Afişez elemetele după tag: Al doilea război mondial
Eroul de la Oradea – 12 octombrie 1944
Col. r. Dr. Constantin Mosincat1
Ceea ce ai făcut pentru alții rămâne dăltuit în memoria istoriei spunea Nicolae Iorga.
Povestea veteranilor se înscrie, fără putință de tăgadă, în această paradigmă. În context, evenimentele petrecute, acum 76 de ani, la Oradea vor rămâne ca mărturie peste timp ca exemplu de dăruire. Când povestea e rostită de veteranul de război care a căzut rănit pe front, atunci când înainta spre Oradea, mărturia are o și mai adâncă semnificație. Sublocotenentul Marin Badea Dragnea, dintre multele sale amintiri, povestea despre a doua rană, mai gravă, pe care a suferit-o, la braţul stâng, pe care era să-l piardă, şi la piept, în marea bătălie pentru eliberarea Oradiei Mari.
Începută în septembrie de la intrarea în Bihor, la Criștior şi încheiată pe 12 octombrie 1944, cu eliberarea municipiului de pe Crișul Repede, Bătălia pentru Oradea s-a purtat zi și noapte cu o încleștare extremă. Luptele de la Oradea i-au rămas însemnate pe viață distinsului Erou. Infirmitatea brațului stâng îi amintea mereu de Oradea. Mărturie a vitejeiei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu” a rămas consemnată ordine de luptă, operații și memorii. „Eu, care cunosc spiritul vostru de jertfă pentru ţară şi popor, precum şi pregătirea voastră de război, eram sigur că în lupte vom fi victorioşi. În luptele viitoare să faceţi dovadă de acelaşi calităţi; întreaga ţară are privirile aţintite asupra voastră. Răsplata voastră va fi răsplata eroilor. Cei căzuţi în luptă sunt eroii ţării şi noi vom avea grijă deplină de familiile lor”, consemna în Ordinul de Zi, din septembrie 1944, colonelul Nicolae Cambrea.
Eroul nostru Marin Badea Dragnea, spunea că în urma luptelor de la Oradea: „Am fost la un pas de moarte. Sergenţii Alexandru Vânău şi Ion Mihai, comandanţi de grupe din plutonul ce-l comandam, şi-au pus viaţa în pericol pentru a mă salva, pe mine, sublocotenentul Dragnea Badea Marin, din Siliştea Gumeşti, comandantul lor de pluton”. Cu ambulanţa diviziei, a fost transportat de urgenţă la Spitalul de campanie din comuna Tinca. De acolo a fost transferat la Spitalul militar de zonă interioară Beiuş, apoi la Alba Iulia, Braşov, Sinaia, şi în cele din urmă la Spitalul Militar Central Bucureşti, suportând 8 operaţii pentru salvarea braţului stâng. Și după ani le-a rămas recunoscător celor care i-au salvat braţul şi viaţa: medicii militari căpitan dr. Vărzaru medicul R. 31 /D.T.V.(Beiuş), dr. ofiţer de rezervă Stancescu (Alba Iulia), locotenent-colonelul dr. Cădere (Braşov), colonelul rezervă dr. Berceanu (Sinaia), locotenent-coloneii dr. Mareşi şi Petrulian (S.M.C. Bucureşti). Precum şi un tânăr practicant pe atunci, elev de liceu, ajuns general de brigadă (r) prof. univ. dr. Ioan Pop de Popa, renumit diagnostician şi chirurg cardiolog (Beiuş).
Dacă dumnealui a găsit cuvinte de răsplată cu mulțumire pentru cei care i-au salvat viața, noi îi adresăm caldă recunoștință pentru jertfa sa, pentru binele ce l-a dăruit urmașilor. Distinsul nostru Erou a fost rănit prima dată pe frontul de Est, pe 6 august 1942, la Kotelnicovo, pe vremea când era comandant de pluton în Grupul 52 Cercetare. Atunci a fost salvat de calul pe care-l încălecase vreo 3000 de km, Mugurel pe numele său, un armăsar negru, care presimțind vuietul de schije în cabraj brusc s-a ridicat în fața snopului de schijelor, și s-a prăbușit, viața fiindu-i curmată de oameni cu milă, iar călărețul cu toate rănile, pe care le-a păstrat toată viața, a scăpat. În încleștarea de la Stalingrad, copilul de trupă, ajuns la 18 ani, se înrolase voluntar pe front, avea să cunoască pe lângă durerea rănilor de glonț și umilința prizonieratului după decembrie 1942, în lagărul nr. 165 din Siberia.
