«...Biserica era chemată, ca în marea majoritate a cazurilor, să atenueze frica de moarte, să ofere alternativa Vieţii de Apoi, a Învierii. Moartea – pentru „realizarea măreţului vis al străbunilor noştri” – România Mare –, era considerată în comunicatele şi circularele bisericii, în slujbele religioase oficiate pentru ostaşii care plecau la război, ca o poartă spre eternitate, spre izbăvire (21). Ca atare, binecuvântarea trupei, la părăsirea garnizoanei sau a raionului de concentrare către locul destinat, prin planul de acţiune operativă, trebuia să devină un moment înălţător, o slujbă religioasă mişcătoare, care să facă auzit cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu. În acest scop, preotul săvârşeşte, mai întâi, sfinţirea apei, unită cu ectenii pentru război, cu Te-Deum şi rugăciunea, care era anexată la Instrucţiuni (22). În rugăciunea rânduită a se citi cu acest prilej, între altele, se făceau şi astfel de incantaţii:

Felix Sima/ Prin lumea văzutelor și a nevăzutelor
Clipa cea repede a lui Nei Darie: 19 iunie 1953- 5 decembrie 2021

«Am cunoscut cândva, demult, prin anii 70 ai secolului trecut, doi oameni blânzi, frumoşi, „pâinea lui Dumnezeu”: Ion Darie (născut în 1916) şi Filofteia Darie. Erau, deja, în vârstă când i-am cunoscut. Erau din Ţara Loviştei. Viaţa i-a adus la Râmnic, să-şi întemeieze rostul. Au cumpărat un loc de casă şi şi-au şi construit-o. Bătrânul Darie fusese tehnician la Ocolul Silvic Vâlcea, la Pepiniera Govora, iar doamna, soţia sa Tia a lucrat, toată viaţa, la creşa din apropierea casei. Au avut, împreună, patru copii: Smaranda, devenită medic, Laurenţiu-Nicolae, devenit inginer electromecanic, Nei - Viorel şi Călin, de asemenea medici! Ce minume! Ce copii deosebiţi! Ce casă plină de viaţă! În luna decembrie cântau, împreună, colinde! „Nu vă revărsaţi, nu vă revărsaţi/ Voi ziori de zi”...

«...Cercetând documentele vremii din 1853, 1876, 1879, 1887, 1895 şi 1899, cu privire la construcţiile caselor şi proprietarii lor pe o perioadă de 46 de ani, se pot afirma cu certitudine următoarele:

(În segmentul străzii, Piaţa Dorobanţi - str. Traian au existat în aceşti ani pe lângă case modeste şi case mari şi chiar cu etaj T.M.G.)

(În segmentul străzii dintre str. Traian şi str. Călăraşi, au existat pe lângă casele mai mari şi multe căsuţe, multe din ele acoperite cu şiţă şi chiar cu stuf. Acest segment a fost şi cel mai expus demolărilor din cauza multor case care deveniseră insalubre şi amplasate fară să se respecte nici cele mai elementare reguli de urbanistică. T.M.G.)

La sfârşitul anului 1899, catagrafia străzii ne prezintă un număr de 47 case, pe stânga şi 21 pe dreapta. (O mică parte din aceste case au rezistat vremii până în anul în care a început dezastrul demolărilor masive, desfiinţând aproape complet strada. T.M.G.)

(Secolul al XX-lca şi în special prima decadă începe cu ridicarea unor case mari cu câte unu şi, două etaje, cu frumoase stucaturi exterioare care le da un plus de eleganţă, schimbând substanţial cadrul arhitectural din centrul oraşului. T.M.G.)

Casa Paul I. Griimberg (fig. 167 - 168), construită în 1906, pe locul caselor Bacalbaşa, afost o casă (cu un frumos şi bogat ancadrament la ferestre, precum şi antablamentul de sub acoperiş realizat în stil neoclasic. T.M.G.). Casa avea la parter magazine şi la etaj două ferestre triple.

Casa Ştefan Georgescu (fig. 169), construită în 1907 în locul căsuţelor aceluiaş proprietar. Arhitectul constructor a fost A. Copetti.

Casă mare cu etaj amplasată pe două străzi. A fost una din capodoperele arhitecturale ale oraşului. (Deasupra intrării principale la etaj se găsea un splendid bovindou cu trei faţete poligonale, ferestrele având la partea superioară un frumos ancadrament. Clădirea se termina pe ambele laturi, peste etajul unu cu o interesantă fereastră fronton cu volute în stil baroc, element ce îi da o personalitate aparte. T.M.G.).

