Bihor (46)
Manifestul generalului Ernest Broşteanu către norodul din Basarabia
"De un an şi jumătate pământul primitor al Ţării româneşti adăposteşte şi hrăneşte mulţimea oastei ruse. După atâta vreme, toate hrănirile (proviziile) pentru cai şi oameni au fost istovite. Prin buna înţelegere cu stăpânirea poporului rus, stăpânirea română a cumpărat şi plătit cu bani gata o mare câtime de bucate din Rusia. Aceste bucate adunate în magazii în multe sate şi târguri urmează a fi duse cu încetul în Ţara românească, pentru a sluji atât la hrana locuitorilor, cât şi a oştirilor române şi ruse, care încă se mai găsesc acolo. Un duh de duşmănie, pe care nimeni nu-l poate pricepe, a înarmat braţe răufăcătoare care pradă şi dărâmă aceste magazii.
Stăpânirea rusească fiind prinsă cu alte treburi nu poate nici să apere aceste magazii, nici să le păzească, ci le lasă în voia răilor, a căror lăcomie nu cunoaşte hotare.
În scopul de a apăra aceste magazii, în scopul de a călăuzi aducerea hrănii trebuitoare locuitorilor români, hrană plătită de stăpânirea românească, suntem trimişi noi aici. Noi românii am dat totdeauna dovadă, că suntem prieteni credincioşi şi statornici. Noi nu întoarcem armele împotriva prietenilor noştri, ci ne înţelegem rostul de oameni cinstiţi rămânând tovarăşi credincioşi până la urmă.
DIVIZIA 11 INFANTERIE LA A 95-A ANIVERSARE – REPERE ISTORICE (III)
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT„TĂCERE !!
CAMARAZII NOŞTRI DORM”
Luptele din valea Zăbrăucior şi de pe dealul Secului pentru cucerirea cotei 461 au fost de o extremă violenţă şi de un rar dramatism. Printre vitejii Diviziei 11 Infanterie se afla şi voluntara Ecaterina Teodoroiu, cea care rănită la Jiu nu abandonează lupta ci şi-a urmat camarazii. În ordinea de bătaie în 1917 o găsim la Regimentul 43/59 Infanterie repartizată la compania 7 infanterie, mai întâi ca infirmieră şi apoi cu grad de sublocotenent, potrivit biografiei făcute eroinei de Elsa Grozea. Cercetarea noastră nu s-a finalizat, dar, până în acest moment, nu rezultă că pe timpul activităţii ar fi dobândit gradul de sublocotenent, decât dintr-un memoriu semnat de comandantul R.43/59 I., col. Jipa, la p.10 raporta: „la 17 Martie 1917 M.S. Regele a decorat-o pe eroină cu Medalia Virtutea Militară de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentu 43/59 Infanterie plătindui-se solda corespunzătoare gradului din Casa Palatului”[1]. În capitolul recompense al raportul amintea şi de faptul că Regina Maria după ce o vizitase la spital, pe vremea când era rănită la ambele picioare, i-a conferit şi gradul de sublocotenent onorific cu scopul „să aibă autoritate faţă de trupă şi mai ales un imboldşi vădit exemplu unic în istoria luptei”. Puse cap în cap cele două informaţii sunt contradictorii. Documentele oficiale o numesc „cercetaşă”, „domnişoară” sau „voluntară”. Autoarea biografiei o prezintă pe Ecaterina Teodoroiu cu „arma, raniţa, cartuşieră cu 160 de cartuşe, 5 grenade şi un sac de pesmeţi”[2], obiecte ce se află în patrimoniul Muzeului Militar Naţional. Dotarea cu asemenea materiale ne duce spre concluzia că nu avea gradul de ofiţer (sublocotenent) deoarece ofiţerii aveau în dotare pistol şi sabie, iar citarea atât în Ordinul de Zi nr. 1/24 august 1917 al Regimentului 43/59 Infanterie cât şi în pierderile unităţii de la 20-26 august 1917 figurează la poziţia 53 „voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7, ucisă de foc de armă (anexa vezi pagina cu eroii căzuţi în război poziţia339)”[3]. După cum rezultă şi din documentul pe care-l analizăm inscripţia de atunci, de pe cruce, ne-o prezintă pe eroină simplu: „cercetaşă”. Elogierile ulterioare, povestirile şi picturile ne-o prezintă ca „sublocotenent” onorific, după cum rezultă[4] şi de pe soclul monumentului ridicat la 31 mai 1925 la Slatina.
