Atat in perioada premergatoare cat si cea din timpul celui de-al doilea razboi mondial,locuitorii comunei au trecut prin grele incercari. In toamna anului 1944, timp de doua saptamani ,locuitorii s-au refugiat in padurile Hodobana ,Dealu Săc, Bradu Rău, Valea Rea, Coh, Leurdeasa ,luand cu ei vitele, cateva haine si ceva alimente.
Soldatii sovietici s-au adapostit in cateva case din sat timp de 4-5 zile,dupa careintr-o zi, in termen de jumatate de ora, au plecat peste tarina Buduresei.
La razboi au fost chemati toti tinerii si barbatii apti de lupta..
Atestata documentar din 1583, localitatea Budureasa este cu certitudine mult mai veche.Potrivit etimologiei populare ,denumirea vine de la “buturi arse”.
Stim de la strabuni ca in decembrie 1600 ,cativa reprezentanti din satele noastre au fost la Beius sa-l intampine pe marele voievod Mihai Viteazul care a poposit trei zile (6-8 decembrie) in cetatea din Finis si in Beius.Trecerea marelui Voievod prin Beius a starnit emotii adanci in inimile romanilordin aceasta zona,atfel ca prezenta unora dintre budureni era cat se poate de fireasca.
La 28 august 1660,Oradea este ocupata de
Un bihorean la Blaj – Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa (1820-1892)
Scris de Silviu Sana
Pe firmamentul istoriei noastre, numele Mitropolitului Ioan Vancea este scris cu litere de aur, semnele lăsate de acest ierarh care a condus destinele Bisericii Greco-Catolice româneşti, timp de aproape 30 de ani, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind vizibile şi astăzi. Un om a cărui valoare a fost dată de implicarea sa în păstorirea Bisericii încredinţate, şi de susţinerea drepturilor românilor de ambele confesiuni din Transilvania.
Duminică, 5 august 2012, satul Văşad a îmbrăcat straie de sărbătoare, cu această ocazie, pe peretele Bisericii greco-catolice din localitate, fiind dezvelită o placă comemorativă, la împlinirea a 120 de ani de la trecerea sa la cele veşnice a Mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa.
Despre mitropolitul Ioan Vancea s-au scris deja câteva biografii destul de bine alcătuite şi argumentate. Între acestea, amintim pe cea semnată de Augustin Bunea „Mitropolitul Ioan Vancea. Schiţa biografică”, Blaj, 1892, Ioan Georgescu „Mitropolitul Ioan Vancea la 50 de ani de la moartea lui”, Oradea, 1942, şi, una de dată recentă, a d-lui lect. univ. dr. Ion Cârja, „Biserică şi societate în perioada păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea (1869)”, Cluj-Napoca, 2007, care, pe lângă profilul biografic al ierarhului are în componenţă un studiu ştiinţific foarte bine alcătuit despre perioada anilor 1868-1892, când Ioan Vancea a păstorit provincia mitropolitană românească.
Castelul Stubenberg (cu numărul de ordine în registrul monumentelor 353, BH-II-m-B-01195), la istoria și stăpânii acestuia, trebuie amintit că Dietrichstein Ferenc János a fost naturalizat în 1742. Fiul lui deja era la Săcueni unde întemeiase o agricultură dezvoltată. Între 1750 și 1760 a construit aripa sudică a castelului, în locul castelului Zolyomi. Între anii 1764 și 1768 a sprijinit construirea bisericii romano-catolice.
În 1830 domeniul de la Săcuieni a devenit proprietatea contelui Stubenberg Gusztáv. El a contruit un hambar în stil clasicist, după care, la cumpăna dintre secole a restaurant castelul, lucrările finalizându-se în 1906. Tot în acest timp a construit și aripa nord-estică.
Arhitectul vienez Victor Siedec s-a folosit într-un mod uimitor de oblicitatea dealului, deoarece fațada principală este fără etaj, dar privind de pe șoseaua principală, pare cu etaj.
După război, în castel a funcționat o școală, iar după 1989 și până în 2008 aici a fost Liceul „Petőfi Sándor”, mutat apoi într-o clădire nouă.
În vara anului 2010, primăria din Săcuieni a semnat un contract cu Fundația Sfântul Francisc, în care primăria concesionează castelul pentru fundație pe o perioadă de 49 ani, cu condiția ca acesta să renoveze și să întrețină clădirea. În clădire este planificat să funcționeze un cămin de copii.
Aripile castelului sunt în forma literei L. În mijlocul fațadei principale a aripii de vest are un hol deschis.
Geamurile fațadei principale sunt cu închidere dreaptă. Clădirea are un singur nivel, în partea dinspre curte are un coridor boltit.
Deasupra intrării principale se află blazonul familiei Dietrichstein:
Cele două părți ale porticului sunt decorate cu câte o coloană ionică.
