De aceea, o sarcină a cercetătorului de azi este, în continuare, înregistrarea, conservarea şi popularizarea acestor resturi de o inestimabilă valoare pentru istoria şi cultura românească şi europeană, agresate şi degringolate, ele însele, de buldozerul globalismului nivelator. ”
”Piese de port: o privire comparativă
Cu nuanţări aproape nesemnificative, cercetătorii şi specialiştii s-au pus de acord, aşa cum am arătat, în privinţa zonării ţinutului etnografic al Ţării Crişurilor. Potrivit acestora, am avea conturate trei zone mari, care, la rândul lor, pot fi subzonate, deşi diferenţierile s-au accentuat abia în timpul decăderii culturii populare săteşti. Cele trei mari zone ale Crişanei ar fi, aşadar, Valea Crişului Repede şi a Barcăului, Valea Crişului Negru şi Valea Crişului Alb.
Valea Crişului Repede şi a Barcăului se situează, după cum sugerează şi numele, de-a lungul celor două râuri, care se întâlnesc în Ungaria, adică de prin părţile Huedinului şi Calatei şi până spre Şimleul Silvaniei, cuprinzând parte din Munţii Bihorului, Piatra Craiului, Plopişului şi Meseşului, ţinutul deluros al acestora', fără a ocoli nici ţinuturile adiacente de câmpie.
Privit în ansamblu, portul ţărănesc al zonei se înscrie în marea familie a portului transilvan, în care cromatica nu este prea bogată, impunându-se, în special, prin contrastul între alb şi negru, dozarea acestor culori realizând o sobrietate şi o eleganţă deosebită, atât portului femeiesc, cât şi celui bărbătesc. Dintre piesele costumului femeiesc, spăcelul şi poalele sunt albe, iar zadia, labreul, cârpa sunt, în general, negre.
S-a încercat şi o delimitare a Bihorului în cinci zone etnografice: Crişul Negru, Crişul Alb, Crişul Repede, Barcăul şi Crasna, însă acest tip de zonare a fost abandonat de specialişti, având mai multe în comun cu geografia decât cu realităţile folclorice.
Trebuie spus că portul tradiţional autentic s-a conservat mai bine în părţile muntoase, mai greu accesibile, dar şi acolo unde elementele civilizaţiei industriale au pătruns mai greu sau deloc.
Încă din primii ani ai veacului trecut, asupra portului ţărănesc românesc s-a manifestat o presiune deosebită, în zonele de câmpie şi mai aproape de oraşe el urbanizându-se, iar prin preajma unor târguri (Huedin, Bratca, Aleşd, Şimleu, Nuşfalău, Sâg etc.) s-a contaminat, ba, mai mult, unele piese de vestimentaţie - străine specificului românesc - au fost adoptate fără discernământ, găsindu-se şi procurându-se „de- a gata" din târguri şi bolduri, dar şi de la diferiţi meşteşugari specializaţi, în special de etnie maghiară.
Cămaşa tradiţională femeiască (spăcelul) face parte din tipul cămăşilor croite din stanuri prinse alături şi strânse la gât, cu o cromatică sobră, ornamentate cu bumbac sau mătase de culoare neagră, albastră (mn erăie) sau roşie. Ulterior, câştigă teren cusătura albă, extrem de elegantă, mai ales pe valea Crişului Repede.
Poalele au şi ele anume particularităţi, pânza din care sunt confecţionate fiind luată în lăţime, iar cromatica ornamentaţiei - cu excepţii nesemnificative - este toată albă.
Datorită situării geografice şi a unei relative izolări economico-comerciale, Valea Barcăului a conservat mai puternic unele elemente tradiţionale - în tehnica cusutului (trâsureşte, pe muchia cutelor, prin alesâturâ), în cromatică, iar unele piese de îmbrăcăminte (labreele, zadiile, cojoacele de Huedin) sunt confecţionate şi din materiale industriale colorate, nu numai utilizând cele 2-3 culori specifice. Şi aici se poartă sumanul în cele două variante (sur şi alb), ornamentat cu aplicaţii de postav şi cu ciupi, cu guler în formă pătrată numit „glugă"; sumanul alb este ornamentat în special cu aplicaţii de culoare verde, în vreme ce sumanul sur cunoaşte dominanta aplicaţiilor negre şi roşii.
Zadiile sunt, şi ele, negre, creţe şi cu t ingî, sau largi, cu jurî ruoâtî, confecţionate din material industrial, fiind procurate în special de la Huedin şi Negreni - Fet'etău.
La origine, zadiile se confecţionau din pânză de casă, în două variante: a), dintr-un lat de pânză; b). din doi sau trei laţi de pânză. Zadiile dintr-un lat aveau o textură mai groasă şi nu se încreţeau la brâu, purtându-se drepte, atârnate în faţă. Zadia de tramă (cânepă cu bumbac în trei-patru iţe) avea partea inferioară ornamentată cu vrâste şi alesături, de mare rafinament şi efect.
Zadiile din doi sau trei laţi se confecţionau din pânză învălită, laţii fiind îmbinaţi printr-o cheiţă - t'eiţî; partea superioară era prinsă printr-o bârtî, iar la partea inferioară putea să aibe ciucuri, dantelă sau colţi.
Pe la sfârşitul veacului XIX şi începutul celui următor, se purtau şi zadii alese în război cu cordenciu, care erau doar încreţite şi prinse la partea superioară într-o bartă, dar şi zadii albe, ţesute din misir şi bumbac, brodate cu mâna.
Desele şi numeroasele transformări suferite de portul ţăranilor bihoreni ar putea induce ideea că acesta nu are un specific, că este unul de conjunctură, şi, mai ales, supus modei impuse de diverse influenţe străine. Lucrurile nu stau, însă, nici pe départe, aşa.
Există în evoluţia portului românesc bihorean anurne constante, anume particularităţi care-i creează, ca şi muzicii, arhitecturii tradiţionale, dialectului, dansului sau concepţiei despre viaţă, o personalitate aparte în contextul fiinţei tradiţionale româneşti. De altfel, o privire cât de sumară asupra fiinţei româneşti bihorene depistează, invariabil, individualitatea acestui topos etnografic, spectaculos adeseori, de înaltă vibraţie şi eleganţă, însă, totdeauna.
Materiale, tehnici de lucru, ornamente
Materia din care se confecţionează vestimentaţia determină atât structura acesteia, cât şi tehnicile de ornamentare, având rol hotărîtor în croi şi în ornamentaţie. În gospodaria ţarănească a românilor, aceste materii prime sunt pânza de casă, pănura, blana şi pielea animalelor. Pânza, ţesută pentru albituri, era obţinută din cânepă , in şi bumbac; pănura (pentru suman, cioareci, zadii, gube) - din lână; din blana oilor se confecţiona bituşa şi cojocul; iar din pielea vitelor şi a porcului - opincile şi, mai târziu, cizmele....”
