Istorie Locala

Miercuri, 12 Decembrie 2012 11:56

EVREII - IN ORDINE ŞI DOCUMENTE DE STAT MAJOR

Scris de  Col r. dr. Constantin MOŞINCAT
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

           Un document de stat major, de mari proporţii (399 p.), întocmit în 1939, studia minorităţile din România. Potrivit mărturisirilor autorilor, studiul pornea de la nevoia unei priviri de ansamblu, în lipsa unei lucrări documentate, asupra minorităţilor din ţară. O asemenea lucrare era determinată şi de evenimentele petrecute în Europa, cu un an mai devreme, care au pus în evidenţă actualitatea problemei elementului etnic, datorită soluţiilor neaşteptate de dezmembrare şi apoi de desfiinţare a unui stat, cum a fost cazul Cehoslovaciei. Interesul era mare din punct de vedere militar şi anume pentru ducerea acţiunilor de luptă, aprovizionare trupelor, rechiziţionarea de bunuri şi, nu în ultimul rând, sub aspectul cunoaşterii stării de spirit.

 

           Evenimentele au luat pe nepregătite autorităţile statului român, care nu au fost în măsură să prezinte materiale concludente cu privire la prezenţa diferitelor etnii în viaţa culturală, politică şi economică a statului. Doar în articole sporadice şi în conferinţele unor cărturari au fost atinse aspecte privind problema culturii, băncilor, agriculturii, industriei şi comerţului, a românilor de peste hotare şi a colonizării lor la hotare. Interesul faţă de minoritarii din zonele de frontieră era justificat de acţiunile directe, deschise sau mascate, desfăşurate de aceştia împotriva statului român, în conformitate cu instrucţiunile primite din capitalele învecinate. Evreii, deşi nu revendicau teritorii, aveau o poziţie dominantă în toate mediile româneşti şi erau dispuşi a face compromisuri şi a pactiza cu oricare alt stăpân[1].

          Marele Stat Major român s-a adresat tuturor autorităţilor statului pentru a se documenta în problema minorităţilor şi a cunoaşte poziţia acestora sub multiple raporturi. Constatându-se lipsa informaţiilor din partea autorităţilor, pe motiv că nu s-a făcut „niciodată deosebire între cetăţenii statului şi nici o autoritate nu a cerut această distincţiune”[2], studiul a fost completat cu recunoaşteri şi verificări de teren. Greutăţile elaborării acelui studiu au fost accentuate de lipsa unor hărţi administrative unitare. Hărţile judeţene nu aveau acelaşi format, scară, colorit. Unele purtau în loc central portretul prefectului. Din capitolul care se referea la originea şi continuitatea neamului aflăm că „românii sunt poporul celor dintâi şi mai vechi creştini”[3], din jurul Carpaţilor, care nu a fost desfiinţat după năvălirile barbare şi care a pierdut în epoca slavă şi turcă aproape jumătate din teritoriul geto-dac, adică cea mai mare parte din ţinuturile sud - dunărene.

             Frontierele statelor din Europa centrală şi de sud-est,la finele primului război mondial, au fost trasate pe baza principiului etnic. Însăşi ungurii, prin reprezentanţi de marcă, au recunoscut că românii din punct de vedere etnografic formau majoritatea populaţiei din Transilvania. Toate acţiunile revizioniste ungare nu au prezentat cu seriozitate realitatea, iar argumentele lor au fost doar instrumente ale propagandei. Frontierele stabilite prin pacea de la Trianon au corespuns, în general, din punct de vedere etnic.[4]

După o serioasă trecere în revistă a propagandei iredentiste desfăşurată în statele vecine, studiul analizează prezenţa tuturor etniilor din România. În capitolul II sunt studiaţi evreii, de la aşezarea lor în ţările române, care datează – după cum susţineau Cremieux şi B. Lazare - de pe vremea luării Ierusalimului de către Titus[5], adică chiar din epoca dacică a lui Decebal, cu structura lor morală şi spirituală, aşezarea lor pe meleagurile carpatice şi importanţa acestora în ansamblul economic naţional. După cum rezultă din notele istorice citate, din documente foarte variate, existenţa evreilor pe meleagurile româneşti a fost semnalată începând din secolul XVI, prin migraţiune din Galiţia poloneză, prin Bucovina şi prin nordul Ungariei şi din Rusia în Moldova, de unde aceştia s-au răspândit treptat în celelalte regiuni. Întreaga organizare şi existenţă a acestui neam evreiesc „are la bază ideea religioasă”[6] – sublinia documentul. De la primul recensământ, din Moldova, când au fost oficial înregistrate 14.500 familii de evrei, aceştia au înregistrat o rată de creştere de 1533%, în 96 de ani. Mişcarea naturală a populaţiei a făcut, ca evreii, să reprezinte 50,8% din populaţia din Iaşi, la recensământul din 1930. Prezenţa evreilor în viaţa culturală, economică, comerţ, bănci, agricultură, presă şi alte instituţii, de la oraşe şi sate, este inventariată în studiul mai sus amintit.   