Pe partea stângă a străzii au existat câteva case care prin construcţia lor merită să fie amintite.

Casa Alexandru G. Boicesu (fig. 170), construită în anul 1874, casă complet renovată în 1911, după renovare a fost transformată în hotel. La etaj, din 1927, funcţiona „Hotelul Bristol''. La parter funcţiona „Librăria-papetărie şi tipografie «Oscar cu firma «Bazarul Vâlcea»», din anul 1910.

Casa Anastase Trandafirescu, casă cu etaj, ridicată tot spre sfârşitul sec. al XlX-lea şi renovată în 1906, renovare care îi schimbă complet faţada. (între cele două clădiri, se va construi pe locul viran o construcţie în stil cubist, casă marc cu două etaje, fiind cea mai înaltă construcţie din acest tronson, proprietar fiind Teodor Popescu. T.M.G.)

La intersecţia cu str. Traian se găsea o casă mare cu etaj având la parter mai multe magazine şi ateliere. Casa este construită în 1916, fiind amplasată pe două străzi.

Activitatea comercială este cunoscută ca fiind foarte activă încă din sec. al XlX-lea. Dacă luăm numai tronsonul dintre Piaţa Dorobanţi, imortalizată pe la 1869 în superbe desene de pictorul Preziosi Amedeo şi str. Traian, pe o suprafaţă relativ mică existau foarte multe ateliere A şi magazine cu o varietate de mărfuri, pentru toate categoriile sociale. În această zonă funcţionau aproximativ 22 de diverse magazine, care transformau strada într-un centru comercial foarte căutat de locuitorii oraşului. Pot fi amintite prăvălii din sec. al XlX-lea.

„Niţă Tomescu avea o prăvălie cu două odăi încă din 1853, odăi închiriate de «Mănăstirea Franciscană»'' (dosar nr. 151 / 1853). În 1872, Primăria oraşului dă aprobare superiorului bisericii catolice, părintele Iosif, să construiască prăvălii pe această stradă.

„Primăria oraşului RâmnicuVâlcea avizează favorabil cererea Părintelui Iosif, superiorul Mănăstirii Catolice din oraş, în vederea construirii unor prăvălii pe strada Bravu, în următoarele condiții:

$1-       „prin aceasta să dă voie sfinţiei sale a edifica acele prăvălii care se vor face pe linie dreaptă în faţa străzii începând cu măsurătoarea colţul prăvăliei domnului Matache Mihail, dinspre poarta hanului şi care va merge prin pietrile cioplite din zidul prăvălii domnului Ghiţă Iliescu, de unde a se şi începe zidirea cea nouă de aici linie dreaptă în zidul porţii dintre Domnul George Popescu şi Domnul Niţă Tomescu şi de aici iarăşi linie dreaptă până în piaţa mare a oraşului spre răsărit” (dosar nr. 688/ 1871).

„Pe la 1896, pe această stradă dl. G. Nicolantin deţinea o tipografie, având ca tipograf pe C. Vernescu, zeţar pe I. Hristescu şi contabil pe C. Papiu (care era şi contabilul Primăriei T.M.G.), tipografia funcţiona în casele d-lui Rizescu." „În 1897, Niţă Enescu avea o cofetărie şi o prăvălie cu băuturi spirtoase, ambele în casele Bărăţiei. La 1898, Constantin deschide o cafenea-cofetărie în casele bisericii catolice. Grigore Petrina dechide un magazin de manufactură «La Papagal». În 1900, tot în casele Bărăției”. „Un magazin de fierărie şi cuţitărie este deschis în 1901 de CarlSpeck." „În 1901, Josef Sezalbinskiy deschide în casele d-luiI. D. Ogrezeanu un magazin de băuturi spirtoase." Iancu Fritz pune bazele unui atelier de tinichigerie în casele bisericii Cuvioasa Paraschiva în 1902.” În anul 1903 sunt înregistrate un număr de 17 ateliere şi magazine, acestea sunt: „Frederica Kleinrath, atelier de pălării de damă, Carol Sabo o cismărie, Isac Stafler un atelier de croitorie de dame, Ignat Covaci, un atelier de tămplărie, Simon Rabinovici, o croitorie bărbătească, Gh. Marinescu o berărie, Iosef Panter, un atelier de fierărie, Grigore Cristescu un atelier mecanic, Costică Mihăilescu, o cofetărie cu biliard, Isac Fusman,un depozit de petrol şi sticlărie, Constantin Popa, o cârciumă şi o băcănie.” Acestea sunt o parte din cele 17 unităţi comerciale deschise în 1903 (după firme înregistrate la Tribunalul Judeţean Vâlcea între 1857-1927).