Atunci și acolo, s-au format cele două divizii de voluntari români care au jurat să lupte pentru alungarea germanilor fasciști. Pentru că acțiunea voluntarilor a fost socotită, de unii ca trădare, de alții ironizată, pe nedrept de ambele părți, voi recurge la trei exemple din care se poate trage o justă concluzie. Prima se referă la raportul întocmit de generalul Tătăranu, de la Marele Stat Major, care cerea scoaterea din efectivele armatei române a respectivilor, raport pe care mareșalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, a pus următoarea rezoluție: „Nu vă grăbiți. Azi suntem noi, dar mâine cine o să fie? Deci decât alții, mai bine Cambrea [Nicolae] și Teclu [Iacob] (comandanții diviziilor „Tudor Vladimirescu”, respectiv „Horea, Cloșca și Crișan”). Ei și-au făcut pe deplin datoria față de țară”. Al doilea document se referă la Decretul–lege nr. 2.626, din 15 august 1945 dat la București de Regele Mihai I, contrasemnat de ministrul de război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, prin care, întregului efectiv rămas după campania din Vest, a fost reintegrat în armata română cu toate drepturile recunoscute. Și în fine cel mai important dintre toate socotesc a fi Jurământul depus cu prilejul voluntariatului prin care se angajau față de poporul „robit de nemți să lupt pentru libertatea și propășirea lui”, adică orientarea pro-aliați, semnat, pe 30 martie 1944, de către sublocotenentul Marin Badea Dragnea.
După război, a continuat cariera militară ocupând importante funcții și demnități. Pentru întreaga sa carieră a primit unanimă recunoaștere și distincți dintre care amintesc: Bărbăție și credință (1941), Virtutea Militară (1942), ordinul Steaua României (1944) și Coroana României (1945). În două rânduri Asociația Națională a Cavalerilor de Clio a cerut public Administrației Municipiului Oradea ca în semn de recunoștință să-i acorde distinsului Erou titlul de Cetățean de Onoare generalului de Armată Marin Banea Dragnea, rănit la Oradea, pe 12 octombrie 1944.
Până la îndeplinirea formalităților, Noi, Asociația Națională a Cavalerilor de Clio îi acordăm simbolic „Bastonul Cavalerului de Clio”. Brevetul de atestare v-a fi predat ștefetei veteranilor Invictus spre a fi dus la Carei, la 25 octombrie 2020, ca semn al rcunoștinței față de toți Veteranii României.
La mulți ani cu sănătate dragi veterani!
La mulți ani domnule General de Armată, Marin Badea Dragnea!
1 Material publicat și pe pagina https://biblioteca-cavalerilor.ro/arhive/2552
Monument al eroilor
Monument, situat în dreapta şoselei Oradea—-Beiuş la aproximativ 500 m după ieşirea din staţiunea balneo-climaterică Băile Felix. A fost ridicat în anul 1964 în memoria soldaţilor români şi sovietici şi a locotenent-colonelului Ion Buzoianu — comandantul regimentului 2 din Divizia Tudor Vladimirescu — care şi-au jertfit viaţa pentru eliberarea oraşului Oradea.
Corpul propriu-zis al monumentului are forma prismatică cu baza dreptunghiulară şi se sprijină pe un soclu terminat în trepte. Pe faţada din spre est, în marmură neagră, a fost săpat următorul text: ,,Glorie veşnică eroilor care şi-au dat viaţa pentru eliberarea României de sub jugul fascist“, însoţit de un desen — situat mai jos — ce reprezintă două drapele, casca militară şi ramura cu frunze de stejar
În partea superioară este fixată steaua cu 5 braţe executată din bronz, la fel ca şi frunzele de laur prinse pe feţele laterale ale monumentului.
