Dincolo de definiţii, de diferitele feluri de a explica acest proces, profund marcant nu doar pentru Oradea, ci şi pentru orice oraş major din România, trebuie precizat că remodelarea oraşului de pe malurile Crişului Repede a fost un fenomen ce a marcat istoria sa, rămânând pentru noi, contemporanii, indiferent dacă am prins sau nu acea perioadă, o realitate ce nu poate fi ignorată.

            Practic, sistematizarea oraşului a fost urmarea industrializării sale. Noile întreprinderi din zona industrială de pe Şoseaua Borşului au început să atragă, din anii 1960, muncitori din diferite părţi din afara Oradiei, ceea ce a mărit considerabil nevoia de locuinţe. E adevărat că ridicarea cartierelor muncitoreşti s-a făcut conform planurilor anuale şi cincinale stabilite de la centru. Cele două fenomene constante ale perioadei de democraţie populară, apoi socialistă, apar ca specifice şi mergeaSistematizarea orașului Oradeau paralel, în legătură directă una cu cealaltă.

În secolul al XVIII-lea, în timpul restaurării catolice, credincioşii ortodocşi şi reformaţi nu şi-au putut construi clădiri de cult decât după Edictul de toleranţă al lui losif al ll-lea, din 29 octombrie 1781, deşi au existat şi înainte de această dată mai multe iniţiative de a construi o biserică ortodoxă în Oraşul Nou⁹². Locul noii biserici s-a stabilit în partea de sud-est a Pieţei Sfântul Ladislau (astăzi Piaţa Unirii), prin donaţia din anul 1712 făcută de Samuilă Horvat⁹³.

La începutul secolului al XVIII-lea, ortodocşii aveau o singură biserică, cea din Velenţa. Deplasarea ortodocşilor la biserica din Velenţa se făcea cu greutate, mai ales pe timp ploios, când apele Crişului şi ale Peţei se umflau şi ieşeau din matcă. De aceea, s-au făcut demersuri repetate pentru construirea unei biserici şi în târgul lor, de exemplu, în 1733, în timpul vicarului Sofronie, când împăratul a amânat soluţionarea cererii, iar guvernul său a ordonat comitatului să nu permită zidirea unei biserici ortodoxe în Oraşul Nou până ce nu va porunci împăratul⁹⁴. De menţionat că, în 1743, ortodocşii instalează în casa lui Mihai Kristoff din strada Peţa (astăzi Cuza Vodă), cu sprijinul autorităţilor locale, o capelă şi o şcoală, iar pentru oficierea serviciilor religioase se aduc aici preoţi de la biserica din Velenţa⁹⁵. Anul 1743 este deci data înfiinţării parohiei în Oraşul Nou⁹⁶. Peste un deceniu, în 1754, ortodocşii se prezintă cu o petiţie în faţa comisiei imperiale, care se afla la Oradea, pentru a li se acorda dreptul de a-şi clădi o biserică în acest târg, motivând cu faptul că numărul lor întrece cu mult pe cel al altor confesiuni. Ea a fost respinsă pe motivul că: „confesiunea ortodoxă fiind numai tolerată, nu se poate admite ca în oraş să se clădească o nouă biserică ortodoxă, lângă cea catolică şl unită”⁹⁷. În anii următori, ortodocşii îşi reînnoiesc de mai multe ori această cerere, dar până la declararea Edictului de toleranţă, din 1781, toate sunt refuzate. Din cauza împotrivirilor, în comitatul Bihor edictul a fost publicat abia în 30 decembrie 1783, deci a mai trebuit să treacă încă trei ani până la obţinerea dreptului de a zidi o biserica ortodoxă⁹⁸.