Istorie Locala

 Viaţa satului de odinioară era, cu siguranţă, mai grea decât azi, dar era, poate, mai frumoasă. Frumuseţea ei consta, mai cu seamă, în faptul că oamenii erau mai deschişi, mai prietenoşi... Se distrau mai puţin şi mai simplu, doar de sărbători, în rest trebuia să muncească. Poate şi de aceea sărbătorile şi tradiţiile aveau fastul şl farmecul lor. Ca să nu se uite, vă vom prezenta câteva...

Copilăria  de odinioară

Doamne, cât de fascinant este universul copilăriei! Generaţia de după cel de-al Doilea Război Mondial a trăit o copilărie săracă din punct de vedere material, dar bogată sufleteşte. Facem parte amândoi (autorii Constantin Butişcă și loan Pele) din această generaţie şi ne aducem bine aminte că, pentru noi, copilăria a fost vârsta lipsei de griji, a jocului şi a inventivităţii, dar şi a muncii în gos­podărie. Dacă uităm acum întâmplările ultime­lor luni, vă asigurăm că ne sunt foarte proaspete amintirile acelor vremuri. Pentru că ele sunt nemuritoare...

Chiar dacă vor părea unora desuete, vi le vom povesti, grupate pe anotimpuri, datorită farmecului lor inegalabil, naturaleţii lor de necontestat. înainte de a le citi, vă rugăm să aveţi în vedere că pe vremea copilăriei noastre abia se asfaltase şoseaua Ştei-Băiţa (în 1954), abia se electrifícase satul (în 1957) şi abia apăruseră televizoarele în sat (în 1963); nici vorbă de calculator sau Internet...

În sezonul  de iarnă

Sărăcăcios îmbrăcaţi, cu sumane rămase de la fraţii mai mari sau de la părinţi, cu cioareci uzaţi, cu opinci în picioare (uneori petecite - plotogite - pe ici pe colo), aşteptam cu multă nerăbdare primii fulgi de nea. După ce se aşternea zăpada (pe vremea aceea stratul de zăpadă era gros şi persistent) ne bateam cu bulgări de zăpadă (mai ales la şcoală, în pauze)... Construiam cu măiestrie oameni de zăpadă. Nasurile lor erau morcovii furaţi din pivniţe; pălăriile pe care le aşezam pe capul lor erau oalele vechi de metal şterpelite din depo­zitele de fier vechi din gospodăria bunicilor; nasturii care le încheiau presupusele sumane erau bucăţi mari de jar scos din sobă, răcit şi devenit pe loc cărbune...

              Blaga MihocPuţini oameni am întâlnit în care se îmbină aproape la perfecţie jovialitatea, bunul simţ, caritatea şi spiritul enciclopedic. Acesta este profesorul Blaga Mihoc care în acest an a împlinit vârsta de 70 de ani. A avut şansa să cunoască personalităţi de prim rang ale epocii: pe Episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Episcopul ortodox Nicolae Popovici (1903-1960) dar şi pe Lucian Blaga (1895-1961) sau pe profesorul Constantin Daicoviciu (1898-1973). De numele său se leagă contribuţii serioase la istoria Reformei agrare în judeţul Bihor, la istoria Bisericii Greco-Catolice în secolele XIX-XX. 

 

Cuvântul de ordine „Înainte, spre Oradea!”, apărut într-o Foaie volantă, editată la Divizia „Tudor Vladimirescu”, avea o mare încărcătură istorică. Reprezenta un îndemn adresat ostaşilor spre îmbărbătare în luptele din ultimul act al simfoniei eliberării oraşului de pe Crişul Repede. „După o săptămână de linişte în sectorul nostru - se arăta între altele în foaie - pandurii se avânt în atacul hotărâtor pentru Oradea. Drumurile de retragere ale germanilor şi maghiarilor sunt tăiate (…). Pentru viitorul nostru şi al familiilor noastre, într-o Românie liberă, independentă şi democratică, Înainte!”[2]

