Aspecte etice și estetice în folclorul poetic vechi din zona Bălcești de Olteț
Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.
Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individu-alizare și originalitate.
Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”
