„Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   -  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

–         Semnatar - Un fecior de secui

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.