Cărturarii din cele două Principate au impulsionat constant, nu numai dezvoltarea învăţământului public, ci şi organizarea lui pe cale legislativă, pentru a-l aşeza pe temelii solide şi pentru a-i asigura un caracter uniform şi democratic.

Ctitorii Unirii Principatelor, oameni politici progresişti şi căturari de seamă - M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, V. Boerescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, V. A. Urechia, Petrache Poenaru, I. Maiorescu, Aaron Florian ş. a. - au căutat şi insistat, în anii Unirii, să dea viaţă principiilor proclamate de Revoluţia de la 1848 pe linia învăţământului, militând pentru o instrucţie egală, integrală şi gratuită pentru toţi şcolarii şi, mai ales, pentru introducerea obligativităţii învăţământului primar.

Animaţi de împlinirea idealului unirii şi aşezarea ţării pe un nou curs al progresului, ctitorii României Modeme au constituit fermentul polarizator pentru punerea cât mai repede în practică a ideilor generoase ale revoluţiei paşoptiste. Astfel, la 8 ianuarie 1859, C. A. Rosetti publica în ziarul „Românul” articolul „Profesia de credinţă”, prin care preconiza: „educaţia comună, gratuită, îndatoritoare şi întreagă după aptitudini şi capacităţi; largă întindere educaţiei primare, toate funcţiile şi mai cu seamă ale profesorilor să fie bine plătite şi reînălţate la demnitatea lor". La rândul său, V. Boerescu, directorul Eforiei Şcoalelor din Muntenia, declara, la serbarea împărţirii premiilor din vara anului 1859, că, după 24 Ianuarie 1859, problema învăţământului a fost ridicată „la rangul unei(a) dintre cele mai importante chestiuni de stat” (725). - citește tot - 

Petrache Poenaru a avut un rol important în istoria culturală şi politică a redeşteptării naţionale a românilor din sec. al XlX-lea, cu contribuţii teoretice şi practice remarcabile, necesare înnoirilor cerute de regenerarea societăţii româ­neşti. A avut şansa de a fi trăitor şi participant activ la desfăşurarea marilor eve­nimente istorice, începând cu revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859, cu marile reforme din tim­pul domniei lui Al. Ioan Cuza, alături de alţi mari cărturari şi patrioţi cu care a pregătit drumul României modeme către Independenţă, la care, marele cărturar n-a mai apucat să trăiască bucuria de a fi prezent.

Evenimentele menţionate l-au marcat profund şi a înţeles că noile orizon­turi deschideau porţile unor schimbări aşteptate de veacuri de români, care trebu­iau împlinite urgent prin fapte. Prin cunoştinţele sale enciclopedice şi o bogată experienţă tematică şi practică, a reuşit, în cadrai generaţiei sale, să ducă lumină şcolii în popor, să salveze fiinţa scării naţionale, rămânând în conştiinţa contem­poranilor săi şi a posterităţii ca un mare ctitor al şcolii româneşti din prima jumă­tate a secolului al XlX-lea.

Urmărind cu perseverenţă dezvoltarea învăţământului autohton în limba română, a fost iniţiatorul şi a pus bazele primelor studii critice complete de elenă şi limba română, devenind, astfel, promotorul şcolii româneşti de studii greco- române, care au marcat educaţia a numeroase mari personalităţi culturale şi poli­tice din perioadele decisive ale constituirii naţiunii şi statului modem.

‘ Preocupat de programul învăţământului românesc, Petrache Poenaru a desfăşurat o intensă activitate în vederea organizării şcolilor naţionale din oraşele de reşedinţă de judeţ şi, mai ales, pentru înfiinţarea de şcoli de stat, punând, astfel bazele învăţământului primar, pentru care este socotit un mare ctitor al învăţă­mântului din ţara noastră.

Este de remarcat că a editat primul ziar românesc, Foaie de Propagandă în perioada revoluţie din 1821, când Tudor Vladimirescu se afla la Bucureşti, şi a proiectat primul drapel naţional, iar în timpul studiului din Franţa, când se afla la Paris, în 1827, a inventat stiloul, „tocul rezervor”.

