Puţini oameni am întâlnit în care se îmbină aproape la perfecţie jovialitatea, bunul simţ, caritatea şi spiritul enciclopedic. Acesta este profesorul Blaga Mihoc care în acest an a împlinit vârsta de 70 de ani. A avut şansa să cunoască personalităţi de prim rang ale epocii: pe Episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Episcopul ortodox Nicolae Popovici (1903-1960) dar şi pe Lucian Blaga (1895-1961) sau pe profesorul Constantin Daicoviciu (1898-1973). De numele său se leagă contribuţii serioase la istoria Reformei agrare în judeţul Bihor, la istoria Bisericii Greco-Catolice în secolele XIX-XX. 

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit un „adevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

(21 SEPTEMBRIE-13 OCTOMBRIE 1944)

21 septembrie1944

În noaptea de 21 Septembrie 1944, unităţile intră în cantonamente fixate după cum urmează: Regimentul 1 Infanterie la Bucium Cerbu, Regimentul 2 Infanterie la Cărpiniş, Regimentul 3 Infanterie la Roşia Montana, Regimentul 1 Artilerie + Divizionul A.T. la Abrud, Regimentul 480 Aruncătoare la Abrud, gara Cornu.

Domnul Şef De Stat Major este chemat la C.A. pentru a primi ordine.

Regimentul 3 Infanterie în timp ce se afla în deplasare pe şoseaua Roşia – Montana – Abrud, a fost atacat de două avioane inamice.

Se ordonă unităţilor ca în vederea cercetărei ce se va executa, Plotoanele de cercetare ale regimentelor de Infanterie, vor lucra întrunite pe Divizie, sub comanda Maiorului Instructor Brânza, care va da misiuni. Plotoanele de cercetare se vor găsi în dimineaţa zilei de 22 Septembrie 1944, la podul de la intrarea Sud Cărpiniş, unde vor  fi luate în primire de Maiorul Brânza.

Divizia în deplasare pe direcţia ordonată.

P.C.DIVIZIE: ABRUD

22 septembrie 1944

 „Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   -  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

–         Semnatar - Un fecior de secui

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

IV.10 Industria poligrafică

            În toamna anului 1948, în Oradea, câteva tipografii mai mici s-au comasat formând Întreprinderea Poligrafică de Stat, astăzi Împrimeria de Vest. Atunci, tipografiile din provincie au funcţionat ca filiale ale întreprinderii din Oradea, până în 1951, când i-au fost incluse. După naţionalizare, întreprinderea a intrat în sistemul de producţie planificată şi a fost dotată cu maşini noi. Dacă în 1949 avea în dotare 8 maşini de cules Lynotipe, în 1962 numărul acestora a crescut la 14.

IV.9 Industria alimentară

Industria alimentară avea ca obiect de activitate transformarea materiilor prime de origine vegetală sau animală furnizate de agricultură şi pescuit în produse necesare alimentaţiei.

După anul 1948 apar noi unităţi industriale: Întreprinderea de prelucrare a cărnii din Oradea şi Salonta, Fabrica de conserve de la Valea lui Mihai, Întreprinderea de vinuri şi alcool, industria de prelucrare a laptelui la Oradea şi Beiuş, fabrici de pâine la Oradea, Vaşcău, Salonta[1]. Cea mai puternică concentrare a unităţilor industriei alimentare a fost în Oradea: Fabrica de ulei ,,Interindustrial’’, Fabrica de conserve ,,Avântul’’, Fabrica de bere ,,Munca’’, Fabrica de spirt ,,Victoria’’. Realizarea cea mai însemnată a reprezentat-o construirea Fabricii de zahăr de la Oradea, intrată în funcţiune în anul 1969.

            Întreprinderea de prelucrare a legumelor şi fructelor ,,Avântul’’[2] Oradea are şi ea un istoric.

IV.8 Industria extractivă

Industria extractivă a Crişanei a cuprins toate activităţile industriale de extracţie a cărbunelui, ţiţeiului, minereurilor, pescuitului, exploatărilor forestiere, precum şi unele activităţi de prelucrare primară.

            Trustul Minier ,,Ardealul’’ Oradea coordona activitatea tuturor minelor de extracţie din Crişana: Bratca cu sectorul Corniţel şi Valea Neagră, exploatarea minieră Ip, exploatarea minieră ,,Sălajul’’ cu sectorul minier Chieşd[1], Sărmăşag, Bicaştău, Şuncuiuş cu sectorul Bălnaca, Recea, Surduc şi Dumbrava, exploatarea minieră Bobota, Derna, etc. Din aceste mine se extrăgea: lignit, cărbune brun, bitum şi nisipuri bituminoase, argilă refractară. De-a lungul vremii s-au depus eforturi pentru reducerea consumului specific de lemn, prin extinderea armării metalice şi cu bolţari pentru a asigura rezistenţa galeriilor, s-a utilizat motorina drept combustibil (de obicei se folosea lignitul pentru extracţia bitumului), s-a introdus iluminatul electric. Pentru automatizarea staţiilor de pompare a apei s-a pus în aplicare metoda de pornire automată a pompelor, s-a construit o staţie de sortare şi însilozare, s-a introdus o combină de abataj pentru tăierea cărbunelui, s-au înlocuit conductele de fier cu conducte din policlorură de vinil.

