban citea în şedinţa cenaclului poezia Cronică câmpenească, închinată evenimentelor din 1907, iar la 1 martie 1965 - poezia intitulată aluziv Aş vrea să-ţi fiu păstorul. Începând cu data de 8 decembrie 1964, apăruse şi semnătura lui Ion C. Vasile, un mai vechi îndrăgostit de literatură, care timp de 7 ani fusese deţinut politic, fiind eliberat în acel an, odată cu toţi ceilalţi colegi din categoria menţionată.

Fenomenul firesc al fluctuaţiei participanţilor la şedinţele cenaclului s-a manifestat şi în cazul cenaclului drăgăşănean. Nucleul de bază, format din cel puţin 10-15 persoane, s-a dovedit însă viguros, viabil şi statornic, reuşind să strângă în jurul său noi şi noi membri. Incetul cu încetul, cenaclul literar drăgăşănean a devenit cunoscut, de activitatera şi reuşitele sale interesându-se chiar şefii culturii regionale argeşene, de care aparţinea raionul Drăgăşani, apoi - după reforma admnistrativ-teritorială din 1968 - cei de la Râmnicu-Vâlcea. După mutarea la Bucureşti a profesorului Florin Mihăilescu, conducerea cenaclului a fost preluată de prof. Niţă Popescu, care a rămas în aceasta ipostază de şef al cenaclului timp de zece ani, până în 1970, când această misiune i-a fost încredinţată lui Emil Istocescu. Explicaţia oficială a schimbării: Niţă Popescu se apropia de vârsta pensionării. Adevăratul motiv era însă altul: el fusese exclus din partid sub pretextul că avusese legături cu mişcarea legionară, cu mulţi ani în urmă.

Noul conducător al cenaclului (Em. Ist.) a desfăşurat activitate până în 1980, când a fost numit director la Liceul teoretic, unde profesa. I-a urmat în funcţie fostul său elev, regretatul Aurelian Drăguşin, care avea să conducă cenaclul timp de mai bine de  zece ani,  până prin 1991, când firul vieţii i-a fost curmat fulgerător, spre surpriza si durerea tuturora. Din 1991, sarcina călăuzirii cenaclului din Drăgăşani a fost încredinţată talentatului poet Tudorică Barbu - un conviv plin de umor, competent sfătuitor al tinerilor.

Privită în ansamblu, activitatea desfăşurată în cadrul cenaclului a fost fructuoasă, sprijinindu-i şi stimulându-i pe tinerii cu înclinaţii literare, dezvoltându-le spiritul de apreciere critică. În această perioadă, atât conducerea cenaclului, cât şi ceilalţi membri ai acestuia, s-au străduit să se opună, pe cât aceasta a fost posibil, încercărilor autorităţilor de a subordona activitatea culturală şi literară, ideologiei şi propagandei de partid. Unele dintre cele mai reuşite acţiuni ale cenaclului au fost cele în care s-au organizat comemorări sau aniversări dedicate scriitorului drăgăşănean Gib. I. Mihăescu, la care au fost invitaţi scriitori şi critici litrerari cunoscuţi, precum Dragoş Vrânceanu, Ioan Alexandru, Nicolae Crevedia, Nicolae Manolescu, Emil Manu, Al. Oprea, Laurenţiu Ulici, Constantin Zărnescu, Al. Andriescu - editorul operei lui Gib. Mihăescu şi alţii. Cu elevii mai mari din clasele terminale, de profil umanist, de la liceu, a fost regizată şi prezentată piesa gibmihăesciană Confraţii, încă netipărită şi nejucată până la acea dată, nicăieri în ţară (teatrul clasicului român originar din Drăgăşani, avea să apară în volum abia în 1974, sub îngrijirea lui Leon Baconschi de la Cluj). Merită a fi menţionat şi un reuşit „schimb de experienţă” care, de fapt, a fost numai o deplasare a cenacliştilor drăgăşăneni la  Horezu, fără ca cei de acolo să le mai întoarcă vizita!

După 1989, activitatea cenaclului a mai continuat o bună bucată de vreme; treptat, însă, ea s-a destrămat şi, în cele din urmă, a sucombat. Încercarea de „reanimare” dintre anii 2000-2004, a fost scurtă, cenaclul sfârşind prin a se autodizolva şi a deveni istorie. În acest cenaclu, şi-au făcut ucenicia Anghel Dumbrăveanu, Virgil Mazilescu, Al. Florin Ţene, Dumitru Velea, Ilie Gorjan ş.a., care, mai târziu, se vor afirma şi în plan naţional.

În Cadrul Casei de Cultură, începând cu anul 1984, membrii cenaclului, în primul rând poeţii Teodor Barbu şi Aurelian Drăguşin, au elaborat şi editat, timp de mai mulţi ani, revista „Convorbiri drăgăşănene”, ale cărei prime numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Aşa cum se menţionează pe coperta nr. 6 – serie nouă, din decembrie 1993, publicaţia se dorea o „Revistă de opinie şi atitudine culturală”. Ca redactor-şef al numărului menţionat, apare Teodor Barbu, redactor-şef adjunct fiind Florin Neagoe, iar secretar responsabil de redacţie – Marian Bărăscu. În editorial, Teodor Barbu, constatând cu amărăciune dispersarea forţelor spirituale ale oraşului, îşi informează cititorii despre redeschiderea „salonului” (ghilimelele îi aparţin editorialistului) „după aproape un deceniu de întrerupere, datorată asprimii vremurilor” (Barbu, 1993, 1). Numărul este interesant şi prin faptul că anunţă înfiinţarea Fundaţiei „Gib Mihăescu”, cu un număr iniţial de 38 de membri, care „şi-a propus spre împlinire obiective generoase, în direcţia cunoaşterii, valorificării şi cercetării operei marelui nostru scriitor”(Ibidem, 3); este publicat şi statutul fundaţiei. Revista a mai apărut, o vreme, sporadic (în mai 1997, de pildă, apărea nr. 8), apoi a sucombat, în faţa năvalei de reviste private (multe dintre acestea, având o viaţă scurtă) care au invadat piaţa.

Fără a lua în considerare editarea, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a „Monitorului comunal” al Drăgăşaniului, publicaţia şcolară „Preludii” a elevilor de la Grupul Şcolar Brătianu, ori apariţia sporadică a unor foi volante, putem aprecia, fără teamă de exagerare, că în perioada predecembristă, „Convorbiri drăgăşănene” a fost principala publicaţie (de cultură) a oraşului!