Bihor (6)
Portul popular din Bihor se încadrează în tipologia costumului din zonele de vest ale ţării, unde linia, ca şi componenţa costumului, prezintă unele abateri de la tipul autentic al vestimentaţiei româneşti, prin poalele încreţite fix şi lipsa catrinţei de la spate a costumului femeiesc şi prin cămaşa scurtă, purtată fără brâu, şi ismenele largi la bărbaţi. Menţionăm însă păstrarea fidelă în ornamentaţie a motivelor tradiţionale româneşti, ca şi a sistemelor tehnice de cusături şi ţesături.
Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămaşa (poale), „zadia“, brâu şi încălţăminte.
Observăm o distinctă deosebire între costumul vechi şi cel recent, purtat de femei astăzi, de aceea în prezentarea costumului se va ţine cont de cele două etape, subliniind caracterul autentic românesc al costumului originar de Bihor.
Incursiuni în lumea portului țărănesc de pe Crișul Repede și Barcău
Miron Blaga, Octavian BlagaAutorii Miron Blaga și Octavian Blaga ne invita la ”Incursiuni în lumea portului țărănesc de pe Crișul Repede și Barcău” . Lucrarea a apărut în 2011 la Oradea , editată de Centrul Județean pentru Conservarea și promovarea Culturii Tradiționale Bihor și poate fi găsită în colecțiile Bibliotecii Județene Gheorghe Șincai.
Spicuim din Argument , și din text :
” Având în faţă imaginea structurii eterogene a populaţiei de la sat şi continua depopulare a lui, este greu să mai credem că folclorul, cultura tradiţională s-ar afla într-o stare care să-i permită să mai fie funcţională, ca mod de existenţă, în întregul ei. Ceva s-a schimbat, şi e greu de spus dacă în bine, iar acest ceva este tocmai mentalitatea ţăranului care, supus unor multiple influenţe, s-a transformat şi nu mai concepe, nu mai poate să trăiască după canoanele impuse de tradiţiaritualizată şi folclorică, specifică înaintaşilor. Urmare, cultura tradiţională proprie ruralului românesc a intrat într-o perioadă de degringoladă.
Sub presiunea înnoirilor structurilor ştiinţifice, industriale şi informaţionale, cultura tradiţională ţărănească omogenă este treptat înlocuită, la început cu surogate, apoi cu cea venită din zona urbanului, care răspunde, probabil, mai bine, aşteptărilor pragmatice ale celor care adoptă noile valori, în interese încă nu foarte clar precizate. În consecinţă, resturile de cultură populară tradiţională nu mai au impactul şi influenţa educaţionale pe care le aveau tradiţiile şi obiceiurile în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. De la ceremonial, de la fapt de viaţă sau norme de comportare, obiceiurile se îndreaptă spre spectacol,spre producţia de scenă, devenind inutile în funcţionalitatea ruralului contemporan. Iar „nostalgicii", câţiva intelectuali şi ţăranii purtători ai unor obiceiuri ceremoniale care să călăuzească viaţa, sunt prea puţini, deseori şi prea în vârstă, pentru a mai putea revigora unele elemente tradiţionale ale culturii populare autentice.
Popor cu o bogată istorie, românii din cele mai vechi timpuri au ştiut să păstreze cu sfinţenie datinile şi obiceiurile strămoşeşti.
Trecând peste perioadele de dominaţie străină, românii au conştientizat că identitatea naţinală este cel mai de preţ lucru la care nu pot renunţa, orice s-ar întâmpla.
Religia creştină, alături de alte elemente istorice, a devenit elementul forte prin care românii şi-au demonstrat continuitatea, latinitatea şi dăinuirea în vatra firească a fostului neam dacic.
De aceea, tinerii din zilele noastre au datoria morală de a păstra şi duce mai departe tradiţiile specifice naţiei române, integrarea acestora în tradiţiile europene.
Lucrarea de faţă este un studiu de caz, un început de drum în ceea ce priveşte conservarea, transmiterea şi însuşirea unor frumoase obiceiuri de primăvară care există de sute de ani, îndeosebi în zonele rurale ale României. Şi aceasta, deoarece satul a păstat cel mai bine obiceiurile şi tradiţiile care au făcut parte integrantă din existenţa sa.