Interesant este şi faptul că Poenaru a introdus în sistemul şcolar româ­nesc, încă de la început, o anumtă rigoare şi disciplină pe care le întâlnise în oc­cident, dotând şcolile cu ceas şi cu un mic clopot de alamă care, în tradiţia noastră, a rămas ca un semnal al sunării clopoţelului la începutul şi sfârşitul orelor de curs şcolar. - citește tot - 

«...dacă până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea doar turcii şi habsburgii dominau Principatele româneşti, odată cu ocuparea Crimeii de către ruşi, în 1787, vecinătatea rusă devine un pericol pentru români. Despre pacea de la Şiştov din 1871 Karl Marx notează „Abia au plecat austriecii din Ţara Românească şi ruşii, sub Suvorov, au intrat. Ţara este dată pradă focului şi jafului de către aceştia (607).

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, poporul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care avea să se reverse peste el cu consecinţe tragice. Ca stat, Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de pace încheiat în decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi se recunoştea ocuparea Crimeii de către Rusia (608) . Aşadar, începând din anul 1792 am avut vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea nostră neşansă de a evolua ulterior paşnic şi liniştit. - citește tot - 

Cap. II- EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI URBAN ŞI RURAL (1821 -1848)

A. ÎNVĂŢĂMÂNTUL URBAN (1821-1848)

Şcolile naţionale care s-au înfiinţat în fiecare judeţ au constituit un moment important în dezvoltarea învăţământului din Ţara Românească. După cum s-a precizat, în capitolul VIII din Regulamentul Organic s- au prevăzut măsuri pentru organizarea „învăţăturii publice ”, iar Eforia Şcoalelor a primit sarcina alcătuirii unui Regulament al şcoalelor. Noua lege şcolară a fost alcătuită în anul 1832. Prezentată Obşteştii Adunări, având ca raportor pe Barbu Ştirbei, legea s-a publicat în foaia oficială a statului sub titlul de „Regulament al şcoalelor publice din Principatul Ţării Româneşti”. După această legiuire, şcolile naţionale se impart în: „şcoli începătoare”, cu trei clase, în fiecare reşedinţă de judeţ şi cu patru clase la Bucureşti şi Craiova; „învăţături complimentare” de trei ani şi „cursuri speciale” (de ştiinţe juridice, matematici aplicate, agricultură practică), numai la Bucureşti (19). - citește tot - 

«...vor fi înfiinţate prin decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 octombrie 1898 , ele întregind astfel, într-un concept unitar, reţeaua instituţiilor haretiene destinate ridicării nivelului cultural al maselor prin educaţie.

În raport cu mediul în care au apărut, ele s-au costituit în bilblioteci populare săteşti şi orăşeneşti având acelaşi scop: educaţia poporului.

Documentele vremii atestă că bibliotecile populare săteşti au apărut cu mult înainte de data amintită: în anul 1868 este semnalată existenţa bibliotecii populare din comuna Beneşti, iar în 1874 - la Bărbăteşti. Ca instituţii, însă, nu au fost generalizate şi n-au beneficiat de o organizare proprie şi n-au cunoscut o funcţionalitate specifică mediului până la marele om de ştiinţă şi cultură SPIRU HARET, care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de propăşire culturală a neamului nostru, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.

Cunoscând bine realitatea spiritualităţii româneşti, legiuitorul a pornit, în proiectarea bibliotecilor populare, de la dramatica stare de înapoiere culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii care l-a unit odată pe ţăran cu şcoala: “Bătrânii nu ştiu nici să silabisească măcar, tinerii au uitat ce au învăţat în şcoală - dacă au frecventat-o vreodată - adolescenţii de azi vor uita mâine şi acelaşi fapt îngrijorător se va repeta la infinit dacă nu vom schimba la vreme cursul.

În viziunea haretiană, bibliotecile populare săteşti erau menite să preîntâmpine această situaţie şi să pună la dispoziţia ţăranilor cunoscători de carte mijloacele necesare pentru “întinderea cunoştinţelor lor uzuale”, pentru înălţarea demnităţii şi sentimentelor lor de oameni şi români, “de a limpezi într-ânşii ideea de drept şi datorie” şi “a le deschide sufletul pentru frumos, bine şi adevăr “.

În demersul cu privire la legiferarea bibliotecilor populare săteşti, Ministerul Instrucţiunii Publice a întreprins un studiu anticipat al condiţiilor de înfiinţare, precum şi alcătuirea unei liste - tip de cărţi pentru o bibliotecă rurală.

