Istorie Locala

După dezmembrarea Cehoslovaciei, Germania urmărea expansiunea spre sud-estul Europei, cale considerată de Berlin ca fiind cea mai uşoară şi mai favorabilă. Realizarea ei însă se va desfăşura după un program limitat, mărginindu-se într-o primă fază numai până la gurile Dunării. Dintre factorii care au făcut ca însăşi statul major al armatei germane să încline pentru o asemenea acţiune, în primul rând, pe această direcţie. Expansiunii germane nu i s-ar putea opune decât Ungaria şi România. Ungaria putea fi uşor atrasă de partea Germaniei pe chestiunea revendicărilor teritoriale pretinse pe seama României. Astfel, printr-o eventuală acţiune contra României, revendicările maghiare ar fi mascat, faţă de celelalte mari Puteri europene, adevăratele tendinţe ale Germaniei, armata ungară, înarmată şi susţinută de unităţi germane, formând în realitate avantgarda armatei Reich-ului. România, după părerea germană, incomplet înarmată, va capitula uşor în faţa unui atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre est sau spre sud. Pentru o acţiune către est (Ucraina), Germania  urma să deschidă prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătut pe întreaga sa lungime numai de o singură autostradă. Metoda nu provoca direct nici Polonia şi nici U.R.S.S., ale căror armate, bine dotate, ar fi putut da mai mult de lucru armatei germane[1].

După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.

Motto:

 „..voi toţi care aţi dus Drapelul român în ţinuturile hotarelor noii Românii întregite, aduceţi-vă aminte necontenit că pe steagurile noastre sunt scrise cuvintele: „Onoare şi Patrie”

Ferdinand I

Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 - aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi.

Atitudinea politică pe care România trebuia s-o ia în conflictul european era de competenţa guvernului şi a regelui. Marele Stat Major trebuia să cunoască această atitudine, cu un moment mai devreme, pentru „a lua măsurile necesare de adaptare la ipoteză, la situaţia de fapt”[1]. Memoriul înaintat ministrului apărării, de către generalul de divizie Ştefan Ionescu, se referea la măsurile urgente, preventive şi operative, pe care Marele Stat Major trebuia să le aplice. Aceste măsuri vizau mai întâi „aspectul chemării sub arme, a contingentelor aflate în rezervă”[2], pentru instrucţie, deoarece armata ungară era în curs de concentrare şi mobilizare, în apropierea frontierei noastre, iar armatele europene erau pe picior de război. Interpretarea specialiştilor că acest aspect avea caracter politic, era în esenţa lui corect.

Planul de campanie, pentru 1939/1940, trebuia să soluţioneze problemele strategice având în vedere, în primul rând, situaţia şi nevoile proprii. Alianţele nu mai aveau nici măcar valoare morală, în primăvara anului 1939. Problemele fundamentale pentru frontul românesc de Est şi de Sud rămâneau neschimbate, în timp ce pe frontul de Vest apăreau noi aspecte. În calculele de război, ale ungurilor, contra noastră, se regăseau tot mai mulţi indici de amestec şi de susţinere germană. Pentru rezolvarea acestei probleme politice, militarii, trebuiau să opereze schimbări în planul de mobilizare şi transporturi.

Planul de campanie[3] prevedea măsuri pentru: mărirea capacităţii de transport, prin dublarea căii ferate Teiuş, Apahida; ameliorarea tronsonului văii Prahovei şi introducerea unui nou tronson - Ilva Mică, Vatra Dornei. La început de campanie, pentru mobilizare, se preconiza un prim eşalon de: 25 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 1brigadă de grăniceri şi 3½ divizii de cavalerie, iar pentru al doilea eşalon alte 6 divizii de infanterie. Al doilea eşalon ar fi fost operativ numai după ce ar fi primit armamentul şi echipamentul necesar, până atunci ar fi urmat programul de instrucţie, în raioanele favorabile unei uşoare îmbarcări. Printre măsurile urgente, pentru chemarea rezervei, trebuia înlocuit sistemul de mobilizare cu unul care să permită mobilizarea parţială sau preventivă, concomitent cu modificarea dislocării la pace.