Atacul a început la 11 octombrie, când forţele grupării mobile a frontului au ajuns în raionul Biharia, în măsură să acţioneze spre Oradea. În dimineaţa acelei zile, la orele 7,40, după o pregătire de artilerie de 20 minute, care a neutralizat rezistenţele inamice de la Nojorid şi Leş, Divizia „Tudor Vladimirescu” a pornit la atac, având în primul eşalon două regimente de infanterie sprijinite de câte un divizion de artilerie. Regimentul 1 Infanterie, care fusese trecut la dreapta diviziei, a atacat spre colţul de sud al satului Nojorid şi până la orele 16 a reuşit să pătrundă la vest de şosea şi să taie legătura între unităţile inamice de la Nojorid şi cele de la Leş. Regimentul 2 Infanterie şi-a îndreptat atacul spre Leş, reuşind să pătrundă cu parte din forţe în interiorul satului, să respingă contraatacurile fasciste şi să înceapă curăţirea localităţii. Acţiunea Regimentului 2 Infanterie la Leş a fost ajutată de către dreapta Diviziei 3 Munte care a învăluit satul pe la vest. Regimentul 3 Infanterie, aflat la Păuşa în eşalonul doi, a ajuns în acest timp la 400 m sud-est Nojorid. La orele 18, divizia a primit ordin să se oprească, şi să consolideze aliniamentul atins.

 

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit unadevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

 

Inevitabil eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure, apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena, din 30 august 1940, zi de doliu naţional[2].

Natura şi coloritul mediului strategic, pur şi simplu al noului context, în care trebuiau să se exprime Armata română, în cursul lunii septembrie 1944, au fost determinate în cel mai înalt grad de faptul că inamicul a reacţionat extrem de violent la întoarcerea de front din partea României, la 23 august 1944, prin recurgerea la o ofensivă în stil mare, având ca ţintă mutarea frontului româno-german pe Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni[3], înainte ca forţele principale ale armatei române şi marile unităţi sovietice să debuşeze din teritoriul muntos şi să se desfăşoare în capul de pod menţinut ferm de trupele noastre de acoperire[4].

Actul eroic al eliberării Oradiei s-a produs în condiţii operativ-strategice dintre cele mai complexe, apropiindu-se de unicitate, fiind precedat de 30 zile fără nopţi în faţa morţii[5].

 

Apărarea flancului de sud a fortificaţiilor includea şi versanţii de apus al Apusenilor. În acest mod soluţiile teoretice se materializau în concepţiile de apărare a României.

În campania de lucru din anul 1937 şi vara anului 1938 s-au terminat cazematele din sectorul Oradea, până la Bodo tn – aproape 4 km S. - S.V. de liziera de sud Oradea, urmând ca flancul sudic să fie prelungit până la 1,5 km a lizierei de nord a localităţii Şauaieu. În raport cu misiunea strict secretă ce o avea, comandantul Diviziei 17 Infanterie a efectuat un studiu amănunţit al zonei cuprinsă între: Crişul Repede, Canalul colector şi Crişul Negru, iar în adâncime Holod, valea Topa, spre flancul fortificaţiilor.

Pericolul unui atac venea dintr-o eventuală ofensivă ungară dusă pe direcţia Salonta, Tileagd, Aleşd sau chiar Bratca cu scop de a întoarce sectorul fortificat, de la sud de cazemate. Pentru contracararea unei astfel de acţiuni se punea problema unei misiuni de mişcare, pentru Brigada 3 Mixtă Munte, deoarece trupele Diviziei 17 Infanterie trebuiau să „ducă o rezistenţă fără gând de retragere[1]. O posibilă uşurare a luptei s-ar fi realizat prin prelungirea fortificaţiilor, spre Şauaieu.

Acţiunile militare, posibile, în sectorul studiat au fost raportate la posibilităţile şi intenţiile probabile ale trupelor ungare de a ataca, în condiţiile naturale oferite de teren. Subscriem la concluziile specialiştilor militari români, potrivit cărora era puţin probabil ca trupele ungare să fi atacat în lungul Crişului Negru, spre Cârligaţi, pentru a cucerii văile Iadului, Drăganului şi Someşului. Riscul de a fi oprită ofensiva, între Rez şi Creasta Bihorului ar fi întârziat-o şi ar fi irosit grosul forţelor într-o pungă de foc, în detrimentul acţiunilor din Poarta Someşului. Până la terminarea lucrărilor de fortificaţii acţiunea era posibilă, mai ales pe direcţia Salonta, Tinca, Tileagd sau Aleşd. Ungaria, potrivit estimărilor serviciilor de informaţii, în cel mai rău caz pentru noi, putea să destine din totalul celor 21 Brigăzi Mixte, 17 contra României, din care cel puţin două „vor face siguranţa spre Valea Crişului Alb şi Arad, 11 ar fi destinate pentru atacul secundar, şi o rezervă de pe Crişul Negru, maxim 4 Brigăzi (aproape 2 Divizii)[2].

 

„Toţi să depună toată inima şi toată râvna pentru dezvoltarea şi întărirea aşezământului României Mari, dovedind astfel că jertfele de pe câmpul de luptă nu au fost în zadar”

 Ferdinand I.