La această acţiune au fost antrenaţi cei mai de seamă dascăli de şcoală din acea vreme, din ţară. Cât priveşte elaborarea unui proiect de regulament privind funcţionarea bibliotecilor săteşti, această misie i-a revenit distinsului om de cultură, revizorului şcolar vâlcean Dimitrie Constantinescu.

Acest prim regulament de funcţionare a bibliotecilor populare în formă definitivă, a fost aprobat de Consiliul de Miniştri în august 1898. Textul său prevedea înfiinţarea treptată de biblioteci populare pe lângă şcolile primare, urbane şi rurale, cu scopul de a contribui la ridicarea culturală a populaţiei prin mijlocirea cărţii. Regulamentul amintit indica, totodată, căile de constituire a fondului de cărţi, documentele de evidenţă a acestuia şi ale activităţii bibliotecii, formele de muncă, conducerea şi controlul mersului său.

La scurt timp, regulamentul a fost urmat de o decizie prin care s-au înfiinţat primele biblioteci populare săteşti (câte 10 în fiecare judeţ), instituţiile funcţionând, asemenea celorlalte aşezăminte din sistemul extraşcolar haretian, ca organisme şcolare, dar cu atribuţiuni în afara ei. Decizia prevedea totodată condiţiile materiale ale bibliotecilor populare, conţinutul tematic al cărţilor din inventarul lor, sarcinile şcolii în realizarea scopului pe care şi l-au propus.

În judeţul Vâlcea, primele biblioteci populare apărute ca urmare a prevederilor acestui document şi a contribuţiei ilustrului revizor şcolar D. Constantinescu, sunt atestate în anul 1898 în comunele: Băbeni, Bălceşti, Călimăneşti, Govora, Păuşeşti-Măglaşi, Păuşeşti-Otăsău, Vaideeni, Zătreni, Horezu şi Măciuca (ultimele două funcţionau efectiv începând cu anul 1899).

Paralel cu iniţiativa de stat, a continuat acţiunea privată a unor învăţători şi preoţi prin a căror contribuţie au luat fiinţă, în anul 1899, un număr de 14 biblioteci populare particulare “pe lângă cele 10 biblioteci populare înfiinţate încă din 1898 şi înregistrate cu diferite cărţi“...»

(fragment)

Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ Bibliotecile populare vâlcene în anii 1898-1918

Integral, după print, în flip la https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/istoric_biblioteci_valcene_dumitrascu

în PDF la https://drive.google.com/file/d/1cL0CXW1lUWyWq0XQHZU9TIHA_B0-hxMx/view?usp=sharing

Între marile personalităţi ale secolului al XIX-lea care au contribuit la Renaşterea Neamului Românesc, se află la loc de frunte Nicolae Bălcescu, una dintre cele mai puternice gândiri revoluţionare ale naţiunii române dar şi ale umanităţii .(325) În mersul nostru haotic în procesul globalizării, pe nedrept şi cu tendinţă, se acceptă cu o totală dezinvoltură demitizarea marelui istoric revoluţionar, fiind învăluit în uitare pentru singurul motiv că şi-a iubit ţara ca nimeni altul şi s-a sacrificat pentru binele ei. În mass-media cotidiană şi în agenda marilor „gânditori” ai politicului românesc contemporan, procesul demitizării iluştilor înaintaşi începe să prindă rădăcini cu consecinţe moralmente dezastruoase în rândul publicului larg, pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi istoriografice.

(s-a născut la 18 aprilie 1894, Buzău. A decedat la 21 octombrie, 1980, Dachau, Germania (jurist, ziarist celebru, scriitor)