DIVIZIA 11 INFANTERIE – REPERE ISTORICE (II)
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCATOrdinul sublocotenentului Nicolae Pătrăşcoiu, pentru contraatacul de la Jiu
,,Dau ordin Companiei să atace în direcţia Sâmbotin-Dealul Mare şi să ajungă în Arsurile, de unde compania a plecat pe front în ziua mobilizării. După o cantonare de un an de zile în Arsurile, oamenii cunosc bine regiunea.
Ajung fără incident în zăvoiul Jiului şi trec Jiul (întrunit) pe malul drept cu aproape toţi oamenii companiei şi o bună parte din compania de vânători. Patrule puternice fixe inamice încearcă oprirea trecerii; ele însă au fost respinse şi mişcarea înainte reluată. Hăţişul zăvoiului, bura de ploaie şi ceaţă mă protejează în înaintare şi, îndemnând oamenii, ajung la ieşirea de sud-vest a satului Sâmbotinul (mahalaua Copitoi). În acest moment efectivul ce conduc e aproximativ 70-80 de oameni din ambele companii. Sâmbotinul este înţesat de inamic şi de îndată ce ies din grădini peste drumul mahalalei Copitoi, în Lunca de sub Deal, acesta mă primeşte cu focurile a 2 mitraliere în flancul drept, din botul dealului Sâmbotin (viile din Scări). Mitralierele trag prea sus şi liniile de trăgători se frâng în două: o parte face faţă la dreapta, cu sublocotenentul Vâcul Ion, din compania mea, iar eu cu cealaltă parte scap de sub focurile mitralierelor în unghiul mort, după muchia botului de deal cu vii (Viile de sub Deal).
DIVIZIA 11 INFANTERIE– REPERE ISTORICE (I)
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCATDiviziei 11 Infanterie (Mecanizată „Carei”),
este marea unitate care a participat la aprigele lupte în marele război pentru întregire (1916-1919)
şi în războiul pentru reântregirea României (1941-1945).
A fost marea unitate care n-a cunoscut înfrângerea în sectoarele care i-au fost încredinţate.
Războiul întregirii – o privire generală
Început în 1914, primul război mondial a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) - formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia (care s-a retras ulterior) - şi Antanta - formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat alte state, în funcţie de interese şi conjuncturi interne sau internaţionale.
România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii, datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului naţional. În plan intern, taberele s-au împărţit în pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I. C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: ”Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[1].
STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN SUDUL JUDEŢULUI BIHOR (1943)
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Al doilea război mondial a afectat întreaga populaţie din spatele frontului, viaţa cotidiană precum şi mentalul colectiv. Războiul însemnând nu doar desfăşurarea operaţiunilor militare ci şi suportarea greutăţilor, dificultăţilor existenţei mărunte, aspecte considerate minore în raport cu marile evenimente ale istoriei. În condiţiile războiului lipsurile populaţiei au devenit tot mai mari iar starea de spirit din ce în ce mai manifestă contra prelungirii acestuia[1]. Această situaţie, în Bihorul împărţit în două, este bine ilustrată de notele informative, rapoartele jandarmilor sau autorităţilor locale pentru anul 1943. Acestea pun în evidentă nemulţumirile populaţiei, atitudinea faţă de război, dificultăţile şi lipsurile materiale cu care se confrunta populaţia.
Nici în perioada 1940 - 1944, România nu a scăpat de ameninţări la adresa integrităţii sale teritoriale, chiar după rapturile la care a fost supusă în 1940. Ambiţiile teritoriale ungureşti se suprapuneau peste programul propagandistic în care "interesele Ungariei se termină la Carpaţi"[2], după cum declara premierul în iulie 1941. O declaraţie cât se poate de periculoasă, care atenta oficial la integritatea teritorială a statului român. Arbitrajul de la Viena, nu e o satisfacţie deplină, nu a mulţumit pretenţiile teritoriale ale guvernului horthyst la adresa României. Acesta a făcut tot posibilul pentru dobândirea întregului Ardeal. Este meritul guvernului de la Bucureşti că a reuşit să împiedice micşorarea frontierelor româneşti, şi aşa ciuntite.