Unul dintre obiceiurile răspândite în toate zonele arealului românesc a fost acela al „Surăţitului”, numit şi „Prinsul văruţelor” care avea loc în preajma echinocţiului de primăvară, când începea „drumul sfânt al pâinii” şi aratul ogoarelor.
Postul Paştelui este urmat de unele dintre cele mai frumoase, trainice, expresive şi bogate datini, aducând aminte nu atât de trecerea timpului cât, mai ales, de perioada de purificare, de bunăstare, de armonie şi pace pe care o trăiesc locuitorii satelor şi nu numai.
Doamne, Ţie mă rog, ţine pe fraţii mei (fratele meu) şi surorile mele (sora mea), dându-le lor sănătate, viaţă lungă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale şi să facă cele ce sunt după voia Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, de acum până la capătul vieţii, să ne iubim şi să ne cinstim unii pe alţii, - căci ce este mai bun şi mai frumos decât a vieţui fraţii împreună!
Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră şi milostiv fii nouă, că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
CAP. I. ISTORICUL OBICEIULUI
Cântecul poate exprima toate sentimentele,
în toate gamele, mergând până la cea mai delicată înălţare ideală a sufletului omenesc.
Având o existenţă milenară, obiceiurile au avut un rol important în organizarea vieţii sociale din satul tradiţional. Reglementând relaţiile omului cu natura înconjurătoare şi colectivitatea din care face parte, ele marchează atât trecerea de la un anotimp la altul, de la un an sau altul, cât şi momentele importante din viaţa omului, naşterea căsătoria şi moartea, contribuind la modelarea comportamentului uman.
Sărbătoarea începe în seara de 24 decembrie, prin colinzile de la ora 18 ale copiilor între 4 şi 14 ani, care, pe la orele 22, se retrag acasă
, deoarece după această oră încep colindele grupurilor de fete şi feciori şi chiar familii mai tinere care se colindă reciproc. Înainte de-a fi primiţi în casă, atât cei mici cât şi cei mari, cântă o colindă la fereastră sau la uşă.
Turca e şi azi cea mai populară şi mai cunoscută datină în sat (Ceica). Ea face parte din jocurile cu măşti, din obiceiurile de iarnă organizate de colindători.
În Ceica, perioada de organizare a jocului cu turca începe deodată cu ivirea lunilor de iarnă, când bărbaţii mai vârstnici din sat, cei m
ai isteţi, mai sfatoşi şi cu voci frumoase se hotărăsc „să facă turcă”. Numărul lor nu e limitat, pot fi mai mulţi sau mai puţini, între 15 şi 30 de turcaşi. Dintre ei se aleg câţiva care sunt investiţi cu diferite sarcini legate de organizarea şi desfăşurarea datinei.
Primul este „svornicul”, care poartă responsabilitatea turcii, primeşte darurile şi rosteşte creaţiile rituale. Alt personaj este „birăul mic”, care se îngrijeşte să „vestească” la fiecare casă sosirea turcii. „Iopa”, un alt personaj, are sarcina de-a „purta în sac colacii” şi alte daruri primite de turcaşi.
Mai sunt doi chemători, cu menirea de a chema din casă în casă pe toţi cei care au primit turca, să participe pe „bulciugul turcii”, adică la petrecerea pe care o organizează turcaşii după ce au terminat colindatul prin sat. Cel mai interesant personaj este însă „turcaşul”, căruia i se solicită rezistenţă fizică, isteţime, temperament şi aptitudini de joc. El trebuie să fie „un fel de drac”, după cum precizează cei care organizează jocul turcii.
Datina turcii are un repertoriu destul de mare. Preferinţele gospodarilor sunt diferite şi ei trebuie să le satisfacă, căci „aceia nu-s turcaşi care nu ştiu toate colindele”. Repertoriul cuprinde cel puţin 15-20 de colinde, aproape fiecare având aproximativ 60 de versuri.
