Istorie Locala

 

Al doilea război mondial a afectat întreaga populaţie din spatele frontului, viaţa cotidiană precum şi mentalul colectiv. Războiul însemnând nu doar desfăşurarea operaţiunilor militare ci şi suportarea greutăţilor, dificultăţilor existenţei mărunte, aspecte considerate minore în raport cu marile evenimente ale istoriei. În condiţiile războiului lipsurile populaţiei au devenit tot mai mari iar starea de spirit din ce în ce mai manifestă contra prelungirii acestuia[1]. Această situaţie, în Bihorul împărţit în două, este bine ilustrată de notele informative, rapoartele jandarmilor sau autorităţilor locale pentru anul 1943. Acestea pun în evidentă nemulţumirile populaţiei, atitudinea faţă de război, dificultăţile şi lipsurile materiale cu care se confrunta populaţia.

Nici în perioada 1940 - 1944, România nu a scăpat de ameninţări la adresa integrităţii sale teritoriale, chiar după rapturile la care a fost supusă în 1940. Ambiţiile teritoriale ungureşti se suprapuneau peste programul propagandistic în care "interesele Ungariei se termină la Carpaţi"[2], după cum declara premierul în iulie 1941. O declaraţie cât se poate de periculoasă, care atenta oficial la integritatea teritorială a statului român. Arbitrajul de la Viena, nu e o satisfacţie deplină, nu a mulţumit pretenţiile teritoriale ale guvernului horthyst la adresa României. Acesta a făcut tot posibilul pentru dobândirea întregului Ardeal. Este meritul guvernului de la Bucureşti că a reuşit să împiedice micşorarea frontierelor româneşti, şi aşa ciuntite.

 

 cercul ubofiterilor 1

Cercul Militar al Subofiţerilor Oradea a luat fiinţă în 1930, pe baza legislaţiei în vigoare, şi  a fost  înscris în Registrul Persoanelor Juridice, ţinut la grefa Tribunalului Bihor, sub nr. 87/1930. După înfiinţare, Cercul a desfăşurat multiple acţiuni social-culturale, în urma cărora, pe lângă socializarea şi culturalizarea membrilor săi, s-a realizat şi un important fond la dispoziţia Comitetului de conducere, provenit în principal din cotizaţiile membrilor şi alte fonduri atrase. Din memoriul asupra verificării gestiunii în bani a Cercului Subofiţerilor, efectuat de cpt. Gheorghe Naum, însărcinat prin ordinul de zi nr.15/1935 al Diviziei 17 Infanterie, la data de 16 noiembrie 1935, rezultă faptul că asupra Cercului exista suma de 614.416 lei, din care 43.070 lei în numerar, iar 571.345 în acte de portofoliu.

            Controlul evidenţia întârzierile la trimiterea cotizaţiilor, cu restanţe de un an, deşi reţinerile se făcuseră la casieriile unităţilor respective. Pentru remedierea situaţiei, se cereau măsuri energice contra casierilor care întârziau trimiterea cotizaţiilor în conturile Cercului. Reţinem, de asemenea, că, potrivit statutului, Cercul acorda membrilor săi împrumuturi mici – ca de exemplu: cu 5000 lei a fost împrumutat maistrul croitor Ioan Negrea, cu 2000 lei plt. maj. Th. Corban – sume purtătoare de dobândă de numai 6%, încasată la ridicarea creditului. Potrivit actelor de gestiune, sume importante erau depuse la Banca Marmorosch Blank, la Banca Generală a Ţării Româneşti şi Casa de Economii, sume care trebuiau trecute la Casa Militară. Din examinarea hotărârilor luate în adunarea generală reţinem că s-a trecut la majorarea cotizaţiei fiecărui subofiţer de la 25 lei la 80 de lei, lunar. Verificatorul propunea „să se acorde mai departe ajutoare de boală, mai ales pe timpul iernii, când cheltuielile membrilor sunt sporite, iar bolile sunt destul de frecvente”[1].            Adunarea generală a subofiţerilor, din 16 februarie 1936, a ales ca preşedinte activ pe maiorul Berbescu din Regimentul 85 Infanterie (cu 87 voturi), deoarece vechiul preşedinte, maiorul Leon Vasilescu, deşi fusese reales cu majoritatea de voturi (113), a refuzat conducerea pe mai departe a Cercului. Adunarea a luat în discuţie cumpărarea unui loc de casă pentru nevoile Cercului, dar, întrucât avea dreptul la unul gratuit s-a hotărât aşteptarea răspunsului la cererea înaintată prin garnizoană.