IV.7 Industria materialelor de construcţii

            Industria materialelor de construcţii este reprezentată de fabrici mici de cărămidă la Oradea, Ceica, Beiuş şi Valea lui Mihai, de Fabrica de ,,Azbociment’’ Oradea, Fabrica de var de la Chistag şi Fabrica de produse refractare de la Aştileu care a fost construită în primii ani de după naţionalizare.

            Cea mai reprezentativă, Fabrica ,,Azbociment’’ Oradea[1], în mod practic a luat fiinţă în anul 1912, sub forma unui atelier cu o linie de fabricaţie importată de la firma ,,Voith’’ din Austria, pentru fabricarea plăcilor de azbociment tip eternit[2] utilizate la acoperişuri pentru clădiri, având sediul iniţial în comuna Oşorhei. În anul 1920 era un fel de sucursală a unei fabrici similare din Budapesta denumită Atlas, cu un capital de 3800 mii lei, proprietatea lui Péter Melacco. Fabrica producea articole de ciment şi construcţii de beton armat pentru dale mozaicate, tuburi de canalizare şi alte articole de beton. În anul 1922 a fost trecută în proprietatea familiei Czitter, care înfiinţează câteva secţii noi, mărind capacitatea fabricii cu: secţia de grafit negru pentru sobe, secţia de cacao şi cafea şi diferite sortimente de ciocolată. În anul 1949, unitatea s-a comasat cu Fabrica ,,Duralex’’, o unitate la fel de veche, înfiinţată de către Isidor Rosenberg. Producţia materialelor de construcţii era redusă, rezumându-se la următoarele articole: plăci de mozaic de diverse culori, tuburi de beton cu diametrul între 150 – 300 mm, plăci din azbociment drept de 40 x 40 cm tip eternit, carton asfaltat, dale şi plăci din diferite deşeuri, iar ca producţii suplimentare, grafit negru pentru sobe, producţie de cacao şi surogate de cafea. După 11 iunie 1948, conducerea fabricii este încredinţată lui Weisz Eduard, pe care o conduce până în 1968. Din 1949 producţia fabricii creşte, ca urmare a comasării fabricilor ,,Melacco’’, ,,Duralex’’, şi ,,Eternit’’ Oradea. Din 1951, unitatea este mutată la Oradea, iar din anul 1952, se comasează cu şlefuitoria de geamuri ,,Christal’’, de pe strada Avântului, nr. 12, întreprinderea funcţionând ca un tot unitar sub denumirea Întreprinderea de azbociment şi articole de ciment.

IV.6 Industria locală

            Întreprinderea de Industrie locală ,,Metalica’’[1] din Oradea a fost înfiinţată în anul 1949 ca o cooperativă pentru deservirea populaţiei. Mai mulţi meşteşugari din Oradea se unesc, având ca principale produse confecţionate: bidoane de untură, cazane de rufe, făraşe şi tăvi dreptunghiulare. Cu timpul, cooperativa s-a integrat în circuitul economic, astfel că în anul 1959 fosta cooperativă devine întreprindere industrială de stat. Producţia devine de serie mare, se duce o intensă activitate pentru dotarea cu utilaj, lărgirea serviciilor, construirea de noi clădiri. Începe să exporte în Ghana, Tunisia, Liban, Elveţia, Ungaria, Israel[2]. Producea bunuri metalice de larg consum, dintre care: reşouri cu trei ochiuri cu gaze, maşini de gătit cu două ochiuri, lămpi de gătit cu petrol, cafetiere, perii de măturat, hotă absorbantă, uscător de rufe, mese pliante, capse patente, butoni rapizi, trusă de traforaj, maşini de găurit, coarbe, polizoare, reşouri electrice, scule de lăcătuşerie etc.

