Istorie Locala

 

 „Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   -  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

         Semnatar - Un fecior de secui

 

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Marți, 20 Noiembrie 2012 14:57

Roman Ciorogariu- 1852-1936

Scris de

Episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei este una dintre personalităţile de mare anvergură ale Bisericii Ortodoxe Române de dincoace de Munţi. Născut în 1852, într-o bogată comună de lângă Arad, Pecica, provenind, după mamă, din familia giulană Nicoară, înrudit aşadar cu patriotul român Moise Nicoară, ajunge institutor în casa primpretorului David Nicoară din Aletea, lângă Giula. Bursier al Fundaţiei Elena Ghiba-Birta (fiica preotului Mihai Ghiba din Bichiş) şi al Consistoriului arădean, studiază la Leipzig şi Bonn. Ajunge profesor la Institutul Teologic Pedagogic din Arad, avându-i colegi pe viitorul mitropolit Vasile Mangra, pe Petru Pipoş şi pe alţi fruntaşi români. Lucrează o vreme şi la prima bancă românească arădeană „Victoria".roman ciorogariu

Tuns în monahism în 1900, în străvechea mănăstire Hodoş-Bodrog de lângă Arad, de către egumenul de atunci, Arhimandritul Augustin Hamsea, Ieromonahul Roman Ciorogariu urcă repede treptele slujirii bisericeşti, devenind directorul Institutului Teologic din Arad, fiind hirotesit protosincel, cu dreptul de a purta brâul roşu. La alegerile de mitropolit din 5 august 1916, deşi  i se propune chiar de către Vasile Mangra, vicarul de la Oradea, refuză să candideze. In condiţiile intrării României în război, Oradea devine centru mitropolitan, atât pentru ortodocşi cât şi pentru uniţi. Aşa se face că mitropolitul recunoscut de autorităţi, Vasile Mangra, este hirotonit şi instalat la Oradea, la 29 octombrie 1916.

Îîn aprilie 1917, Roman Ciorogariu este ales vicar la Oradea, de către Sinodul eparhial de la Arad. La începutul anului bisericesc 1917, 1 septembrie, a încetat mandatul său ca director al Institutului Teologic Pedagogic din Arad precum şi directoratul revistei arădene „Biserica şi şcoala" şi a început noua sa misiune în fruntea Consistoriului eparhial din Oradea. În octombrie 1918 este prezent la Budapesta ca semnatar al „Declaraţiei de independenţă naţională", Declaraţia de la Oradea, ce urma să fie depusă în Parlament. Murind Mitropolitul Vasile Mangra, Vicarul Roman Ciorogariu este de faţă la înmormântarea din cimitirul pestan Kerepesi, unde îşi doarme somnul în aşteptarea învierii şi marele mecenat Emanuil Gojdu.

Nicolae Popovici

Nicolae Popoviciu s-a născut la 29 ianuarie 1903 în localitatea Biertan, primind la botez numele Nicolae. Şcoala primară a urmat-o la şcoala săsească din Biertan, învăţând limbile maghiară şi germană. Apoi a urmat liceul la Dumbraveni, Şcoala Normală din Sibiu şi Liceul Andrei Şaguna din Braşov. Şi-a îndreptat apoi paşii la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, cu dorinţa de a sluji Biserica lui Dumnezeu şi Neamul Românesc. A fost un student eminent, publicând încă din anii studenţiei studii şi articole, având o activitate intensă în cadrul Societăţii studenteşti Andrei Şaguna, al cărui preşedinte a si fost în anul IV.

Remarcat de mitropolitul Nicolae Bălăn, care l-a luat sub îndrumarea şi oblăduirea sa, Nicolae Popoviciu îşi complectează studiile la vestita Academie Teologică de la Cernăuţi, unde obţine în anul 1931 titlul de licenţiat cu teza "Începuturile nestorianismului" lucrare alcătuită sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţa. Apreciindu-i calităţile intelectuale şi morale, mitropolitul Nicolae Bălăn l-a trimis la studii post-universitare, timp de patru ani, în Grecia, unde audiază cursurile renumiţilor teologi Hristu Andrutos şi Panaiot Bratsiotis, iar apoi in Germania, la Facultatile de Teologie si Filozofie din Műnchen, Tűbingen, Leipzig şi Breslau.

 

Unul din iniţiatorii importanţi ai construirii bisericii ortodoxe din Salonta a fost primarul Aurel Greavu, care în 1928 l-a invitat pe episcopul Roman Ciorogariu pentru a alege împreună locul unde urma să fie construită biserica.

La 20 septembrie 1930 credincioşii cumpără edificiul numit Regale, care a fost demolat. Pe terenul rămas liber s-a construit apoi biserica.

Piatra de temelie a bisericii a fost aşezată şi sfinţită de către episcopul dr. Andrei Magieru Crişanul, înconjurat de un sobor de preoţi, pe timpul păstoririi preotului Liviu Lărgeanu, la 3 mai 1931.