De la intrarea principală, în dreapta, se vede ce a mai rămas din grădina de iarnă din trecut. Fațada secundară din spate este etajată. În fața clădirii se află un parc dendrologic sălbatic, în care se pot vedea rămășițele unei fântâni decorate cu un vultur.
... cealaltă fațadă a corpului de clădire, cea cu parcul dendrologic și cu fântâna cu vultur sunt în paragină totală...
Cu mai bine de 750 de ani în urmă, în vremea când cavalerii armatelor medievale puneau stăpânire pe cetăţile rivale din teritoriul vechii Europe, undeva în teritoriile estice ale Regatului Maghiar, un bun observator al timpului său, canonicul Rogerius, trăia unul dintre cele mai importante momente din istoria cetăţii Oradea: asediul şi cucerirea cetăţii de către tătări, în anul 1241.
Despre acest personaj foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual, izvoarele istorice confirmă că a fost contemporan evenimentelor din perioada Marii Invazii Tătare din anii 1241-1242, pe care le-a descris în celebra lucrare Carmen Miserabilae (Câtec de jale).
Rogerius, pe numele său adevărat Rogero di Puglia, se naşte în localitatea Torre Magiore din provincia Puglia (Italia), undeva între anii 1201-1205[1]. Se pregăteşte încă din copilărie pentru cariera clericală, astfel că, la terminarea studiilor sale, pe care le-a desăvârşit la Roma, îl găsim ca şi preot-capelan în slujba cardinalului Giacomo Pecorari (1170-1244)[2]. Începând cu anul 1232, când Episcopul Pecorari a fost numit de Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) în funcţia de legat diplomatic în Ungaria[3], tânărul preot l-a însoţit pe acesta în călătoriile sale. Între timp, Rogerius este numit în funcţia ecleziastică de arhidiacon al Episcopiei romano-catolice din Oradea, sfârşitul anului 1241 prinzându-l tocmai în cetatea episcopului orădean[4]. Este unul din puţinii supravieţuitori ai atacului dat de oastea tătarilor asupra cetăţii Oradea, scăpând cu viaţă numai datorită ingeniozităţii sale, refugiindu-se pentru scurtă vreme într-o pădure din apropierea Oradiei, şi apoi, în localitatea Tămaşda[5].
IOSIF VULCAN — CRONOLOGIE
În 1905 în ziarul local apare un anunț de organizare a concursului privind construirea unei clădiri care să adăpostească primăria orașului. Rezultatul selecției apare în nr. 28 al ziarului local: I.Szekely Laszlo, II. Komor Marcell, III.Toaso Pal. În 1906 pentru sala festivă a primărie , consiliul comandă două picturi de Eder Gyula reprezentându-i pe Bocskai Istvan și pe Arany Janos.
În 1906 începe demolarea casei Fonagy , până acum sediul primariei, și din 6 august se începe lucrul la noua clădire.
Construcția clădirii, după planurile arhitectului de origine salontană, Székely László e finalizată în 11 septembrie 1907.In data de 26 septembrie se ține prima ședință festivă și sunt dezvelite cele 2 tablouri comandate.
Tablourile sunt scoase din sala Primăriei în 20 iulie 1920 și sunt depozitate în magazie. În 1950 ele vor fi donate muzeului din localitate.
Az épületet Székely László nagyszalontai születesű műépitész tervei alapján épitették 1906-1907-ben.
ACADEMIA DE DREPT REGELE CAROL AL II-LEA DIN ORADEA
Scris de prof. dr.Livia Ghiurcuta
Anii crizei economice mondiale, 1929-1933, şi-au pus amprenta şi asupra învăţământului românesc în partea de vest a ţării. Una dintre instituţiile culturale care a avut cel mai mult de suferit a fost Facultatea Juridică Regele Carol al II-lea, fosta Academie Regală care exista încă din anul 1780, de pe vremea Mariei Tereza.
Presa orădeană, în special „Gazeta de Vest”, organul de presă al Casei Naţionale din Bihor şi, în acelaşi timp, ziar naţional, a inserat în paginile sale, pe tot parcursul anilor 1933-1934, decizia Parlamentului României de a desfiinţa această instituţie care se număra printre cele 5 existente în România de după anul 1918.
Împlinirea a 15 ani de învăţământ românesc la graniţa de vest a ţării, în loc să devină un moment de bucurie şi de împlinire pentru destinele acestei naţiuni greu încercate în decursul timpului, s-a transformat într-o perioadă de decepţie, deziluzie, de jocuri politice şi de neîmpliniri. Această perioadă coincide cu ultimii ani de decanat ai profesorului Constantin Petrescu-Ercea, ultimul decan al acestei prestigioase instituţii bihorene.
Bihor