General de armată Iacob Teclu, Luptele pentru desăvîrşirea eliberării României de sub jugul fascist (Oradea), în Analele Institutului de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.C.R., anul X, nr. 5/1964, p. 140—146; I. Marinescu, Acţiunile marilor unităţi române şi sovietice pentru eliberarea Ţării Crişurilor in perioada septembrie—octombrie 1944, în: Crisia, Oradea, 1973, p. 274
„ÎNAINTE, SPRE ORADEA!”[1]
Cuvântul de ordine „Înainte, spre Oradea!”, apărut într-o Foaie volantă, editată la Divizia „Tudor Vladimirescu”, avea o mare încărcătură istorică. Reprezenta un îndemn adresat ostaşilor spre îmbărbătare în luptele din ultimul act al simfoniei eliberării oraşului de pe Crişul Repede. „După o săptămână de linişte în sectorul nostru - se arăta între altele în foaie - pandurii se avânt în atacul hotărâtor pentru Oradea. Drumurile de retragere ale germanilor şi maghiarilor sunt tăiate (…). Pentru viitorul nostru şi al familiilor noastre, într-o Românie liberă, independentă şi democratică, Înainte!”[2]
Atacul a început la 11 octombrie, când forţele grupării mobile a frontului au ajuns în raionul Biharia, în măsură să acţioneze spre Oradea. În dimineaţa acelei zile, la orele 7,40, după o pregătire de artilerie de 20 minute, care a neutralizat rezistenţele inamice de la Nojorid şi Leş, Divizia „Tudor Vladimirescu” a pornit la atac, având în primul eşalon două regimente de infanterie sprijinite de câte un divizion de artilerie. Regimentul 1 Infanterie, care fusese trecut la dreapta diviziei, a atacat spre colţul de sud al satului Nojorid şi până la orele 16 a reuşit să pătrundă la vest de şosea şi să taie legătura între unităţile inamice de la Nojorid şi cele de la Leş. Regimentul 2 Infanterie şi-a îndreptat atacul spre Leş, reuşind să pătrundă cu parte din forţe în interiorul satului, să respingă contraatacurile fasciste şi să înceapă curăţirea localităţii. Acţiunea Regimentului 2 Infanterie la Leş a fost ajutată de către dreapta Diviziei 3 Munte care a învăluit satul pe la vest. Regimentul 3 Infanterie, aflat la Păuşa în eşalonul doi, a ajuns în acest timp la 400 m sud-est Nojorid. La orele 18, divizia a primit ordin să se oprească, şi să consolideze aliniamentul atins.
BĂTĂLIA PENTRU ORADEA[1].
Inevitabil eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure, apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena, din 30 august 1940, zi de doliu naţional[2].
Natura şi coloritul mediului strategic, pur şi simplu al noului context, în care trebuiau să se exprime Armata română, în cursul lunii septembrie 1944, au fost determinate în cel mai înalt grad de faptul că inamicul a reacţionat extrem de violent la întoarcerea de front din partea României, la 23 august 1944, prin recurgerea la o ofensivă în stil mare, având ca ţintă mutarea frontului româno-german pe Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni[3], înainte ca forţele principale ale armatei române şi marile unităţi sovietice să debuşeze din teritoriul muntos şi să se desfăşoare în capul de pod menţinut ferm de trupele noastre de acoperire[4].
Actul eroic al eliberării Oradiei s-a produs în condiţii operativ-strategice dintre cele mai complexe, apropiindu-se de unicitate, fiind precedat de 30 zile fără nopţi în faţa morţii[5].
APĂRAREA FLANCULUI DE SUD A LINIEI FORTIFICATE „CAROL II”
Apărarea flancului de sud a fortificaţiilor includea şi versanţii de apus al Apusenilor. În acest mod soluţiile teoretice se materializau în concepţiile de apărare a României.
În campania de lucru din anul 1937 şi vara anului 1938 s-au terminat cazematele din sectorul Oradea, până la Bodo tn – aproape 4 km S. - S.V. de liziera de sud Oradea, urmând ca flancul sudic să fie prelungit până la 1,5 km a lizierei de nord a localităţii Şauaieu. În raport cu misiunea strict secretă ce o avea, comandantul Diviziei 17 Infanterie a efectuat un studiu amănunţit al zonei cuprinsă între: Crişul Repede, Canalul colector şi Crişul Negru, iar în adâncime Holod, valea Topa, spre flancul fortificaţiilor.
Pericolul unui atac venea dintr-o eventuală ofensivă ungară dusă pe direcţia Salonta, Tileagd, Aleşd sau chiar Bratca cu scop de a întoarce sectorul fortificat, de la sud de cazemate. Pentru contracararea unei astfel de acţiuni se punea problema unei misiuni de mişcare, pentru Brigada 3 Mixtă Munte, deoarece trupele Diviziei 17 Infanterie trebuiau să „ducă o rezistenţă fără gând de retragere”[1]. O posibilă uşurare a luptei s-ar fi realizat prin prelungirea fortificaţiilor, spre Şauaieu.
