Situat între râul Olt şi arcul închipuit de dealul Capela, în apropiere de cetatea dacică Buridava şi de castrul roman de la Stolniceni, de marele zăcământ de sare de la Ocnele Mari şi de vestitul târg antic de la Râureni (unde se încărca pe plute sare pentru Balcani şi Orient), Râmnicul a putut fi, din vechime, un mic târg, dar şi un sediu administrativ, cu o minimă viaţă culturală locală specifică (v. şi tezaurul numismatic din timpul împăratului Commodus, 180-192 e .n.).

În epoca marilor migraţii cu care începe evul mediu românesc şi în care se produce ruralizarea totală a civilizaţiei daco-romane, localitatea nu a dispărut, ci şi-a menţinut (desigur, diminuat) rolul economic şi cultural tradiţional în zonă (v. diferite tezaure de monede bizantine, ca şi necropolele din secolele IX-XI, descoperite aici şi în jur). Slavii, aşezaţi între timp, transpun în limba lor numele vechi locale; de acum, probabil, şi numele Râmnicului (sl. râba = peşte;> râbnic> râmnic>râmnic) provenit de la apa Râmnicului, ca râu de mori (de unde, până de curând, şi numele de Râul morilor), la vărsarea căruia se formau multe heleşteie de peşti.

            La cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea ridicarea culturală a naţiunii române ardelene, temelie a tuturor celorlalte construcţii ale unui popor, reprezenta unul dintre obiectivele fundamentale ale liderilor acesteia. Şcoala, biserica, asociaţiile şi reuniunile culturale au fost cadrele în care şi prin care s-a realizat acest deziderat. Situaţia politică a Transilvaniei din acest răstimp a făcut ca susţinerea acestora să se realizeze aproape exclusiv prin subscripţiile şi donaţiile făcute de instutuţiile financiare româneşti şi de particulari. Românii au disponibilizat deci eforturi, individuale şi colective, şi au adunat fonduri pentu a le dirija spre acele domenii ale vieţii noastre naţionale care necesitau sprijin imediat. Printre aceştia s-a distins şi bihoreanul Partenie Cosma, care mai ales în calitatea sa de director al celei mai puternice şi reprezentative instituţii financiar - bancare a românilor transilvăneni, Banca „Albina”,  a gestionat şi direcţionat atent banii adunaţi în fondurile special constituite pentru susţinerea instituţiilor culturale româneşti, cadrelor didactice şi elevilor. Plecând de la aceste considerente, demersul meu se vrea o încercare de a creionare profilul unei personalităţi reper şi model veridic pentru oamenii prezentului, fie tineri, fie maturi.

Partenie Cosma (1937 – 1923)

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit un „adevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

Fiul lui Al. G. Bacaloglu şi al Sofiei s-a născut, la 10 iulie 1874, în Bucureşti. S-a înscris, la 1 septembrie 1890, în clasa I-a la Şcoala fiilor de militari din Craiova. După 4 ani de studii şi alţi doi la Şcoala de Artilerie a fost înălţat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Cetate. În cariera militară a ocupat diferite funcţii, având toate gradele până la demnitatea de general. Pentru meritele militare a fost recompensat cu medaliile: „Bărbăţie şi credinţă”, cu însemnele campaniei din 1913, „Carol I” şi „Avântul Ţării”.

Conduita sa militară a fost elogios prezentată, în 1899, de comandantul Regimentului 2 Artilerie Cetate, colonelul Năsturel, ca „foarte sârguincios şi cuviincios, ofiţer serios şi conştiincios, cu o prea bună conduită”[1]. În funcţia de comandant de secţie de artilerie, deşi „cunoaşte binişor regulamentele militare şi posedă cunoştinţele gradului său, nu a făcut destul progres…este cam indiferent de bateria sa, unde ar trebui să ştie totul. Are aerul a nu-i place serviciul militar. Călăreşte, trage cu sabia, floreta şi pistolul binişor”[2]. Apreciat pentru „caracterul de bun camarad cu educaţie îngrijită şi cu un trai în corp destul de bine apreciat”[3], tânărul locotenent - „ce nu s-a remarcat în mod special”[4]- era propus la înaintare în gradul de căpitan, „la vechime”.

Instituţii şi evenimente culturale

(1373-1987) 

În scopul prezervării tradiţiilor şi obiceiurilor locale şi pentru promovarea turismului în judeţul Brăila, Primăria municipiului Brăila a implementat un proiect prin Programul Operaţional Regional 2007-2013. În cadrul acestui proiect s-a realizat site-ul www.brailaturistica.ro, unde se pot gasi informaţii valoroase despre bisericile, reperele culturale, tradiţiile şi legendele Brailei. O simplă navigare prin informaţia de pe acest site te introduce în mozaicul interetnic al portului Brăila, în lumea legendarului Terente sau pe plaiurile mereu în schimbare ale rezervaţiei Insulei Mici a Brăilei.