CERCUL MILITAR AL SUBOFIŢERILOR ORADEA
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
|
|
Cercul Militar al Subofiţerilor Oradea a luat fiinţă în 1930, pe baza legislaţiei în vigoare, şi a fost înscris în Registrul Persoanelor Juridice, ţinut la grefa Tribunalului Bihor, sub nr. 87/1930. După înfiinţare, Cercul a desfăşurat multiple acţiuni social-culturale, în urma cărora, pe lângă socializarea şi culturalizarea membrilor săi, s-a realizat şi un important fond la dispoziţia Comitetului de conducere, provenit în principal din cotizaţiile membrilor şi alte fonduri atrase. Din memoriul asupra verificării gestiunii în bani a Cercului Subofiţerilor, efectuat de cpt. Gheorghe Naum, însărcinat prin ordinul de zi nr.15/1935 al Diviziei 17 Infanterie, la data de 16 noiembrie 1935, rezultă faptul că asupra Cercului exista suma de 614.416 lei, din care 43.070 lei în numerar, iar 571.345 în acte de portofoliu.
Controlul evidenţia întârzierile la trimiterea cotizaţiilor, cu restanţe de un an, deşi reţinerile se făcuseră la casieriile unităţilor respective. Pentru remedierea situaţiei, se cereau măsuri energice contra casierilor care întârziau trimiterea cotizaţiilor în conturile Cercului. Reţinem, de asemenea, că, potrivit statutului, Cercul acorda membrilor săi împrumuturi mici – ca de exemplu: cu 5000 lei a fost împrumutat maistrul croitor Ioan Negrea, cu 2000 lei plt. maj. Th. Corban – sume purtătoare de dobândă de numai 6%, încasată la ridicarea creditului. Potrivit actelor de gestiune, sume importante erau depuse la Banca Marmorosch Blank, la Banca Generală a Ţării Româneşti şi Casa de Economii, sume care trebuiau trecute la Casa Militară. Din examinarea hotărârilor luate în adunarea generală reţinem că s-a trecut la majorarea cotizaţiei fiecărui subofiţer de la 25 lei la 80 de lei, lunar. Verificatorul propunea „să se acorde mai departe ajutoare de boală, mai ales pe timpul iernii, când cheltuielile membrilor sunt sporite, iar bolile sunt destul de frecvente”[1]. Adunarea generală a subofiţerilor, din 16 februarie 1936, a ales ca preşedinte activ pe maiorul Berbescu din Regimentul 85 Infanterie (cu 87 voturi), deoarece vechiul preşedinte, maiorul Leon Vasilescu, deşi fusese reales cu majoritatea de voturi (113), a refuzat conducerea pe mai departe a Cercului. Adunarea a luat în discuţie cumpărarea unui loc de casă pentru nevoile Cercului, dar, întrucât avea dreptul la unul gratuit s-a hotărât aşteptarea răspunsului la cererea înaintată prin garnizoană.
INFORMAŢII SECRETE ŞI OPERATIVE REFERITOARE LA EXPANSIUNEA GERMANĂ CĂTRE GURILE DUNĂRII ŞI PREGĂTIRILE DE RĂZBOI ALE U.R.S.S.