Acţiunile militare, posibile, în sectorul studiat au fost raportate la posibilităţile şi intenţiile probabile ale trupelor ungare de a ataca, în condiţiile naturale oferite de teren. Subscriem la concluziile specialiştilor militari români, potrivit cărora era puţin probabil ca trupele ungare să fi atacat în lungul Crişului Negru, spre Cârligaţi, pentru a cucerii văile Iadului, Drăganului şi Someşului. Riscul de a fi oprită ofensiva, între Rez şi Creasta Bihorului ar fi întârziat-o şi ar fi irosit grosul forţelor într-o pungă de foc, în detrimentul acţiunilor din Poarta Someşului. Până la terminarea lucrărilor de fortificaţii acţiunea era posibilă, mai ales pe direcţia Salonta, Tinca, Tileagd sau Aleşd. Ungaria, potrivit estimărilor serviciilor de informaţii, în cel mai rău caz pentru noi, putea să destine din totalul celor 21 Brigăzi Mixte, 17 contra României, din care cel puţin două „vor face siguranţa spre Valea Crişului Alb şi Arad, 11 ar fi destinate pentru atacul secundar, şi o rezervă de pe Crişul Negru, maxim 4 Brigăzi (aproape 2 Divizii)”[2].
ORGANIZAREA TRUPELOR SPECIALE DE FORTIFICAŢII
Planul de apărare şi de organizare a Sectoarelor de Lucru Nr.1 Oradea şi Nr.2 Diosig, după constituirea Brigăzii 1 Fortificaţii, a căzut în sarcina acesteia. Era o misiune în plus pe care înţelegea s-o ia generalul Nicolae Stoenescu, date fiind „condiţiunile excepţionale în care ne găsim şi când nici un efort nu trebuie precupeţit”[1], după cum raporta acesta la 21 iulie 1939. În acel raport, comandantul Brigăzii 1 Fortificaţii, făcea o seamă de propuneri pentru finalizarea lucrărilor potrivit principiului progresivităţii lor în sensul operativ. Realizarea acelui principiu s-ar fi putut obţine prin subordonarea Sectoarelor de lucru nr. 1 şi 2 acelui comandament – mai puţin „execuţia tehnică, desăvârşirea organizării, în adâncime, adică completarea fortificaţiilor”[2] cu lucrări pasagere care-o asigurau sistemului operativitatea. În această ordine de idei Campanie de lucru 1939 trebuia să soluţioneze o seamă de chestiuni, de mare complexitate tehnică şi tactică, dintre care amintim : obstacolul antitanc şi câmpurile de mine; obstacolul de infanterie din faţa şanţului antitanc, din faţa liniilor şi împrejurul cazematelor; îngroparea transmisiunilor – cu derivaţii cu tot - şi a circuitelor aeriene până în zona rezervelor de la Tileagd şi Marghita; armarea cazematelor pentru mitralieră, a 5 posturi de comandă observatoare permanente de batalion, 3 puncte comandă de regiment şi unul de brigadă (pasager); adăposturi pentru mitralierele de flancare a şanţului antitanc, în sectorul Apateu; executarea corpurilor de gardă, cel puţin din 2 în 2 cazemate; dotarea cu proiectoare pentru iluminarea câmpului de luptă; întrebuinţarea celulei fotoelectrice pentru conducerea focului pe timp de noapte; dotarea cazematelor cu afet, ventilatoare, grup electrogen, filtru anti-gaz, perdele anti-gaz, periscoape, telefoane, posturi radio, porţi grilă, uşi blindate, aparate pentru evacuarea oxidului de carbon rezultat din trageri, etc[3].
DIVIZIA 11 INFANTERIE– REPERE ISTORICE (I)
Diviziei 11 Infanterie (Mecanizată „Carei”),
este marea unitate care a participat la aprigele lupte în marele război pentru întregire (1916-1919)
şi în războiul pentru reântregirea României (1941-1945).
A fost marea unitate care n-a cunoscut înfrângerea în sectoarele care i-au fost încredinţate.
Războiul întregirii – o privire generală
Început în 1914, primul război mondial a grupat, în timp scurt, principalele forţe militare în jurul celor două coaliţii beligerante, Puterile Centrale (Tripla Alianţă) - formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia (care s-a retras ulterior) - şi Antanta - formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Acestor grupări li s-au adăugat alte state, în funcţie de interese şi conjuncturi interne sau internaţionale.
România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii, datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului naţional. În plan intern, taberele s-au împărţit în pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I. C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: ”Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”[1].
STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN SUDUL JUDEŢULUI BIHOR (1943)
Al doilea război mondial a afectat întreaga populaţie din spatele frontului, viaţa cotidiană precum şi mentalul colectiv. Războiul însemnând nu doar desfăşurarea operaţiunilor militare ci şi suportarea greutăţilor, dificultăţilor existenţei mărunte, aspecte considerate minore în raport cu marile evenimente ale istoriei. În condiţiile războiului lipsurile populaţiei au devenit tot mai mari iar starea de spirit din ce în ce mai manifestă contra prelungirii acestuia[1]. Această situaţie, în Bihorul împărţit în două, este bine ilustrată de notele informative, rapoartele jandarmilor sau autorităţilor locale pentru anul 1943. Acestea pun în evidentă nemulţumirile populaţiei, atitudinea faţă de război, dificultăţile şi lipsurile materiale cu care se confrunta populaţia.
Nici în perioada 1940 - 1944, România nu a scăpat de ameninţări la adresa integrităţii sale teritoriale, chiar după rapturile la care a fost supusă în 1940. Ambiţiile teritoriale ungureşti se suprapuneau peste programul propagandistic în care "interesele Ungariei se termină la Carpaţi"[2], după cum declara premierul în iulie 1941. O declaraţie cât se poate de periculoasă, care atenta oficial la integritatea teritorială a statului român. Arbitrajul de la Viena, nu e o satisfacţie deplină, nu a mulţumit pretenţiile teritoriale ale guvernului horthyst la adresa României. Acesta a făcut tot posibilul pentru dobândirea întregului Ardeal. Este meritul guvernului de la Bucureşti că a reuşit să împiedice micşorarea frontierelor româneşti, şi aşa ciuntite.
UN DOCUMENT INEDIT DESPRE EVACUAREA UNITĂŢILOR DE PE LINIA FORTIFICATĂ DIN VESTUL ROMÂNIEI
După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.
PLANUL DE CAMPANIE „AVRAM IANCU” - 1939-1940
Atitudinea politică pe care România trebuia s-o ia în conflictul european era de competenţa guvernului şi a regelui. Marele Stat Major trebuia să cunoască această atitudine, cu un moment mai devreme, pentru „a lua măsurile necesare de adaptare la ipoteză, la situaţia de fapt”[1]. Memoriul înaintat ministrului apărării, de către generalul de divizie Ştefan Ionescu, se referea la măsurile urgente, preventive şi operative, pe care Marele Stat Major trebuia să le aplice. Aceste măsuri vizau mai întâi „aspectul chemării sub arme, a contingentelor aflate în rezervă”[2], pentru instrucţie, deoarece armata ungară era în curs de concentrare şi mobilizare, în apropierea frontierei noastre, iar armatele europene erau pe picior de război. Interpretarea specialiştilor că acest aspect avea caracter politic, era în esenţa lui corect.
Planul de campanie, pentru 1939/1940, trebuia să soluţioneze problemele strategice având în vedere, în primul rând, situaţia şi nevoile proprii. Alianţele nu mai aveau nici măcar valoare morală, în primăvara anului 1939. Problemele fundamentale pentru frontul românesc de Est şi de Sud rămâneau neschimbate, în timp ce pe frontul de Vest apăreau noi aspecte. În calculele de război, ale ungurilor, contra noastră, se regăseau tot mai mulţi indici de amestec şi de susţinere germană. Pentru rezolvarea acestei probleme politice, militarii, trebuiau să opereze schimbări în planul de mobilizare şi transporturi.
Planul de campanie[3] prevedea măsuri pentru: mărirea capacităţii de transport, prin dublarea căii ferate Teiuş, Apahida; ameliorarea tronsonului văii Prahovei şi introducerea unui nou tronson - Ilva Mică, Vatra Dornei. La început de campanie, pentru mobilizare, se preconiza un prim eşalon de: 25 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 1brigadă de grăniceri şi 3½ divizii de cavalerie, iar pentru al doilea eşalon alte 6 divizii de infanterie. Al doilea eşalon ar fi fost operativ numai după ce ar fi primit armamentul şi echipamentul necesar, până atunci ar fi urmat programul de instrucţie, în raioanele favorabile unei uşoare îmbarcări. Printre măsurile urgente, pentru chemarea rezervei, trebuia înlocuit sistemul de mobilizare cu unul care să permită mobilizarea parţială sau preventivă, concomitent cu modificarea dislocării la pace.