         „România devenind pentru evrei un fel de Eldorado”[7], în 1868, unde făceau cam tot ceea ce doreau şi chiar intenţionau să înfiinţeze un stat iudeu, dacă 30 de deputaţi români nu demascau şi nu denunţau că evreii, în frunte cu preşedintele Camerei, doresc să facă în Principate o a doua Palestină, iar din Bucureşti un nou Ierusalim. Studiul constată emanciparea evreilor şi faptul că majoritatea patrimoniului industrial se găsea în stăpânire străină, sub formă de societăţi anonime, în nume colectiv şi pe acţiuni. Comerţul, în majoritatea firmelor, era „în mâna elementului minoritar, în special al evreilor”[8], iar capitalul majoritar al băncilor punea în inferioritate pe români.

          Faţă de situaţia semnalată, autorii studiului propuneau măsuri pentru încadrarea copiilor în şcoli de stat, cu limbă de predare română, pentru toate minorităţile din România. Prin prevederi exprese, cuprinse în legea cultelor, trebuia să se interzică propaganda anti-românească, care se exercita sistematic, în mod deosebit, prin biserica catolică, reformată şi unitariană. Sub pretextul pregătirii seminariştilor şi teologilor, de exemplu, tinerii erau sustraşi de la activităţile de pregătire premilitară, străjerească, şi chiar militară.

       Pentru redresarea situaţiei din domeniul industriei, comerţului, băncilor, agriculturii şi sporirea ponderii în capital a elementelor româneşti, autorii studiului propuneau înlesniri la credite pentru firmele cu capital românesc. Totodată, aceştia recomandau îndrumarea fiilor de ţărani români spre comerţ şi meserii, prin crearea de şcoli cu caracter practic. Se sugera organizarea „agriculturii intensive ţărăneşti, orientată şi dirijată sistematic spre maximum de rentabilitate a micii proprietăţi rurale. Încurajarea şi susţinerea micii economii româneşti în scopul formării capitalului naţional, care se găseşte în necontestată disproporţie faţă de capitalul străin”[9]. Încurajarea şi crearea de bănci cu capital pur românesc - după părerea specialiştilor militari - ar fi fost de natură să renască economia statului. Protecţia şi încurajarea elementului românesc era pus ca o problemă de bază „în pregătirea şi executarea planului economic naţional. Din totalul fabricilor numai 20% sunt deţinute de români. Din numărul total al războaielor de ţesut – sublinia studiul – 30% sunt ale saşilor, 69% ale evreilor şi 1% ale românilor. Elementul salarial este dat de 58,4% români, 40,2% minoritari, iar restul străini, în timp ce conducerea era asigurată de minoritari cu peste 80%”[10]. Tabloul economic prezentat de autorii studiului ar fi putut crea probleme economiei de război, fapt pentru care cereau o grabnică soluţionare.

             Sub raport demografic, studiul constată un indice de vitalitate şi de excedent natural de 2 la 1%, în favoarea românilor, faţă de etniile luate în comparaţie. Pentru ca raportul să se regăsească în capitalul de vitalitate naţională, studiul propunea măsuri de îmbunătăţire a vieţii igienico-sanitare, în toate mediile româneşti, de la oraşe şi sate.

           Colonizarea regiunilor de la frontiere era în preocuparea planificatorilor militari, după ce au analizat diferitele zone potenţiale de conflict, în relaţie directă a acestora cu un mediu ostil de ducere a acţiunilor de luptă. Într-o asemenea împrejurare au şi avansat propuneri de colonizare şi chiar de schimb de populaţie cu ţările vecine, când situaţia ar fi fost favorabilă.

          „Problema evreiască este deosebit de importantă. Se impune găsirea soluţiilor oportune şi curajoase pentru descongestionarea economiei naţionale, în profitul elementului autohton”[11]. Cu această concluzie studiul se încheie. Autorii lui nu avansează nici o sugestie cu privire la metodele prin care urma să se atingă acel obiectiv. Nici nu mai era nevoie, deoarece datele prezentate nu mai necesitau comentarii. Nu ştim dacă de existenţa şi conţinutul studiului a avut cunoştinţă şi conducătorul statului, de după 6 septembrie 1940. Ceea ce ştim, însă, este cert că, Ion Antonescu nu s-a împăcat niciodată cu anarhia şi dezordinea. Dovadă sunt ordinele date în teritoriu atunci când a luat la cunoştinţă despre primele manifestări anarhice ale legionarilor, pe care, de altfel, i-a şi îndepărtat de la conducerea statului, în ianuarie 1941.