 

După dezmembrarea Cehoslovaciei, Germania urmărea expansiunea spre sud-estul Europei, cale considerată de Berlin ca fiind cea mai uşoară şi mai favorabilă. Realizarea ei însă se va desfăşura după un program limitat, mărginindu-se într-o primă fază numai până la gurile Dunării. Dintre factorii care au făcut ca însăşi statul major al armatei germane să încline pentru o asemenea acţiune, în primul rând, pe această direcţie. Expansiunii germane nu i s-ar putea opune decât Ungaria şi România. Ungaria putea fi uşor atrasă de partea Germaniei pe chestiunea revendicărilor teritoriale pretinse pe seama României. Astfel, printr-o eventuală acţiune contra României, revendicările maghiare ar fi mascat, faţă de celelalte mari Puteri europene, adevăratele tendinţe ale Germaniei, armata ungară, înarmată şi susţinută de unităţi germane, formând în realitate avantgarda armatei Reich-ului. România, după părerea germană, incomplet înarmată, va capitula uşor în faţa unui atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre est sau spre sud. Pentru o acţiune către est (Ucraina), Germania  urma să deschidă prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătut pe întreaga sa lungime numai de o singură autostradă. Metoda nu provoca direct nici Polonia şi nici U.R.S.S., ale căror armate, bine dotate, ar fi putut da mai mult de lucru armatei germane[1].

 

După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.

 

Motto:

 „..voi toţi care aţi dus Drapelul român în ţinuturile hotarelor noii Românii întregite, aduceţi-vă aminte necontenit că pe steagurile noastre sunt scrise cuvintele: „Onoare şi Patrie”

Ferdinand I

 

Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 - aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi.

 

Atitudinea politică pe care România trebuia s-o ia în conflictul european era de competenţa guvernului şi a regelui. Marele Stat Major trebuia să cunoască această atitudine, cu un moment mai devreme, pentru „a lua măsurile necesare de adaptare la ipoteză, la situaţia de fapt[1]. Memoriul înaintat ministrului apărării, de către generalul de divizie Ştefan Ionescu, se referea la măsurile urgente, preventive şi operative, pe care Marele Stat Major trebuia să le aplice. Aceste măsuri vizau mai întâi „aspectul chemării sub arme, a contingentelor aflate în rezervă”[2], pentru instrucţie, deoarece armata ungară era în curs de concentrare şi mobilizare, în apropierea frontierei noastre, iar armatele europene erau pe picior de război. Interpretarea specialiştilor că acest aspect avea caracter politic, era în esenţa lui corect.

Planul de campanie, pentru 1939/1940, trebuia să soluţioneze problemele strategice având în vedere, în primul rând, situaţia şi nevoile proprii. Alianţele nu mai aveau nici măcar valoare morală, în primăvara anului 1939. Problemele fundamentale pentru frontul românesc de Est şi de Sud rămâneau neschimbate, în timp ce pe frontul de Vest apăreau noi aspecte. În calculele de război, ale ungurilor, contra noastră, se regăseau tot mai mulţi indici de amestec şi de susţinere germană. Pentru rezolvarea acestei probleme politice, militarii, trebuiau să opereze schimbări în planul de mobilizare şi transporturi.