Biserica este zidită din cărămidă presată pe un fundament de beton armat, după planul arhitectului salontan Kiss Mihály. Clădirea, în formă de cruce, stil românesc combinat cu cel bizantin, are o cupolă centrală deasupra naosului, înaltă de 30 metri şi două turnuri deasupra intrării principale, fiind acoperite cu tablă. Lungimea interioară este de 24 metri, iar lăţimea de 9 metri.

Mobilierul, din lemn de stejar a fost executat în atelierul meşterului local Tóth Imre, iar icoanele de către absolvenţii Şcolii de Artă şi Meserii din Oradea, sub conducerea pictorului Nicolae Irimie. Biserica a fost dotată cu trei clopote, care au fost turnate de firma F.R. Hönig din Arad. Slujba de sfinţire a clopotelor a avut loc la 25 iulie 1932 şi a fost oficiată de delegatul Episcopiei Oradiei, Zaharia Moga.

 

         Nu se  știe exact, că unde se afla în Salonta și cum arăta biserica familiilor Toldi, și cea a haidonilor. În schimb, numele preoților figurează în documentele bisericii reformate încă din anul 1637. Primul nume cunoscut a fost cel al preotului Huszti András.

La începutul secolului al XVIII-lea, vechea biserică de lemn din Salonta a devenit neîncăpătoare pentru numărul crescut de credincioși reformați, care se hotărăsc să strângă fonduri pentru construirea unui nou lăcaș. În 1755 este finalizată o biserică de cărămidă, înconjurată de un zid fortificat, cu patru turnulețe. În 1757 în turnul bisericii a fost montat un orologiu fabricat la Debrețin, donaţia comercianţilor macedonieni.

Joi, 25 Octombrie 2012 11:37

Raionul Aleșd- 1950-1960

Scris de
1
În anii  1950 - 1960 raionul Aleșd a cunoscut profunde  ”transformări  înnoitoare”. În această perioadă au fost create o serie de întreprinderi noi. Una dintre acestea este Exploatarea minieră Șuncuiuș  care, prin producția dată în 1964, a asigurat cea mai mare parte din necesarul de argilă refractară al economiei naționale
 
 
      O altă realizare : hidrocentrala  Vad - Aștileu  , intrată în funcțiune în anul 1955.

 

Piatra de temelie a gimnaziului superior din Salonta fost aşezată întrun cadru de sărbătoare la data de 26 august 1908. Terenul a fost donat de către consiliu pe actuala Str. Republicii. Clădirea a fost proiectată de arhitectul de origine salontană, Székely László (3 august 1877–23 ianuarie 1934), care în aceea perioadă era arhitectul-şef al oraşului Timişoara. A fost inaugurat la 1 septembrie 1909, întro atmosferă de deschidere înălţătoare.

Colegiu

 

Primii absolvenți au ieșit de pe băncile liceului în 1911. Erau 25. Printre cadrele didactice ale acelei perioade îl amintim pe Viski Károly, etnograf, mai târziu academician, profesor universitar la Cluj, care a scris două cărți despre cultura, folclorul acestei zone. Urmașul său, Szendrey Zsigmond era și el preocupat de salvarea creațiilor folclorice. Printre cei mai sârguincioși elevi ai săi s-a numărat Olteanu Alexandru, care după 1920 a fost cunoscut ca scriitor. Din rândul pedagogilor renumiți îl mai amintim pe dr. Móczár József, care cu ocazia aniversării a 300 de ani de existență a localității a scris monografia „Salonta 1606–1906“. Dintre elevii liceului îi putem aminti pe cunoscutul poet Erdélyi József și astronomul Kulin György.

Miercuri, 10 Octombrie 2012 09:25

Fényes Elek

Scris de

 

Fényes Elek (născut în satul Ciocaia, lângă Săcueni, județul Bihor, în 7 iulie 1807  - decedat în Ujpest, Ungaria,  23 iulie 1876) scriitor de economie statistică și geografică, autor a mai multor studii și lucrări,  reprezentant major al Academiei de Științe Ungare , membru corespondent din 1837 -, membru ordinar (1858-1867).

 

 (Gravură făcuta de Pollák Zsigmond, 1876)

Feniek Elek

 

Cariera

 

 A învățat  științe umanistice la Oradea, după care a studiat la Facultatea de Drept in Bratislava. In 1836 s-a mutat la Budapesta, unde a lucrat în diverse domenii economice, dar în primul rând în domeniul statisticii. Din lucrările  sale, contemporanii săi au aflat despre  economia, starea demografică  și statistică a țării.

A enumerat resursele materiale și intelectuale ale  națiunii în comparație cu țările vecine , astfel încât a scos  în evidența și mai mult starea de subdezvoltare a țării.

Ești aici: Home Bihor