„În 1904, în casele bisericii catolice, A. G. deschide o braşovenie, în 1906, Alexandru AImăşanu deschide o frizerie în casele dr. Suciu.”

„În 1907, Solomon Kleinberg deschide o prăvălie haine.”

„În 1908, Costache Alexiu deschide o băcănie cu coloniale şi băucasele lui D. Georgescu."

„În 1913 este anul în care Marioara I. Lungescu, deschide magazinul de încălţăminte, galanterie şi mărunţişuri «La globul verde» şi Simon Blaier care deschide o frizerie în casele lui Alex. Panaitescu.”

Şi „anul 1914 este însemnat prin deschiderea mai multor unităţi comerciale, Matilda Pantzel modistă, un atelier «La pomul de aur», în casele d-lui Trandafirescu un restaurant cu băuturi spirtoase «Avântul ţării», deschis de Iulia Hovan în casele lui Vasile N. Nucua, Gheorghe Gh. Izvoranu deschide farmacia «La salvator» în casele d-lui Ştefan Georgescu, iar J. D. Racioff va deschide un mare magazin cu articole de fierărie, cuțitărie, marchidărie, articole de brașovenie, scule pentru tămplărie şi fierărie. În anul 1915, Dumitru Bloţi deschide un magazin cu manufactură «La masa elegantă».

„Dumitru Stoga deschide în 1918, magazinul de manufactură, galanterie şi încălţăminte în casele d-lui Trandafirescu.”

„În anul 1919, Elisa Goldemberg, deschide magazin de mode pentru doamne, Vasile Gregorian, magazinul de manufactură, mărunţişuri şi articole alimentare.”

„Din1920, Ştefan Pauleţ deschide un atelier fotografic de mode, iar Ioan Gh. Serafim, magazinul cu articole de manufactură, galanterie, încălţăminte cu firma «La mascota»”.

„În 1921,Victoria M. Hohoi, deschide un atelier și un magazin de mode cu firma «Mode la Victorie» şi Iosef Kopetzi, un atelier de reparaţii mecanice, instalaţii de apă și canal.”

„În 1922, Grigore D. Niculescudeschide un atelier de Alexandru Bertoli deschide 1925, legătoria de cărţi «La trei culori», Gh. N. Ciucă deschide atelierul - magazin de croitorie, abagerie, manufactură şi postăvărie «La englezu» (fig. 171) iar Ilie Mihai Cascu (zis Carada) deschide un mare magazin de mode, manufactură «La şicul modei», în casele dlui V. Nicolaescu.

„În1926, Alex. D. Oiţă, deschide noua tipografie şi legătorie de carte «La progresul grafic»”.

„Şi în anul 1931, sunt deschise magazine noi pe această stradă, Andrei Herman, deschide un magazin de postăvărie «Silesia», Eduard Arsenie «Librăria modernă şi bazarul Vâlcei», iar Alex. A. H. Wilfinger, un atelier de croitorie «Croitoria Wilfinger»”.

„În1934, Lucia Th. Popescu deschide cafeneaua - cofetărie şi bodegă cu firma «Cafe Royal», iar în 1936, Vasile A. Baciu pune bazele laboratorului de radio, reparaţii transformatoare, construcţii din nou şi piese de schimb «La tonul clar».

Iată istoricul succint al străzii Mihai Bravu, care aproape că a dispărut sub noianul timpului. Cei mai în vârstă şi-o amintesc şi-o regretă cu nostalgia trecerii prin viaţă. Celor mai tineri trebuie să le povestim pentru a înţelege că începutul şi sfârşitul nu sunt măsuri pentru o viaţă.

Am trecut cu bine de teribilul secol XX, am trecut binişor în secolul al XXI-lea şi descoperim că avem o stranie pasiune pentru trecutul ceva mai îndepărtat al „Oraşului Domnesc Râmnic”.

