Porturile româneşti de la Dunăre în epoca modernă erau mult mai animate comparativ cu perioada actuală. Pe lângă ocupaţiile obişnuite dintr-un oraş al epocii, localităţile porturi impuneau o serie de meserii specifice. Cea mai vizibilă dintre toate era ceea ce se numeşte în general meseria de hamal (docher).

Dezvoltarea sau mai degrabă subdezvoltarea infrastructurii portuare româneşti, de la finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, impunea folosirea multor hamali care asigurau încărcarea şi descărcarea mărfurilor, cele mai voluminoase fiind cerealele. Încercarea de introduce utilaje, elevatoare spre exemplu, producea de regulă greve din partea celor care se temeau că îşi vor pierde locurile de muncă.