Pravila de la Govora
Dumitru Lazăr
În Evul Mediu târziu, mai ales spre sfârșitul secolului al XVI-lea și, în continuare, în secolul al XVII-lea, domnitorii români, "când ei își luau în cârmuirea lor atitudini împărătești"[1], în acord cu mitropoliții Bisericii Ortodoxe, în scopul cunoașterii și respectării canoanelor bisericești, au găsit de cuviință să rânduiască viața călugărilor și a preoților, precum și a mirenilor, introducând, în viața publică, norme de legalitate și moralitate, superioare datinei ("dreptului obicinuielnic"), în momentul în care obiceiul locului nu mai funcționa în mod firesc.
Dreptul cutumiar ("obicinuielnic") - Legea Țării - a dominat, timp de secole, sistemul izvoarelor dreptului. Treptat, însă, începând cu secolul al XVI-lea, se petrece un proces de diferențiere între dreptul canonic și cel laic, între pravila bisericească și pravila domnească. Legea scrisă ("jus scriptum") începe "să fie utilizată în dovada dreptului"[2].