         Vom face, în continuare, trimiteri la două documente emise înainte şi după evenimentele de la Iaşi, din care rezultă o atitudine constantă de respectare a prevederilor legilor şi chiar de îndreptare a lor. Primul este în legătură cu atitudinea minoritarilor rămaşi pe teritoriul românesc, în urma raptului teritorial din august 1940, dintre care interesantă a fost cea manifestată de etnicii evrei. O parte a acestora au preferat să treacă în teritoriul cedat Ungariei, imediat după pronunţarea Dictatului fascist. În conformitate cu textul semnat la Viena, Direcţiunea Administraţiei de Stat din cadrul Ministerului de Interne a cerut, încă de pe 30 august 1940, să se treacă la identificarea proprietăţilor persoanelor fizice şi juridice stabilite în teritoriile evacuate, în vederea aplicării sechestrului asupra acestora, într-o primă etapă, urmând ca soarta lor să fie stabilită ulterior printr-o lege specială.

        Pe 28 septembrie, Pretura plasei Beliu a aplicat sechestru asupra casei parohiale şi asupra şcolii romano-catolice din comuna Beliu, reşedinţa plasei, precum şi asupra casei comunităţii evreieşti, deoarece proprietarii acestor imobile optaseră pentru plecarea în teritoriul Bihorului de Nord, cedat Ungariei. Alte două sechestre au fost aplicate în localităţile Botfeiu şi Comăneşti asupra terenurilor foste în proprietatea unor cetăţeni de etnie evreiască, care, tot aşa, preferaseră să trăiască sub administraţia maghiară[12].

         La 29 martie 1941 au fost emise instrucţiunile referitoare la aplicarea Legii de administrare şi lichidare a bunurilor intrate în patrimoniul statului de la germanii repatriaţi, evreii expropriaţi şi bulgarii evacuaţi. Date fiind condiţiile grele din ţară, o parte a acestora reveneau statului pentru crearea unui fond de rezervă, însă numai temporar, principiul general consfinţit de actul normativ în cauză indicând satisfacerea cu precădere a nevoilor familiilor refugiaţilor şi expulzaţilor, ori arendarea proprietăţilor ce prisoseau. Excepţie făceau numai exploataţiile agricole moderne şi intensive, care rămâneau în proprietatea statului ca staţii pilot pentru a stimula metodele agrotehnice[13]. În Bihorul de Sud existau 43 de proprietăţi evreieşti expropriate (tabelul alăturat)[14]. Unele dintre ele aparţinuseră evreilor care optaseră pentru rămânerea în Ungaria, altele au trecut în patrimoniul statului sub guvernarea legionară.

          Începând cu 16 noiembrie 1941, proprietăţile evreieşti nu au mai făcut obiectul legii mai sus amintite. Guvernul Antonescu a răspuns pozitiv cerinţelor formulate de cercurile politice internaţionale şi le-a scos de sub regimul de expropriere. În comunicatul transmis prefecturilor se menţionează că „în legătură cu aplicaţiunea legilor care au limitat drepturile civile şi publice ale evreilor, sau au instituit măsuri de expropriere a unor bunuri aparţinând acestora, faţă de evreii cetăţeni străini, se cere să se anuleze orice măsuri ar fi fost luate faţă de evreii străini, măsuri care ar privi bunurile sau libertatea lor de stabilire şi exercitare a profesiunilor şi care ar deriva din legile aplicabile evreilor ca atare – continuând cu indicaţia – avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua cuvenitele măsuri de executare”[15].

Propritatea

Localitatea

Proprietatea

Localitatea

Proprietatea

Localitatea

Kemeny

Ciumeghiu

Loffler Adalbert

Stracoş

Altman Aron

Săldăbagiu Mic

Gyemánt

Tulca

Weinstein

Beiuş

Weisz Mihai

Luncasprie

 

Weisz

Tămaşda

Berger Bernard

Forău

Israil Melchior

Vălani

 

Schwimer

Beiuş

Grünstein Samuil

Şoimi

Krausz Iacob

Spinuş

Schwimer

Răbăgani

Gros Ignatie

Meziad

Solomon Mihai

Josani

 

Schöntzweig

Remetea

Weisz Iuliana

Remetea

Windler Lippe

Cojdeni

 

Schwartz Mauriţiu

Albeşti

Herţ Francisc

Căbeşti

Berger Mauriţiu

Urviş de Beiuş

Lichtman Ignat

Albeşti

Wolff Leopold

Sitani

Adler Adalbert

Gurbediu

 

Kauffman Veronica

Tămaşda

Mayer Alexandru

Topa de Sus

Grünstein Mauriciu