Manual de aritmetică, pentru clasa I,II,III gimnaziala- din 1906
Scris de BHBiblioteca
Manualul de aritmetică din 1906 , aflat în colecțiile Bibliotecii Județene Bihor, a fost editat la Blaj în 1906 la Editura Tipografiei Seminarului Greco Catolic.
Clasa I, II, III gimnazială, sunt echivalente ale claselor a 5-a a 6-a si a 7-a gimnazială.
Manualul de aritmetică începea cu
”Numărare, scrierea numerilor şi exprimarea lor.” Se studiau numeri arabici și de alte sisteme pentru scrierea numerilor .
Secţiunea II, se ocupa de monete şi sistemul metric . În secțiunea a doua se studiau elemente de -capital, procent, interes si timp- relaționat cu dobânzile așteptate. Se vorbea , despre obligațiuni (hârtii de stat) și acții - acționari și acțiuni.
Către onor , corp didactic primar
Ţinem să atragem atenţiunea binevoitoare a onor. membri ai corpului didactic primar asupra următoarelor: Cartea de faţă este întocmită în cicluri pe baza bucăţilor de cetire. Aceasta nu însemnează însă să se ia totdeauna ca punct de plecare bucăţile de citire, ci şi celelalte materii de învăţământ cu cari sunt în legătură.
Pentru înlesnirea predării istoriei s’au stabilit puncte principale la începutul fiecărei bucăţi, în scopul ca şcolarii să se deprindă a nara ţinând seama de ideile principale. Lecturile istorice se vor ceti în clasă fără a se memoriza.
Lecturile ştiinţifice precum şi cele ce privesc pe viitoarele gospodine, se vor ceti după indicaţiunile programei, potrivii felului şcoalei (de băeţi sau de fete) şi diferitelor regiuni ale ţării.
CASA NAŢIONALĂ DIN ORADEA – centru cultural orădean şi european
Scris de BHBiblioteca
I.CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european
I. CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european
1.1. Istoricul Casei Naţionale
Una dintre cele mai importante realizări ale societăţii româneşti din municipiul Oradea şi judeţul Bihor din perioada interbelică a constituit-o înfiinţarea Casei Naţionale. Chiar dacă actul de naştere al acestei instituţii datează din 23 iunie 1929, ideea creării unei astfel de instituţii la graniţa de vest a României Mari datează din anul 1926[1].
În viziunea creatorilor săi, Casa Naţională din judeţul Bihor era considerată o urgenţă, după cum spunea Î.P.S.S. Arhiereul Andrei Crişanul, viitor preşedinte de onoare al acestui lăcaş, deoarece în urma noastră se ridică o generaţie care aşteaptă realizări de la noi, generaţie care vrea să se inspire din pilda vieţii noastre[2].
În scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei Interimare de atunci, dr. Aurel Lazăr, de către Episcopul Roman Ciorogariu, Episcopul dr. Valeriu Traian Frenţiu şi Arhiereul Andrei Crişanul, la data de 11 iunie 1929, se preciza intenţia de a înfiinţa Casa Naţională din Bihor „pentru ocrotirea intereselor româneşti din toate domeniile vieţii sociale”[3]. De asemenea, se solicita ca şi sediu al acesteia, Hotelul Regina Maria (fostul imobil Szechenyi) – care reprezintă proprietatea oraşului în contextul în care expiră contractul de închiriere a vechiului chiriaş, la 1 noiembrie 1929.
Popor cu o bogată istorie, românii din cele mai vechi timpuri au ştiut să păstreze cu sfinţenie datinile şi obiceiurile strămoşeşti.
Trecând peste perioadele de dominaţie străină, românii au conştientizat că identitatea naţinală este cel mai de preţ lucru la care nu pot renunţa, orice s-ar întâmpla.
Religia creştină, alături de alte elemente istorice, a devenit elementul forte prin care românii şi-au demonstrat continuitatea, latinitatea şi dăinuirea în vatra firească a fostului neam dacic.
De aceea, tinerii din zilele noastre au datoria morală de a păstra şi duce mai departe tradiţiile specifice naţiei române, integrarea acestora în tradiţiile europene.
Lucrarea de faţă este un studiu de caz, un început de drum în ceea ce priveşte conservarea, transmiterea şi însuşirea unor frumoase obiceiuri de primăvară care există de sute de ani, îndeosebi în zonele rurale ale României. Şi aceasta, deoarece satul a păstat cel mai bine obiceiurile şi tradiţiile care au făcut parte integrantă din existenţa sa.
Unul dintre obiceiurile răspândite în toate zonele arealului românesc a fost acela al „Surăţitului”, numit şi „Prinsul văruţelor” care avea loc în preajma echinocţiului de primăvară, când începea „drumul sfânt al pâinii” şi aratul ogoarelor.
Postul Paştelui este urmat de unele dintre cele mai frumoase, trainice, expresive şi bogate datini, aducând aminte nu atât de trecerea timpului cât, mai ales, de perioada de purificare, de bunăstare, de armonie şi pace pe care o trăiesc locuitorii satelor şi nu numai.