 

 

Prevederile armistiţiului de la Focşani şi apoi a păcii de la Buftea-Bucureşti, din 7 mai 1918, ducea nu numai la mutilarea teritorială, ci şi la  subordonarea economică şi politică, fapt pentru care pacea nu-a fost niciodată recunoscută şi deci neratificată. Armata, neînvinsă, era gata, deşi demobilizată, să-şi reia drumul de luptă[1].

Teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie şi stăpânire străină au continuat lupta pentru unitatea statală. După consumarea evenimentelor revoluţionare din 1917 basarabenii sub protecţia armatei române: prin Divizia 11 la Chişinău; Divizia 1 Cavalerie la Bălţi şi Soraca, Divizia 2 Cavalerie la Basarabeanca şi Tighina şi Divizia 13 Infanterie la Cetatea Albă şi Chilia, au hotărât la 27 martie 1918 unirea cu România. Acţiunea trupelor române a început pe 7 ianuarie şi, s-a încheiat pe 27 februarie 1918[2]. Faţă de acţiunile anterioare, cele din ianuarie-februarie 1918 au avut doar rolul de a restabili ordinea de drept. Meritul principal în desfăşurarea fără incidente a misiunii armatei revenea generalului Ernest Broşteanu, comandamentul Diviziei 11 Infanterie, care şi-a îndeplinit ordinele fără a se amesteca în certurile interne.

 

  • La 14/15 august 1916, în baza ordinului Ministrului de Război 2891, a luat fiinţă Divizia 11 Infanterie, prin transformarea Comandamentului 1 Teritorial.
  • Elemente componente ale Diviziei 11 Infanterie s-au format anterior:
  • -          1 iunie 1908, Batalionul de recrutare Dolj, în baza înaltului Decret 917;
  • -          23 iunie 1913 - Regimentul 41 Infanterie, în baza înaltului Decret nr. 4608. Acest Regiment a mobilizat cartierul Diviziei 11 Infanterie şi al Brigăzii 22 Infanterie în august 1916.
  •        La încheierea mobilizării Divizia 11 Infanterie a avut în organică Brigada 21 şi 22 Infanterie şi Regimentele: 18, 58, 41, 71 Infanterie, 21 Artilerie şi 1 Artilerie Munte.

 

Planul de apărare şi de organizare a Sectoarelor de Lucru Nr.1 Oradea şi Nr.2 Diosig, după constituirea Brigăzii 1 Fortificaţii, a căzut în sarcina acesteia. Era o misiune în plus pe care înţelegea s-o ia generalul Nicolae Stoenescu, date fiind „condiţiunile excepţionale în care ne găsim şi când nici un efort nu trebuie precupeţit”[1], după cum raporta acesta la 21 iulie 1939. În acel raport, comandantul Brigăzii 1 Fortificaţii, făcea o seamă de propuneri pentru finalizarea lucrărilor potrivit principiului progresivităţii lor în sensul operativ. Realizarea acelui principiu s-ar fi putut obţine prin subordonarea Sectoarelor de lucru nr. 1 şi 2 acelui comandament – mai puţin „execuţia tehnică, desăvârşirea organizării, în adâncime, adică completarea fortificaţiilor”[2] cu lucrări pasagere care-o asigurau sistemului operativitatea. În această ordine de idei Campanie de lucru 1939 trebuia să soluţioneze o seamă de chestiuni, de mare complexitate tehnică şi tactică, dintre care amintim : obstacolul antitanc şi câmpurile de mine; obstacolul de infanterie din faţa şanţului antitanc, din faţa liniilor şi împrejurul cazematelor; îngroparea transmisiunilor – cu derivaţii cu tot - şi a circuitelor aeriene până în zona rezervelor de la Tileagd şi Marghita; armarea cazematelor pentru mitralieră, a 5 posturi de comandă observatoare permanente de batalion, 3 puncte comandă de regiment şi unul de brigadă (pasager); adăposturi pentru mitralierele de flancare a şanţului antitanc, în sectorul Apateu; executarea corpurilor de gardă, cel puţin din 2 în 2 cazemate; dotarea cu proiectoare pentru iluminarea câmpului de luptă; întrebuinţarea celulei fotoelectrice pentru conducerea focului pe timp de noapte; dotarea cazematelor cu afet, ventilatoare, grup electrogen, filtru anti-gaz, perdele anti-gaz, periscoape, telefoane, posturi radio, porţi grilă, uşi blindate, aparate pentru evacuarea oxidului de carbon rezultat din trageri, etc[3].

Page 2 of 9
Ești aici: Home Bihor