Instituţii şi evenimente culturale

(1373-1987) 

Dezvoltarea oraşului. Aspecte urbanistice şi edilitare

 (1316-1987)

IV.8 Industria extractivă

Industria extractivă a Crişanei a cuprins toate activităţile industriale de extracţie a cărbunelui, ţiţeiului, minereurilor, pescuitului, exploatărilor forestiere, precum şi unele activităţi de prelucrare primară.

            Trustul Minier ,,Ardealul’’ Oradea coordona activitatea tuturor minelor de extracţie din Crişana: Bratca cu sectorul Corniţel şi Valea Neagră, exploatarea minieră Ip, exploatarea minieră ,,Sălajul’’ cu sectorul minier Chieşd[1], Sărmăşag, Bicaştău, Şuncuiuş cu sectorul Bălnaca, Recea, Surduc şi Dumbrava, exploatarea minieră Bobota, Derna, etc. Din aceste mine se extrăgea: lignit, cărbune brun, bitum şi nisipuri bituminoase, argilă refractară. De-a lungul vremii s-au depus eforturi pentru reducerea consumului specific de lemn, prin extinderea armării metalice şi cu bolţari pentru a asigura rezistenţa galeriilor, s-a utilizat motorina drept combustibil (de obicei se folosea lignitul pentru extracţia bitumului), s-a introdus iluminatul electric. Pentru automatizarea staţiilor de pompare a apei s-a pus în aplicare metoda de pornire automată a pompelor, s-a construit o staţie de sortare şi însilozare, s-a introdus o combină de abataj pentru tăierea cărbunelui, s-au înlocuit conductele de fier cu conducte din policlorură de vinil.

IV.6 Industria locală

            Întreprinderea de Industrie locală ,,Metalica’’[1] din Oradea a fost înfiinţată în anul 1949 ca o cooperativă pentru deservirea populaţiei. Mai mulţi meşteşugari din Oradea se unesc, având ca principale produse confecţionate: bidoane de untură, cazane de rufe, făraşe şi tăvi dreptunghiulare. Cu timpul, cooperativa s-a integrat în circuitul economic, astfel că în anul 1959 fosta cooperativă devine întreprindere industrială de stat. Producţia devine de serie mare, se duce o intensă activitate pentru dotarea cu utilaj, lărgirea serviciilor, construirea de noi clădiri. Începe să exporte în Ghana, Tunisia, Liban, Elveţia, Ungaria, Israel[2]. Producea bunuri metalice de larg consum, dintre care: reşouri cu trei ochiuri cu gaze, maşini de gătit cu două ochiuri, lămpi de gătit cu petrol, cafetiere, perii de măturat, hotă absorbantă, uscător de rufe, mese pliante, capse patente, butoni rapizi, trusă de traforaj, maşini de găurit, coarbe, polizoare, reşouri electrice, scule de lăcătuşerie etc.

            Întreprinderea mecanică şi piese de schimb[3] Oradea, Piaţa Cetăţii, nr. 18, s-a înfiinţat în anul 1950, prin Decizia nr. 80 a Comitetul provizoriu al oraşului Oradea, unitate care cuprindea 79 salariaţi, în 5 ateliere. Aceasta avea un profil divers: spălătorii, boiangerii, reparaţii auto, lăcătuşerie, tâmplărie şi întreţinere apeducte. În 1951 s-au comasat atelierele ,,Dimitrov’’ din strada Cuza-Vodă, nr. 82, turnătoria ,,Ardealul’’ din strada Lahovari, nr. 28 şi secţia de sobe de teracotă de pe strada Beiuşului, nr. 52, schimbându-se denumirea unităţii în Întreprinderea Comunală Metalo Chimice. În anul 1955 se deschide, pe strada Republicii, un magazin de prezentare şi desfacere a produselor realizate în întreprindere. În anul 1956, prin reorganizare, se cedează secţiile de produse chimice şi carbonat de potasiu noului Combinat raional de industrie locală ,,Dimitrov’’ Oradea.

IV.5 Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

            În cadrul industriei construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor erau incluse: Uzina de maşini unelte ,,Înfrăţirea’’ Oradea, Uzina de utilaj minier din oraşul Dr. Petru Groza (Ştei), Întreprinderea de echipament metalic pentru binale Oradea, Întreprinderea pentru Industria de Stat ,,Metalica’’ Oradea, Uzina de reparaţii Oradea, Uzina ,,Metalul’’ Salonta şi alte unităţi mai mici din Marghita, Aleşd şi Beiuş.