            Întreprinderea mecanică şi piese de schimb[3] Oradea, Piaţa Cetăţii, nr. 18, s-a înfiinţat în anul 1950, prin Decizia nr. 80 a Comitetul provizoriu al oraşului Oradea, unitate care cuprindea 79 salariaţi, în 5 ateliere. Aceasta avea un profil divers: spălătorii, boiangerii, reparaţii auto, lăcătuşerie, tâmplărie şi întreţinere apeducte. În 1951 s-au comasat atelierele ,,Dimitrov’’ din strada Cuza-Vodă, nr. 82, turnătoria ,,Ardealul’’ din strada Lahovari, nr. 28 şi secţia de sobe de teracotă de pe strada Beiuşului, nr. 52, schimbându-se denumirea unităţii în Întreprinderea Comunală Metalo Chimice. În anul 1955 se deschide, pe strada Republicii, un magazin de prezentare şi desfacere a produselor realizate în întreprindere. În anul 1956, prin reorganizare, se cedează secţiile de produse chimice şi carbonat de potasiu noului Combinat raional de industrie locală ,,Dimitrov’’ Oradea.

IV.5 Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

            În cadrul industriei construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor erau incluse: Uzina de maşini unelte ,,Înfrăţirea’’ Oradea, Uzina de utilaj minier din oraşul Dr. Petru Groza (Ştei), Întreprinderea de echipament metalic pentru binale Oradea, Întreprinderea pentru Industria de Stat ,,Metalica’’ Oradea, Uzina de reparaţii Oradea, Uzina ,,Metalul’’ Salonta şi alte unităţi mai mici din Marghita, Aleşd şi Beiuş.

            Uzina ,,Înfrăţirea’’ Oradea[1] avea cea mai mare pondere în cadrul industriei. În anul 1902, prin asociere, lăcătuşul Tatrai Alexandru şi Klein Jaroslav, turnător, au înfiinţat, pe strada Transilvaniei, o mică întreprindere compusă dintr-un atelier de lăcătuşerie şi turnătorie. În anul 1904, turnătoria de pe strada Transilvaniei s-a mutat pe actualul teren al Uzinei ,,Înfrăţirea’’. În 1907 se mai uneşte cu un atelier de lăcătuşerie şi tinichigerie. Profilul noii fabrici se lărgeşte prin realizarea de pluguri pentru agricultură, prese pentru stors struguri, articole de lăcătuşerie şi tinichigerie pentru uz casnic. În anul 1908, inginerul Schuler Adolf şi Zsuba Martin, reîntorşi din America, au transformat aceste ateliere mici într-o întreprindere, ceea ce a permis să înceapă producţia pentru stat. Figura sub denumirea de Prima turnătorie şi fabrică de maşini unelte din Oradea, unde lucrau circa 120 de muncitori. În anul 1911 s-a construit o hală de prelucrări mecanice şi montaj, cu o suprafaţă de 1800 m². În timpul acţiunilor greviste care au cuprins întreaga monarhie austro-ungară, pe fondul greutăţilor materiale derivate din desfăşurarea războiului mondial, în Oradea anului 1918 se înfiinţează un sindicat al muncitorilor. Pe fondul relansării economiei României Întregite, vechea întreprindere se reorganizează şi ia numele de Fabrica ,,Phoebus’’. Acţionarii acestei fabrici au încheiat contracte cu statul pentru reparaţii de locomotive şi încep fabricaţia, cu un capital de 300000 lei. În anul 1926, fabrica are un capital de 100 milioane lei. Pe parcursul anilor, în cadrul fabricii au loc greve ale muncitorilor, care cereau măriri de salarii şi condiţii mai bune de lucru. În anul 1936, Fabrica ,,Phoebus’’ a fost preluată de Societatea Franco Română, iar în anul 1940 a fost evacuată şi mutată la Brăila, cu o parte dintre muncitori, punând bazele Uzinei ,,Progresul’’. La evacuare acţionarii au demontat complet acoperişul metalic de la secţia prelucrări mecanice, precum şi turnătoria de fontă. În anii următori, cât a fost cedat Ardealul, în aceste clădiri s-au instalat o serie de ateliere mici. În anul 1947 s-au asociat: Turnătoria de oţel a lui ,,Ivan’’, Lăcătuşeria ,,Fraţii Grünwald’’ - fabrică de ambalaje metalice[2], Fabrica de sobe ,,Szanto Dezideriu şi Fiul’’ - fabrică de rulouri şi sobe, Atelierul de broaşte şi uşi ,,Fulger’’, Fabrica de cărucioare de copii ,,Standard’’ şi Fabrica de avioane fără motor, aparţinând lui Molnar. Asocierea acestor întreprinderi s-a făcut la iniţiativa Comitetului Judeţean al P.C.R. Bihor şi a comisiilor sindicale, înfiinţându-se o societate pe acţiuni sub vechea denumire de ,,Phoebus’’. Obiectul de activitate al acestei societăţi era fabricarea de produse din fier şi din lemn (rulouri de metal şi lemn), maşini unelte pentru export. La 11 iunie 1948, în urma naţionalizării, s-au mai comasat o serie de întreprinderi din Oradea, luând fiinţă Întreprinderea ,,Înfrăţirea’’[3] Oradea.