IV.4 Industria uşoară

Ramură cu vechi tradiţii în Crişana, a fost pusă în evidenţă prin unităţile şi produsele realizate la vechile întreprinderi: ,,Solidaritatea’’, ,,Crişul’’, ,,Arta’’ - încălţăminte, ,,1 Mai’’ – blănuri, ,,Mioriţa’’ – tricotaje, Pădurea Neagră – sticlă, Fabrica de confecţii din Marghita, Topitoria de in şi cânepă din Palota sau Fabrica de textile ,,Crişana’’.

Fabrica de piele şi încălţăminte ,,Crişul’’ Oradea [1], Str. Independenţei, nr. 5, a fost o întreprindere economică subordonată Centralei Industriei Pielăriei, Cauciucului şi Încălţămintei din Bucureşti. În anul 1945, exista un mic atelier de încălţăminte al cooperatorilor sindicalişti din industria pielăriei, cu utilaje de la fosta Fabrică ,,We – Ego’’, cu un efectiv de 40 muncitori, care producea câteva mii de perechi de încălţăminte pe an. Cooperativa denumită ,,Topanca’’ a mai avut şi un atelier de reparat încălţăminte pentru populaţie. La 31 decembrie 1947, Cooperativa ,,Topanca’’ a preluat Fabrica de încălţăminte ,,Favorit’’ cu utilaje şi cei 77 muncitori. În anul 1948 Cooperativa s-a dezvoltat, ajungând la un efectiv de 182 de cooperatori, cu o producţie de 170 de perechi de încălţăminte pe zi. În anul 1948, Cooperativa ,,Topanca’’ a fost naţionalizată, întreprinderea primind numele: Fabrica de încălţăminte ,,Dobrogeanu Gherea’’ Oradea, care s-a comasat, în anul 1949, cu Fabrica de încălţăminte ,,Trainica’’. Prin unificare, fabrica va avea un efectiv de 343 de salariaţi, dintre care 306 muncitori direct productivi, cu o producţie zilnică de 300 de perechi de încălţăminte. În anul 1952, ca urmare a asimilării Fabricii de piele şi talpă ,,Teodor Neculiţă’’, Întreprinderea ,,Dobrogeanu Gherea’’ a devenit o fabrică de mare capacitate. Dacă la început aproape toate operaţiile se executau manual, cu timpul s-a încercat dotarea cu utilaje corespunzătoare şi mecanizarea principalelor faze de lucru. În anul 1953, Întreprinderea ,,Dobrogeanu Gherea’’ a preluat utilajul Fabricii ,,Avram Iancu’’ din Vaşcău, unitate care a fost lichidată. S-a început confecţionarea primelor loturi de încălţăminte destinate exportului în U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Olanda, Franţa, Danemarca, Iordania, Liban, Finlanda, Norvegia, Austria etc. În anul 1967 s-a construit o nouă clădire, cu o capacitate de producţie mai mare, realizându-se într-o singură zi întreaga producţie de încălţăminte din anul 1945. Prin sistematizarea şi dezvoltarea tăbăcăriei minerale, în anul 1981 s-a pus în funcţiune noul atelier, cu o capacitate de producţie de 20 de tone de înmuieri/zi. Se executau diverse sortimente de încălţăminte din piele, dar şi din înlocuitori. În prezent, fabrica nu mai funcţionează.

IV.3 Industria chimică

            Industria chimică orădeană era cunoscută în trecut doar prin vopsele, lacuri şi unele produse farmaceutice obţinute în unităţi de capacităţi modeste. La Oradea, încă în anul 1945 existau câteva unităţi ale industriei chimice: ,,Aurora’’, ,,Clotild’’, Fabrica de vopsele ,,Vesta’’, ,,Zankl’’, ,,Esta-Sun’’, ateliere, mici laboratoare, în care, în chip meşteşugăresc, se realizau unele substanţe, fie de bază pentru medicamente, fie lacuri şi vopsele. După naţionalizare acestea au fost comasate în două unităţi mari[1]. În următorii ani, prin lucrările de dezvoltare şi reutilare, şi-au mărit de câteva ori capacitatea, devenind două importante fabrici ale judeţului: ’’Transilvania’’ şi ’’Sinteza’’, care au dat o gamă largă de produse deosebit de solicitate atât în ţară, cât şi peste hotare. Fabrica ,,Transilvania’’ producea lacuri, vopsele şi pigmenţi. Fabrica ,,Sinteza’’ producea mari cantităţi de acid salicilic tehnic şi farmaceutic, benzoat de sodiu şi alte substanţe de sinteză. Prin H.C.M. din 19 august 1969 aceasta s-a comasat prin absorbţie cu Fabrica ,,Transilvania’’[2].