            Uzina ,,Înfrăţirea’’ Oradea[1] avea cea mai mare pondere în cadrul industriei. În anul 1902, prin asociere, lăcătuşul Tatrai Alexandru şi Klein Jaroslav, turnător, au înfiinţat, pe strada Transilvaniei, o mică întreprindere compusă dintr-un atelier de lăcătuşerie şi turnătorie. În anul 1904, turnătoria de pe strada Transilvaniei s-a mutat pe actualul teren al Uzinei ,,Înfrăţirea’’. În 1907 se mai uneşte cu un atelier de lăcătuşerie şi tinichigerie. Profilul noii fabrici se lărgeşte prin realizarea de pluguri pentru agricultură, prese pentru stors struguri, articole de lăcătuşerie şi tinichigerie pentru uz casnic. În anul 1908, inginerul Schuler Adolf şi Zsuba Martin, reîntorşi din America, au transformat aceste ateliere mici într-o întreprindere, ceea ce a permis să înceapă producţia pentru stat. Figura sub denumirea de Prima turnătorie şi fabrică de maşini unelte din Oradea, unde lucrau circa 120 de muncitori. În anul 1911 s-a construit o hală de prelucrări mecanice şi montaj, cu o suprafaţă de 1800 m². În timpul acţiunilor greviste care au cuprins întreaga monarhie austro-ungară, pe fondul greutăţilor materiale derivate din desfăşurarea războiului mondial, în Oradea anului 1918 se înfiinţează un sindicat al muncitorilor. Pe fondul relansării economiei României Întregite, vechea întreprindere se reorganizează şi ia numele de Fabrica ,,Phoebus’’. Acţionarii acestei fabrici au încheiat contracte cu statul pentru reparaţii de locomotive şi încep fabricaţia, cu un capital de 300000 lei. În anul 1926, fabrica are un capital de 100 milioane lei. Pe parcursul anilor, în cadrul fabricii au loc greve ale muncitorilor, care cereau măriri de salarii şi condiţii mai bune de lucru. În anul 1936, Fabrica ,,Phoebus’’ a fost preluată de Societatea Franco Română, iar în anul 1940 a fost evacuată şi mutată la Brăila, cu o parte dintre muncitori, punând bazele Uzinei ,,Progresul’’. La evacuare acţionarii au demontat complet acoperişul metalic de la secţia prelucrări mecanice, precum şi turnătoria de fontă. În anii următori, cât a fost cedat Ardealul, în aceste clădiri s-au instalat o serie de ateliere mici. În anul 1947 s-au asociat: Turnătoria de oţel a lui ,,Ivan’’, Lăcătuşeria ,,Fraţii Grünwald’’ - fabrică de ambalaje metalice[2], Fabrica de sobe ,,Szanto Dezideriu şi Fiul’’ - fabrică de rulouri şi sobe, Atelierul de broaşte şi uşi ,,Fulger’’, Fabrica de cărucioare de copii ,,Standard’’ şi Fabrica de avioane fără motor, aparţinând lui Molnar. Asocierea acestor întreprinderi s-a făcut la iniţiativa Comitetului Judeţean al P.C.R. Bihor şi a comisiilor sindicale, înfiinţându-se o societate pe acţiuni sub vechea denumire de ,,Phoebus’’. Obiectul de activitate al acestei societăţi era fabricarea de produse din fier şi din lemn (rulouri de metal şi lemn), maşini unelte pentru export. La 11 iunie 1948, în urma naţionalizării, s-au mai comasat o serie de întreprinderi din Oradea, luând fiinţă Întreprinderea ,,Înfrăţirea’’[3] Oradea.

IV.4 Industria uşoară

Ramură cu vechi tradiţii în Crişana, a fost pusă în evidenţă prin unităţile şi produsele realizate la vechile întreprinderi: ,,Solidaritatea’’, ,,Crişul’’, ,,Arta’’ - încălţăminte, ,,1 Mai’’ – blănuri, ,,Mioriţa’’ – tricotaje, Pădurea Neagră – sticlă, Fabrica de confecţii din Marghita, Topitoria de in şi cânepă din Palota sau Fabrica de textile ,,Crişana’’.