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
După dezmembrarea Cehoslovaciei, Germania urmărea expansiunea spre sud-estul Europei, cale considerată de Berlin ca fiind cea mai uşoară şi mai favorabilă. Realizarea ei însă se va desfăşura după un program limitat, mărginindu-se într-o primă fază numai până la gurile Dunării. Dintre factorii care au făcut ca însăşi statul major al armatei germane să încline pentru o asemenea acţiune, în primul rând, pe această direcţie. Expansiunii germane nu i s-ar putea opune decât Ungaria şi România. Ungaria putea fi uşor atrasă de partea Germaniei pe chestiunea revendicărilor teritoriale pretinse pe seama României. Astfel, printr-o eventuală acţiune contra României, revendicările maghiare ar fi mascat, faţă de celelalte mari Puteri europene, adevăratele tendinţe ale Germaniei, armata ungară, înarmată şi susţinută de unităţi germane, formând în realitate avantgarda armatei Reich-ului. România, după părerea germană, incomplet înarmată, va capitula uşor în faţa unui atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană. România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare pentru continuarea expansiunii germane spre est sau spre sud. Pentru o acţiune către est (Ucraina), Germania urma să deschidă prin România o poartă mult mai largă decât gâtul strâmt al Ucrainei subcarpatice, străbătut pe întreaga sa lungime numai de o singură autostradă. Metoda nu provoca direct nici Polonia şi nici U.R.S.S., ale căror armate, bine dotate, ar fi putut da mai mult de lucru armatei germane[1].
UN DOCUMENT INEDIT DESPRE EVACUAREA UNITĂŢILOR DE PE LINIA FORTIFICATĂ DIN VESTUL ROMÂNIEI
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.
CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA OFENSIVA ARMATEI ROMÂNE DIN APRILIE 1919
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Motto:
„..voi toţi care aţi dus Drapelul român în ţinuturile hotarelor noii Românii întregite, aduceţi-vă aminte necontenit că pe steagurile noastre sunt scrise cuvintele: „Onoare şi Patrie”
Ferdinand I
Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti – din 7 mai 1918 - aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi.
PLANUL DE CAMPANIE „AVRAM IANCU” - 1939-1940
Scris de Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Atitudinea politică pe care România trebuia s-o ia în conflictul european era de competenţa guvernului şi a regelui. Marele Stat Major trebuia să cunoască această atitudine, cu un moment mai devreme, pentru „a lua măsurile necesare de adaptare la ipoteză, la situaţia de fapt”[1]. Memoriul înaintat ministrului apărării, de către generalul de divizie Ştefan Ionescu, se referea la măsurile urgente, preventive şi operative, pe care Marele Stat Major trebuia să le aplice. Aceste măsuri vizau mai întâi „aspectul chemării sub arme, a contingentelor aflate în rezervă”[2], pentru instrucţie, deoarece armata ungară era în curs de concentrare şi mobilizare, în apropierea frontierei noastre, iar armatele europene erau pe picior de război. Interpretarea specialiştilor că acest aspect avea caracter politic, era în esenţa lui corect.
Planul de campanie, pentru 1939/1940, trebuia să soluţioneze problemele strategice având în vedere, în primul rând, situaţia şi nevoile proprii. Alianţele nu mai aveau nici măcar valoare morală, în primăvara anului 1939. Problemele fundamentale pentru frontul românesc de Est şi de Sud rămâneau neschimbate, în timp ce pe frontul de Vest apăreau noi aspecte. În calculele de război, ale ungurilor, contra noastră, se regăseau tot mai mulţi indici de amestec şi de susţinere germană. Pentru rezolvarea acestei probleme politice, militarii, trebuiau să opereze schimbări în planul de mobilizare şi transporturi.
Planul de campanie[3] prevedea măsuri pentru: mărirea capacităţii de transport, prin dublarea căii ferate Teiuş, Apahida; ameliorarea tronsonului văii Prahovei şi introducerea unui nou tronson - Ilva Mică, Vatra Dornei. La început de campanie, pentru mobilizare, se preconiza un prim eşalon de: 25 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 1brigadă de grăniceri şi 3½ divizii de cavalerie, iar pentru al doilea eşalon alte 6 divizii de infanterie. Al doilea eşalon ar fi fost operativ numai după ce ar fi primit armamentul şi echipamentul necesar, până atunci ar fi urmat programul de instrucţie, în raioanele favorabile unei uşoare îmbarcări. Printre măsurile urgente, pentru chemarea rezervei, trebuia înlocuit sistemul de mobilizare cu unul care să permită mobilizarea parţială sau preventivă, concomitent cu modificarea dislocării la pace.