O seamă de lucrări, ale puţinilor cercetători râmniceni, ai acestui început de mileniu, au readus conceptul de cunoaştere a valorilor sociale ale acestui oraş a cărui vechime se pierde în negura timpului.

Important e faptul că unele (puţine totuşi) din vechile construcţii de autentică valoare arhitecturală nu au pierit cu totul şi continuă să existe până în zilele noastre.

Cartea, faţă de alte lucrări, încearcă să ofere cititorului o viziune generală a celor mai vechi imagini, dar care nu de puţine ori sunt considerate de mulţi doar legende.

(fragment)

Sursa: Titi Mihai Gherghina/ Imagini citadine din Râmnicul de altădată/Almarom Râmnicu Vâlcea 2007.

De aseară nu mă pot despărți de el, din ce a rămas din el în mine, de vocea lui, de râsul lui de o personală franchețe, poreclele de mare spontaneitate ce le dăruia cu măiestrie și rămâneau ca timbrul pe scrisoare, de el la spritz sau la întâlnirile politice de seara, în care eram cu toții scânteietoare talente, de copiii de țigani din spital, pe care, nefiind în stare să se ferească de hățurile de muci cu care își decorau pieptul sfrijit, îi ridica în brațe, îi săruta ca un tată care îi regăsise după îndelung, ostoitoare căutări și le dădea nume care nu se mai dezlipea de ei, pentru că pe ei îi fascina, deveneau...cetățeni!

 - citește tot - 

                        de Constantin Sorici

Crescusem destul de măricel și îmi venise și mie timpul să merg la grădiniță. M-a gătit mama frumos, cu uniforma cu „fustiță” de culoare albastru deschis, cu pantalonași bleumarin cu elastic, cu bascheți chinezești foarte eleganți și la urmă de tot mi-a pus la guler un pampon albastru, ca pentru băieței. Mă privea dintr-o parte, din cealaltă, se minuna de mine cu ochii aproape umezi, după care mă strângea tare puternic în brațe. Îmi luase și o gentuță de grădiniță, micuță, frumos colorată, din tablă, cum erau și jucăriile de pe vremea aia, în care mi-a pus mâncărica, pâine cu unt și ou fiert și sălămior și cașcaval, toate într-o punguță de hârtie. Gentuța de închidea prin răsucirea unui cioc de tablă și se ținea de o toartă de sârmă. Mai luam un supliment de mâncărică și de la magazin de la tata. Nu-mi lipsea ciocolata.

Mama mi-a arătat din timp unde e grădinița, mai departe de magazin, mai departe de primărie și de dispensar, mai departe de tanti Florica, sora lu’ tata, aproape de Capu Plaiului, tocmai în casa lu’ Lică Pietreanu, care fusese pe vremuri boier, sau chiabur. Nu prea înțelegeam eu ce înseamnă asta și nici oamenii nu puteau să-mi spună foarte clar, sau se fereau să vorbească. „Ce-a fost, a fost...”, ziceau unii și își puneau lacăt la gură. Am înțeles doar că o lume a trecut și veneau vremuri noi și că pe mine m-a pus Dumnezeu la hotarul dintre lumi. - citește tot - 

Revista «Vâlcea literară» nr. 4/ aug. 2022, în flip la 

https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/revista-valcea-literara-nr-4

Petrache Poenaru a avut un rol important în istoria culturală şi politică a redeşteptării naţionale a românilor din sec. al XlX-lea, cu contribuţii teoretice şi practice remarcabile, necesare înnoirilor cerute de regenerarea societăţii româ­neşti. A avut şansa de a fi trăitor şi participant activ la desfăşurarea marilor eve­nimente istorice, începând cu revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859, cu marile reforme din tim­pul domniei lui Al. Ioan Cuza, alături de alţi mari cărturari şi patrioţi cu care a pregătit drumul României modeme către Independenţă, la care, marele cărturar n-a mai apucat să trăiască bucuria de a fi prezent.

Evenimentele menţionate l-au marcat profund şi a înţeles că noile orizon­turi deschideau porţile unor schimbări aşteptate de veacuri de români, care trebu­iau împlinite urgent prin fapte. Prin cunoştinţele sale enciclopedice şi o bogată experienţă tematică şi practică, a reuşit, în cadrai generaţiei sale, să ducă lumină şcolii în popor, să salveze fiinţa scării naţionale, rămânând în conştiinţa contem­poranilor săi şi a posterităţii ca un mare ctitor al şcolii româneşti din prima jumă­tate a secolului al XlX-lea.