IV.2 Industria energiei electrice

            Uzina Electrică a luat fiinţă în anul 1903, cu o instalaţie de 1900 C.P. În anul 1919 centrala era prevăzută cu 7 cazane cu o suprafaţă totală de încălzire de 1850 m², 2 turbo-generatoare de câte 22 C.P., 2 maşini cu aburi Compound de câte 900 C.P., 3 grupuri motori-generatori pentru producţia curentului continuu, în putere totală de 640 C.P.[1]. Reţeaua se compunea din: 50 km, reţea primară, dintre care aproape 20 km formată din cabluri subterane şi 90 km reţea secundară de distribuţie, dintre care 25 km cabluri subterane. În anul 1923, centrala a fost dotată cu maşini şi instalaţii care să asigure atât exploatarea uzinei, cât şi să satisfacă necesitatea din ce în ce mai mare de energie electrică cerută de oraş. S-au montat: 1 cazan tubular sistem ,,Steinmüller’’ cu grătar mobil şi cu o suprafaţă de încălzire de 300 m², presiunea de regim fiind de 13 atmosfere; 1 cazan sistem ,,Gefia’’, fabricaţie Astra, cu un grătar mobil, suprafaţa de încălzire de 420 m² şi presiunea de regim 14 atmosfere, 1 grup turbo-generator de 3000 C.P., alternatorul fiind de 3000 volţi 42/sec. şi 4000 KVA, 1 generator nou de curent alternativ montat în anul 1932 în locul altuia ars; 1 grup motor-generator pentru livrarea curentului continuu necesar C.F. Orăşenesc; 2 pompe centrifuge cu motoare de căte 25 şi 50 C.P. precum şi alte montaje de o valoare mai mică, dar tot atât de necesare. Din anul 1936, Uzina Electrică a fost comasată Întreprinderii Comunale Oradea, beneficiind totuşi de suficientă autonomie.

ISTORICUL PRINCIPALELOR UNITĂŢI INDUSTRIALE ŞI STRUCTURA PRINCIPALELOR  RAMURI INDUSTRIALE DIN CRIŞANA

 Informaţiile culese privind istoricul celor mai importante unităţi industriale, oglindesc activitatea de zeci de ani a populaţiei din regiunea Crişana.

IV.1 Industria metalurgiei neferoaselor

            Industria metalurgiei neferoaselor a fost reprezentată de Uzina de alumină[1] de la Oradea, singura unitate profilată pe producţia de alumină.

Înainte de construirea acestei uzine s-a realizat o documentaţie pentru ridicarea unui combinat de alumină în diverse zone din ţară. Pentru stabilirea amplasamentului au fost studiate 17 locaţii, fiind supuse analizei următoarele: Aleşd-Vadu Crişului, Teiuş-Aiud, Luduş-Târgu Mureş. Ulterior s-a renunţat la acest ultim amplasament şi s-a studiat locaţia Haţeg-Subcetate. Proiectarea şi dotarea cu utilaje trebuia asigurată de U.R.S.S., ca urmare a unui acord încheiat în 1951 între Republica Populară Română şi Uniunea Sovietică. Din punctul de vedere al investiţiilor, varianta Aleşd părea a fi mai convenabilă, fiind o zonă mai puţin industrializată. După restudieri, s-a renunţat la toate variantele expuse mai sus şi s-a ales definitiv amplasamentul Sebeş-Alba. Prin H.C.M 1135/1953 lucrările de proiectare, organizare de şantier şi construcţie s-au eşalonat pe o perioadă de câţiva ani, din 1953-1958, astfel că la sfârşitul anului 1958 să intre în funcţiune întregul combinat, la capacitatea de producţie proiectată. La data când s-a hotărât construirea combinatului de aluminiu, această unitate era una din cele mai mari construcţii proiectată pentru cincinalul respectiv, ridicând probleme economice şi de organizare. Nu s-a ales raţional ordinea de funcţionare, prevăzându-se deschiderea secţiei de electroliză înaintea secţiei de alumină. La acea vreme nu se cunoşteau o serie de particularităţi de prelucrare a bauxitei româneşti, din această cauză mulţi parametri tehnologici de bază erau stabiliţi eronat. Datele cuprinse în documentaţie fiind depăşite ca importanţă, s-a renunţat la construirea combinatului de la Sebeş-Alba şi s-a decis ridicarea uzinei la Oradea şi a celei de la Slatina[2]. Uzina din Oradea a început să fie construită în toamna anului 1962, în baza H.C.M. nr. 126/1961, pe un teritoriu iniţial de 20 ha. La ridicarea clădirilor ce au compus Uzina de Oxid de Aluminiu s-a avut în vedere locul în cadrul zonei industriale, vecinătatea oraşului