Planul de campanie[3] prevedea măsuri pentru: mărirea capacităţii de transport, prin dublarea căii ferate Teiuş, Apahida; ameliorarea tronsonului văii Prahovei şi introducerea unui nou tronson - Ilva Mică, Vatra Dornei. La început de campanie, pentru mobilizare, se preconiza un prim eşalon de: 25 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 1brigadă de grăniceri şi 3½ divizii de cavalerie, iar pentru al doilea eşalon alte 6 divizii de infanterie. Al doilea eşalon ar fi fost operativ numai după ce ar fi primit armamentul şi echipamentul necesar, până atunci ar fi urmat programul de instrucţie, în raioanele favorabile unei uşoare îmbarcări. Printre măsurile urgente, pentru chemarea rezervei, trebuia înlocuit sistemul de mobilizare cu unul care să permită mobilizarea parţială sau preventivă, concomitent cu modificarea dislocării la pace.

           Un document de stat major, de mari proporţii (399 p.), întocmit în 1939, studia minorităţile din România. Potrivit mărturisirilor autorilor, studiul pornea de la nevoia unei priviri de ansamblu, în lipsa unei lucrări documentate, asupra minorităţilor din ţară. O asemenea lucrare era determinată şi de evenimentele petrecute în Europa, cu un an mai devreme, care au pus în evidenţă actualitatea problemei elementului etnic, datorită soluţiilor neaşteptate de dezmembrare şi apoi de desfiinţare a unui stat, cum a fost cazul Cehoslovaciei. Interesul era mare din punct de vedere militar şi anume pentru ducerea acţiunilor de luptă, aprovizionare trupelor, rechiziţionarea de bunuri şi, nu în ultimul rând, sub aspectul cunoaşterii stării de spirit.

 

           Evenimentele au luat pe nepregătite autorităţile statului român, care nu au fost în măsură să prezinte materiale concludente cu privire la prezenţa diferitelor etnii în viaţa culturală, politică şi economică a statului. Doar în articole sporadice şi în conferinţele unor cărturari au fost atinse aspecte privind problema culturii, băncilor, agriculturii, industriei şi comerţului, a românilor de peste hotare şi a colonizării lor la hotare. Interesul faţă de minoritarii din zonele de frontieră era justificat de acţiunile directe, deschise sau mascate, desfăşurate de aceştia împotriva statului român, în conformitate cu instrucţiunile primite din capitalele învecinate. Evreii, deşi nu revendicau teritorii, aveau o poziţie dominantă în toate mediile româneşti şi erau dispuşi a face compromisuri şi a pactiza cu oricare alt stăpân[1].

          Marele Stat Major român s-a adresat tuturor autorităţilor statului pentru a se documenta în problema minorităţilor şi a cunoaşte poziţia acestora sub multiple raporturi. Constatându-se lipsa informaţiilor din partea autorităţilor, pe motiv că nu s-a făcut „niciodată deosebire între cetăţenii statului şi nici o autoritate nu a cerut această distincţiune”[2], studiul a fost completat cu recunoaşteri şi verificări de teren. Greutăţile elaborării acelui studiu au fost accentuate de lipsa unor hărţi administrative unitare. Hărţile judeţene nu aveau acelaşi format, scară, colorit. Unele purtau în loc central portretul prefectului. Din capitolul care se referea la originea şi continuitatea neamului aflăm că „românii sunt poporul celor dintâi şi mai vechi creştini”[3], din jurul Carpaţilor, care nu a fost desfiinţat după năvălirile barbare şi care a pierdut în epoca slavă şi turcă aproape jumătate din teritoriul geto-dac, adică cea mai mare parte din ţinuturile sud - dunărene.

Marți, 11 Decembrie 2012 12:04

Oradea, pagini de istorie

Scris de

resurse5

 

 

 

 

Marți, 11 Decembrie 2012 10:41

Memoria caselor

Scris de

resurse 2

 

resurse 3

Page 3 of 9
Ești aici: Home Bihor