Fabrica de piele şi încălţăminte ,,Crişul’’ Oradea [1], Str. Independenţei, nr. 5, a fost o întreprindere economică subordonată Centralei Industriei Pielăriei, Cauciucului şi Încălţămintei din Bucureşti. În anul 1945, exista un mic atelier de încălţăminte al cooperatorilor sindicalişti din industria pielăriei, cu utilaje de la fosta Fabrică ,,We – Ego’’, cu un efectiv de 40 muncitori, care producea câteva mii de perechi de încălţăminte pe an. Cooperativa denumită ,,Topanca’’ a mai avut şi un atelier de reparat încălţăminte pentru populaţie. La 31 decembrie 1947, Cooperativa ,,Topanca’’ a preluat Fabrica de încălţăminte ,,Favorit’’ cu utilaje şi cei 77 muncitori. În anul 1948 Cooperativa s-a dezvoltat, ajungând la un efectiv de 182 de cooperatori, cu o producţie de 170 de perechi de încălţăminte pe zi. În anul 1948, Cooperativa ,,Topanca’’ a fost naţionalizată, întreprinderea primind numele: Fabrica de încălţăminte ,,Dobrogeanu Gherea’’ Oradea, care s-a comasat, în anul 1949, cu Fabrica de încălţăminte ,,Trainica’’. Prin unificare, fabrica va avea un efectiv de 343 de salariaţi, dintre care 306 muncitori direct productivi, cu o producţie zilnică de 300 de perechi de încălţăminte. În anul 1952, ca urmare a asimilării Fabricii de piele şi talpă ,,Teodor Neculiţă’’, Întreprinderea ,,Dobrogeanu Gherea’’ a devenit o fabrică de mare capacitate. Dacă la început aproape toate operaţiile se executau manual, cu timpul s-a încercat dotarea cu utilaje corespunzătoare şi mecanizarea principalelor faze de lucru. În anul 1953, Întreprinderea ,,Dobrogeanu Gherea’’ a preluat utilajul Fabricii ,,Avram Iancu’’ din Vaşcău, unitate care a fost lichidată. S-a început confecţionarea primelor loturi de încălţăminte destinate exportului în U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Olanda, Franţa, Danemarca, Iordania, Liban, Finlanda, Norvegia, Austria etc. În anul 1967 s-a construit o nouă clădire, cu o capacitate de producţie mai mare, realizându-se într-o singură zi întreaga producţie de încălţăminte din anul 1945. Prin sistematizarea şi dezvoltarea tăbăcăriei minerale, în anul 1981 s-a pus în funcţiune noul atelier, cu o capacitate de producţie de 20 de tone de înmuieri/zi. Se executau diverse sortimente de încălţăminte din piele, dar şi din înlocuitori. În prezent, fabrica nu mai funcţionează.

I.CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european

I. CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european

1.1.    Istoricul Casei Naţionale

            Una dintre cele mai importante realizări ale societăţii româneşti din municipiul Oradea şi judeţul Bihor din perioada interbelică a constituit-o înfiinţarea Casei Naţionale. Chiar dacă actul de naştere al acestei instituţii datează din 23 iunie 1929, ideea creării unei astfel de instituţii la graniţa de vest a României Mari datează din anul 1926[1].

În viziunea creatorilor săi, Casa Naţională din judeţul Bihor era considerată o urgenţă, după cum spunea Î.P.S.S. Arhiereul Andrei Crişanul, viitor preşedinte de onoare al acestui lăcaş, deoarece în urma noastră se ridică o generaţie care aşteaptă realizări de la  noi, generaţie care vrea să se inspire din pilda vieţii noastre[2].

            În scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei Interimare de atunci, dr. Aurel Lazăr, de către Episcopul Roman Ciorogariu, Episcopul dr. Valeriu Traian Frenţiu şi Arhiereul Andrei Crişanul, la data de 11 iunie 1929, se preciza intenţia de a înfiinţa Casa Naţională din Bihor „pentru ocrotirea intereselor româneşti din toate domeniile vieţii sociale”[3]. De asemenea, se solicita ca şi sediu al acesteia, Hotelul Regina Maria (fostul imobil Szechenyi) – care reprezintă proprietatea oraşului în contextul în care expiră contractul de închiriere a vechiului chiriaş, la 1 noiembrie 1929.

Cetatea medievală Piatra Șoimului, azi în ruine, este așezată la 5 km la Nord de orașul Aleșd, în inima Munților Plopișului. De-a lungul evului mediu această cetate a constituit centrul economic și militar al așezărilor de pe cele două versante ale Munților Plopișului.

       Formele sub care găsim amintită cetatea în documentele medievale sunt: Solunkeu - 1306, Zolmuskyu – 1367,Castrum Solyomkev -1394, Solymko 1588, Solyomko -1630. Tradiția spune că cetatea și-a luat denumirea de SOLYOMKO (Piatra Șoimului) de la faptul că la începutul construirii cetății, între stânci s-au găsit multe cuiburi de șoimi.

   Cetatea Piatra Șoimului este atestată documentar prima oară la 1306 când cu ocazia unei pricini lămurite în fața capitlului orădean sunt amintiți și ” Castelanii Szodosz”. - Castelan al cetății și Adrian și Paul fratele lui Bud; ca reprezentanți ai stăpânului lor Iacob Borșa.