Doamne, Ţie mă rog, ţine pe fraţii mei (fratele meu) şi surorile mele (sora mea), dându-le lor sănătate, viaţă lungă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale şi să facă cele ce sunt după voia Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, de acum până la capătul vieţii, să ne iubim şi să ne cinstim unii pe alţii, - căci ce este mai bun şi mai frumos decât a vieţui fraţii împreună!
Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră şi milostiv fii nouă, că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
CAP. I. ISTORICUL OBICEIULUI
Cântecul poate exprima toate sentimentele,
în toate gamele, mergând până la cea mai delicată înălţare ideală a sufletului omenesc.
Având o existenţă milenară, obiceiurile au avut un rol important în organizarea vieţii sociale din satul tradiţional. Reglementând relaţiile omului cu natura înconjurătoare şi colectivitatea din care face parte, ele marchează atât trecerea de la un anotimp la altul, de la un an sau altul, cât şi momentele importante din viaţa omului, naşterea căsătoria şi moartea, contribuind la modelarea comportamentului uman.
Cetatea medievală Piatra Șoimului, azi în ruine, este așezată la 5 km la Nord de orașul Aleșd, în inima Munților Plopișului. De-a lungul evului mediu această cetate a constituit centrul economic și militar al așezărilor de pe cele două versante ale Munților Plopișului.
Formele sub care găsim amintită cetatea în documentele medievale sunt: Solunkeu - 1306, Zolmuskyu – 136
7,Castrum Solyomkev -1394, Solymko 1588, Solyomko -1630. Tradiția spune că cetatea și-a luat denumirea de SOLYOMKO (Piatra Șoimului) de la faptul că la începutul construirii cetății, între stânci s-au găsit multe cuiburi de șoimi.
Cetatea Piatra Șoimului este atestată documentar prima oară la 1306 când cu ocazia unei pricini lămurite în fața capitlului orădean sunt amintiți și ” Castelanii Szodosz”. - Castelan al cetății și Adrian și Paul fratele lui Bud; ca reprezentanți ai stăpânului lor Iacob Borșa.
Fără îndoială cetatea este mult mai veche, constrită în a doua jumătatea a sec. al XIII-lea de cei care au fost primii stăpâni ai domeniului, judele Paul sau fiul acestuia Nicolae , Voievod al Transilvaniei .
Domeniul cetății a avut mai mulți stăpâni, trecând pe rând în stăpânirea Voievodului Transilvaniei, a Coroanei ungare, iar în cele din urmă în anul 1618 ajunge în posesia lui Gavrilaș Movilă , fostul domn al Țării Românești ( iunie 1618 - iulie 1620) care s-a adăpostit în Transilvania împreună cu mama sa și cu fratele său mai mic.
Podul de peste Crișul Repede , înainte de anii 1945 .
Biserica cu Hramul Adormirea Maicii Domnului este construită în centrul oraşului, pe locul unde în anul 1904 au fost omorâţi 30 de români, răsculaţi împotriva nobilimii maghiare. Construirea ei a început în vara anului 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, terminându-se în numai 75 de zile, de către Armata română respectiv de BRIGADA 1 MIXTĂ MUNTE-SINAIA sub comanda GENERAL PETRE BĂLĂNESCU.
A fost sfințită în 1945.
În pridvorul bisericii s-au aşezat 2 plăci comemorative din marmură alba una în dreapta şi alta în stânga. Arhitect a fost Fr. Starill, constructor J. Waxmundszky. Pictura executată în tehnica fresco a fost executată de domnul Fordea Mihail din Bucureşti.
Fântână arteziană din centrul orașului .
În plan frontal , Casa Letai construita în anul 1910- devine pe rând: Casă de nașteri, Spital , actualmente sediul Finațelor.
În partea stîngă :Biserica Romano Catolică construită în stil neuroman, in anul 1914; fosta clădire a CEC –ului, construită în 1897 de Letai Andras actualmente sediul Bibliotecii ”Octavian Goga ”Aleșd.
În partea dreaptă :casa Kociss, construită în 1850
(La începutul secolului XX)
Contopirea celor două pieţe într-una singură nu a îngreunat situaţia generală, dimpotrivă, a adus după sine numeroase avantaje. Iată câteva centre comerciale mari, cu proprietarii respectivi:
- "Casa Ulmann”. în această clădire se afla Centrul comercial, de unde se aprovizionau toţi comercianţii, mai mici sau mai mari, din Oradea, dar şi din comunele ori satele din împrejurimi. Mărfurile constau din tot felul de stofe şi pânzeturi, ceai, portocale, lămâi, uleiuri comestibile ambalate, importate de firma Ulmann. La data ridicării lor, cumpărătorului i se acorda, în funcţie de valoarea sumei facturate, un anume procent. Unora dintre micii comercianți li se acordau credite în mărfuri plătibile într-o perioadă mai lungă.
- În faţă cu “blocul turn” de azi se afla o casă cu un etaj, azi demolată. Era proprietatea “Heller”, care deţinea un mare depozit de cherestea. De aici, orăşeni şi săteni îşi puteau procura , contra cost, tot felul de materiale de construcţie precum minizi, grinzi, scânduri. Salariaţilor, militari sau civili, li se eliberau materiale plătibile şi în rate lunare.
