Istorie Locala

«...în iulie 1944, liceul a fost vizitat pe neaşteptate de mareşalul Antonescu. Lucram la biroul secretarului cu uşa deschisă, deoarece era foarte cald. La un moment dat, se opreşte o maşină în faţa liceului, aud zgomot de paşi urcând pe scara de la intrare şi în pervazul uşii apare un ofiţer superior, care mă întreabă grăbit unde e spitalul militar. M-am ridicat de la birou şi i-am indicat direcţia. În aceeaşi clipă, în spatele său se iveşte un om bătrân, îmbrăcat în haine civile albe, de statură scundă, adus de spate şi cu obrajii buhăiţi. Era mareşalul Antonescu. Deşi nu-l văzusem decât în fotografii, l-am recunoscut imediat. Aspectul său de om cu totul uzat m-a impresionat într-un mod foarte neplăcut. Mi-l închipuisem pe mareşalul Antonescu ca pe un bărbat în puterea vârstei şi plin de energie, aşa cum îl înfăţişau tablourile aşezate în toate părţile. Cu atât mai mare era deziluzia mea acum, când conducătorul destinelor României îmi apărea în faţă ca imaginea vie a bătrâneţei decrepite. Intrarea noastră fără rost în cel de-al doilea război mondial şi marile greşeli politice ce le-a făcut, pentru mine nici nu mai aveau nevoie de altă explicaţie. I-am condus până la capătul coridorului, unde le-a ieşit în întâmpinare unul din medicii spitalului, m-am înclinat şi m-am retras. - citește tot - 

Nicu Angelescu

Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă". - citește tot -