     Fără îndoială cetatea este mult mai veche, constrită în a doua jumătatea a sec. al XIII-lea de cei care au fost primii stăpâni ai domeniului, judele Paul sau fiul acestuia Nicolae , Voievod al Transilvaniei .

Domeniul cetății a avut mai mulți stăpâni, trecând pe rând în stăpânirea Voievodului Transilvaniei, a Coroanei ungare, iar în cele din urmă în anul 1618 ajunge în posesia lui Gavrilaș Movilă , fostul domn al Țării Românești ( iunie 1618 - iulie 1620) care s-a adăpostit în Transilvania împreună cu mama sa și cu fratele său mai mic.

(La începutul secolului XX)

Contopirea celor două pieţe într-una singură nu a îngreunat situaţia generală, dimpotrivă, a adus după sine numeroase avantaje. Iată câteva centre comerciale mari, cu proprietarii respectivi:

• "Casa Ulmann”. în această clădire se afla Centrul comercial, de unde se aprovizionau toţi comercianţii, mai mici sau mai mari, din Oradea, dar şi din comunele ori satele din împrejurimi. Mărfurile constau din tot felul de stofe şi pânzeturi, ceai, portocale, lămâi, uleiuri comestibile ambalate, importate de firma Ulmann. La data ridicării lor, cumpărătorului i se acorda, în funcţie de valoarea sumei facturate, un anume procent. Unora dintre micii comercianți li se acordau credite în mărfuri plătibile într-o perioadă mai lungă.

• În faţă cu “blocul turn” de azi se afla o casă cu un etaj, azi demolată. Era proprietatea “Heller”, care deţinea un mare depozit de cherestea. De aici, orăşeni şi săteni îşi puteau procura , contra cost, tot felul de materiale de construcţie precum minizi, grinzi, scânduri. Salariaţilor, militari sau civili, li se eliberau materiale plătibile şi în rate lunare.

• "Andreny şi fiii” - Oţelul de astăzi - funcţiona ca mare magazin de fierărie şi unelte de tot felul. Pe lângă marele magazin din Oradea, mai erau filiale la Beiuş, Salonta. Într-o clădire vecină de Andreny, se găsea un magazin cu seminţe de tot felul. Era o filială a unei mari firme de seminţe din Budapesta , sub denumirea de “Mauthner”. Toţi cei care se ocupau cu grădinăritul, “bulgarii” în primul rând, dar şi ceilalţi, inclusiv cei de la ţară, se aprovizionau de aici cu seminţe.Semințele “Mauthner” erau de o calitate superioară şi foarte apreciate în epocă.

• Prin anii 1921-1922, se găseau în Oradea oameni săraci, cerșetori, vagabonzi, a căror pungă nu le permitea taxa de câţiva lei pentru a putea dormi în vreo pivniţă, amenajată ca “sălaş de noapte”. Mai era un motiv că nu li se dădea întotdeauna loc între ceilalţi covartioşi care fuseseră primiţi înainte: starea lor jalnică, fiind zdrenţăroşi şi cu păduchi. Aceşti oameni, cu o soartă atâ de vitregă, aveau şi ei nevoie să se adăpostească undeva, să se odihnească în timpul nopţii. Unde să meargă? Alegeau unele din marile parcuri ale oraşului. A doua zi de dimineaţă, întâlnindu-se unul cu altul, se întrebau unde au tras peste noapte. “La Hotelul Mauthner” spunea cel întrebat. Asta însemna că a dormit pe iarbă, în unul din parcuri: în Parcul Lighet sau în Reday.

În secolele XI/XII – XVII, atenţia călătorilor străini, între care deosebim prelaţi cu diferite niveluri intelectuale, ingineri constructori militari, soli şi diplomaţi sau însoţitori ai armatelor turceşti care au asediat cetatea, s-a îndreptat cu precădere asupra puterii defensive a fortăreţei, a clădirilor din interior, a şanţului de protecţie, multe narate în contexte dramatice, legate de invaziile şi deja amintitele asedii ale cetăţii.

Un alt motiv al trecerii în revistă a acestor mărturii este tocmai întinderea lor temporală extremă, realitate care a permis să avem descrieri atât a primei fortificaţii ridicată din pământ şi o palisadă, distrusă cu prilejul invaziei tătare din anul 1241, cât şi a celei medievale din piatră sau a impresionantei cetăţi bastionare, finalizată la începutul secolului al XVII-lea. Cronicile tuturor acelora care s-au perindat în evul mediu pe la Oradea completează în mod fericit stampele de epocă ce ne-au înfăţişat cetatea şi oraşul. În fine, cercetările arheologice întreprinse aici în ultimii ani, au confirmat, de cele mai multe ori, naraţiunile călătorilor din evul de mijloc.