O distinsă personalitate a jurnalisticii româneşti Pamfil Şeicaru, acest mare jurnalist, eseist, memorialist, prozator, politolog etc., este considerat cel mai important gazetar al României Mari. El a rămas în istoria presei române a veacului XX ca o personalitate distinctă în galeria „monştrilor sacri” ai scrisului şi gazetăriei, pentru materialele tipărite şi articolele semnate, precum şi pentru publicaţiile editate. Stăpân pe sine, intransigent, temeinic informat, Pamfil Şeicaru a ştiut şi simţit evenimentele care se derulau în preajma sa, iar de cele mai multe ori a trăit chiar în mijlocul lor. Pentru articolele sale virulente, uneori folosind un limbaj agresiv, în care arăta puterea corosivă a verbului său şi datorită căruia îşi va face, deopotrivă, prieteni şi duşmani intoleranţi, va deveni o personalitate de temut printr-o perseverenţă rar înâlnită de a nu renunţa, în niciun chip, la crezul său profesional de a-şi sluji cu cinste şi înţelepciune ţara, indiferent de sistemul politic impus şi adoptat în conjuncturi internaţionale păguboase pentru România. Pe bună dreptate se spune că activitatea sa publicistică nu a fost între cele mai comode pentru autorităţi (295), iar numeroasele articole au fost „cenzurate”, deoarece se spuneau adevăruri constatate prin fapte în cele mai controversate probleme ce ţineau de moralitatea societăţii şi de existenţa statului român. Curajos din fire şi convins de adevărul spus în scrierile sale, a şocat profund, dar a nemulţumit pe mulţi „adversari”, fiind atacat cu cinism în anii interbelici: „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „afaceristul”, „adevărat rechin al presei” etc. (296), erau frecvente etichetări pornite din ură şi patimi de la confraţii săi.

O distinsă personalitate a jurnalisticii româneşti (s-a născut la 18 aprilie 1894, Buzău. A decedat la 21 octombrie, 1980, Dachau, Germania (jurist, ziarist celebru, scriitor)

Pamfil Şeicaru, acest mare jurnalist, eseist, memorialist, prozator, politolog etc., este considerat cel mai important gazetar al României Mari. El a rămas în istoria presei române a veacului XX ca o personalitate distinctă în galeria „monştrilor sacri” ai scrisului şi gazetăriei, pentru materialele tipărite şi articolele semnate, precum şi pentru publicaţiile editate. Stăpân pe sine, intransigent, temeinic informat, Pamfil Şeicaru a ştiut şi simţit evenimentele care se derulau în preajma sa, iar de cele mai multe ori a trăit chiar în mijlocul lor. Pentru articolele sale virulente, uneori folosind un limbaj agresiv, în care arăta puterea corosivă a verbului său şi datorită căruia îşi va face, deopotrivă, prieteni şi duşmani intoleranţi, va deveni o personalitate de temut printr-o perseverenţă rar înâlnită de a nu renunţa, în niciun chip, la crezul său profesional de a-şi sluji cu cinste şi înţelepciune ţara, indiferent de sistemul politic impus şi adoptat în conjuncturi internaţionale păguboase pentru România. Pe bună dreptate se spune că activitatea sa publicistică nu a fost între cele mai comode pentru autorităţi (295), iar numeroasele articole au fost „cenzurate”, deoarece se spuneau adevăruri constatate prin fapte în cele mai controversate probleme ce ţineau de moralitatea societăţii şi de existenţa statului român. Curajos din fire şi convins de adevărul spus în scrierile sale, a şocat profund, dar a nemulţumit pe mulţi „adversari”, fiind atacat cu cinism în anii interbelici: „omul cu o mie de feţe”, „şacalul”, „afaceristul”, „adevărat rechin al presei” etc. (296), erau frecvente etichetări pornite din ură şi patimi de la confraţii săi.

Cuvânt înainte

HARETISMUL –

STRATEGIE  DE  EDUCAŢIE  NAŢIONALĂ

            Prefaţând volumul precedent al prezentei lucrări – Haretismul în cultura românească (judeţul Vâlcea), Editura “Fântâna lui Manole”, Râmnicu-Vâlcea, 2008 –, afirmam că Spiru Haret a reuşit, la cumpăna secolelor XIX-XX – perioada de debut a modernizării societăţii româneşti –, să construiască un program complex de acţiune pentru susţinerea acestui proces pe calea instrucţiei şi educaţiei, dar nu atât prin doctrina elaborată în cabinete academice şi prin reforma impusă de sus în jos, şi nici prin admirabila retorică a discursului său, cât printr-o îndelungată, sistematică şi răbdătoare operă de pedagogie culturală – aceasta fiind esenţa haretismului ca mişcare înnoitoare a şcolii şi culturii româneşti.