Urmărind cu perseverenţă dezvoltarea învăţământului autohton în limba română, a fost iniţiatorul şi a pus bazele primelor studii critice complete de elenă şi limba română, devenind, astfel, promotorul şcolii româneşti de studii greco- române, care au marcat educaţia a numeroase mari personalităţi culturale şi poli­tice din perioadele decisive ale constituirii naţiunii şi statului modem.

‘ Preocupat de programul învăţământului românesc, Petrache Poenaru a desfăşurat o intensă activitate în vederea organizării şcolilor naţionale din oraşele de reşedinţă de judeţ şi, mai ales, pentru înfiinţarea de şcoli de stat, punând, astfel bazele învăţământului primar, pentru care este socotit un mare ctitor al învăţă­mântului din ţara noastră.

Este de remarcat că a editat primul ziar românesc, Foaie de Propagandă în perioada revoluţie din 1821, când Tudor Vladimirescu se afla la Bucureşti, şi a proiectat primul drapel naţional, iar în timpul studiului din Franţa, când se afla la Paris, în 1827, a inventat stiloul, „tocul rezervor”.

Interesant este şi faptul că Poenaru a introdus în sistemul şcolar româ­nesc, încă de la început, o anumtă rigoare şi disciplină pe care le întâlnise în oc­cident, dotând şcolile cu ceas şi cu un mic clopot de alamă care, în tradiţia noastră, a rămas ca un semnal al sunării clopoţelului la începutul şi sfârşitul orelor de curs şcolar. - citește tot - 

«...dacă până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea doar turcii şi habsburgii dominau Principatele româneşti, odată cu ocuparea Crimeii de către ruşi, în 1787, vecinătatea rusă devine un pericol pentru români. Despre pacea de la Şiştov din 1871 Karl Marx notează „Abia au plecat austriecii din Ţara Românească şi ruşii, sub Suvorov, au intrat. Ţara este dată pradă focului şi jafului de către aceştia (607).

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, poporul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care avea să se reverse peste el cu consecinţe tragice. Ca stat, Rusia nu a ajuns în imediata vecinătate a Moldovei decât după Tratatul de pace încheiat în decembrie 1791 la Iaşi, prin care se confirma pacea de la Kuciuk Kainargi şi se recunoştea ocuparea Crimeii de către Rusia (608) . Aşadar, începând din anul 1792 am avut vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea nostră neşansă de a evolua ulterior paşnic şi liniştit. - citește tot - 

Cap. II- EVOLUŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI URBAN ŞI RURAL (1821 -1848)

A. ÎNVĂŢĂMÂNTUL URBAN (1821-1848)

Şcolile naţionale care s-au înfiinţat în fiecare judeţ au constituit un moment important în dezvoltarea învăţământului din Ţara Românească. După cum s-a precizat, în capitolul VIII din Regulamentul Organic s- au prevăzut măsuri pentru organizarea „învăţăturii publice ”, iar Eforia Şcoalelor a primit sarcina alcătuirii unui Regulament al şcoalelor. Noua lege şcolară a fost alcătuită în anul 1832. Prezentată Obşteştii Adunări, având ca raportor pe Barbu Ştirbei, legea s-a publicat în foaia oficială a statului sub titlul de „Regulament al şcoalelor publice din Principatul Ţării Româneşti”. După această legiuire, şcolile naţionale se impart în: „şcoli începătoare”, cu trei clase, în fiecare reşedinţă de judeţ şi cu patru clase la Bucureşti şi Craiova; „învăţături complimentare” de trei ani şi „cursuri speciale” (de ştiinţe juridice, matematici aplicate, agricultură practică), numai la Bucureşti (19). - citește tot - 

Conform «Pactul Stalin-Hitler»* din 23 aug. 1939, o săptămână mai târziu, la 1 sept., Germania invada Polonia dinspre vest, iar la 17 sept. URSS - dinspre est. „Se ocupau”, așadar, zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană în sferele de influenţă sovietică şi nazistă. În faţa luptei pe două fronturi, „guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră”. Este contextul în care au ajuns, în Vâlcea, cca. 5000 de refugiați polonezi, de la membri ai guvernului, generali, ofițeri superiori etc. până la oameni obișnuiți – intelectuali, funcționari, meseriași, soldați ...toți sau aproape toți împreună cu famiile lor. - citește tot -