- "Andreny şi fiii” - Oţelul de astăzi - funcţiona ca mare magazin de fierărie şi unelte de tot felul. Pe lângă marele magazin din Oradea, mai erau filiale la Beiuş, Salonta. Într-o clădire vecină de Andreny, se găsea un magazin cu seminţe de tot felul. Era o filială a unei mari firme de seminţe din Budapesta , sub denumirea de “Mauthner”. Toţi cei care se ocupau cu grădinăritul, “bulgarii” în primul rând, dar şi ceilalţi, inclusiv cei de la ţară, se aprovizionau de aici cu seminţe.Semințele “Mauthner” erau de o calitate superioară şi foarte apreciate în epocă.
- Prin anii 1921-1922, se găseau în Oradea oameni săraci, cerșetori, vagabonzi, a căror pungă nu le permitea taxa de câţiva lei pentru a putea dormi în vreo pivniţă, amenajată ca “sălaş de noapte”. Mai era un motiv că nu li se dădea întotdeauna loc între ceilalţi covartioşi care fuseseră primiţi înainte: starea lor jalnică, fiind zdrenţăroşi şi cu păduchi. Aceşti oameni, cu o soartă atâ de vitregă, aveau şi ei nevoie să se adăpostească undeva, să se odihnească în timpul nopţii. Unde să meargă? Alegeau unele din marile parcuri ale oraşului. A doua zi de dimineaţă, întâlnindu-se unul cu altul, se întrebau unde au tras peste noapte. “La Hotelul Mauthner” spunea cel întrebat. Asta însemna că a dormit pe iarbă, în unul din parcuri: în Parcul Lighet sau în Reday.
Citeşte mai mult ...
Intelectualii din ceica .Poză din anul 1927.
Biserica din Ceica poartă hramul Pogorârea Sf. Duh şi a fost reconstruită în anul 1925 .
Alaturat va prezentam documente de arhiva care arata cu, s-a facut in acei ani colectarea sumelor necesare pentru a porni constructia.
Printre cei care au contribuit a fost si familia din imagine, Vasile Ivan care a trimis bani tocmai din
Cleveland Ohio.
La randul lor cei care au primit donatia trimite familiei din america documentul care prezinta pe toti cei care au contribuit finanaciar.
Biserica a fost construita din piatra. A fost sfinţită în 1926. Are 3 turle iar stilul bisericii este cel bizantin combinat cu cel moldovenesc. Biserica a fost pictată de către pictorul prof. Ioan Someşan din Timişoara în anii 1987-1988. Printre obiectele de
Sărbătoarea începe în seara de 24 decembrie, prin colinzile de la ora 18 ale copiilor între 4 şi 14 ani, care, pe la orele 22, se retrag acasă
, deoarece după această oră încep colindele grupurilor de fete şi feciori şi chiar familii mai tinere care se colindă reciproc. Înainte de-a fi primiţi în casă, atât cei mici cât şi cei mari, cântă o colindă la fereastră sau la uşă.
Turca e şi azi cea mai populară şi mai cunoscută datină în sat (Ceica). Ea face parte din jocurile cu măşti, din obiceiurile de iarnă organizate de colindători.
În Ceica, perioada de organizare a jocului cu turca începe deodată cu ivirea lunilor de iarnă, când bărbaţii mai vârstnici din sat, cei m
ai isteţi, mai sfatoşi şi cu voci frumoase se hotărăsc „să facă turcă”. Numărul lor nu e limitat, pot fi mai mulţi sau mai puţini, între 15 şi 30 de turcaşi. Dintre ei se aleg câţiva care sunt investiţi cu diferite sarcini legate de organizarea şi desfăşurarea datinei.
Primul este „svornicul”, care poartă responsabilitatea turcii, primeşte darurile şi rosteşte creaţiile rituale. Alt personaj este „birăul mic”, care se îngrijeşte să „vestească” la fiecare casă sosirea turcii. „Iopa”, un alt personaj, are sarcina de-a „purta în sac colacii” şi alte daruri primite de turcaşi.
Mai sunt doi chemători, cu menirea de a chema din casă în casă pe toţi cei care au primit turca, să participe pe „bulciugul turcii”, adică la petrecerea pe care o organizează turcaşii după ce au terminat colindatul prin sat. Cel mai interesant personaj este însă „turcaşul”, căruia i se solicită rezistenţă fizică, isteţime, temperament şi aptitudini de joc. El trebuie să fie „un fel de drac”, după cum precizează cei care organizează jocul turcii.
Datina turcii are un repertoriu destul de mare. Preferinţele gospodarilor sunt diferite şi ei trebuie să le satisfacă, căci „aceia nu-s turcaşi care nu ştiu toate colindele”. Repertoriul cuprinde cel puţin 15-20 de colinde, aproape fiecare având aproximativ 60 de versuri.
IOSIF VULCAN (1841- 1907) Bibliografie de recomandare
Scris de BHBiblioteca-
A.OPERA ANTUMĂ
Bihor