Istorie Locala

Articole filtrate după dată: Februarie 2023

Cuvinte înainte
Când într-un oraş zidurile de cărămidă şi de piatră, de beton armat, se învelesc cu carton ca izolaţie, apoi se zugrăvesc, se poate spune fără nici o reţinere că avem de a face cu un oraş de carton.
Comunitatea în care valorile reale, umane, sunt date deoparte este una de carton...marea mulţime de locuitori fiind privată de beneficiile faptelor acestor valori.
*
Într-un oraş de carton, după anul de graţie două mii, lumea umblă ca beată de dimineaţa până seara fără să aibă treabă sau stă la Registrul Comerţului pentru a înregistra o firmuliţă care nu se ştie când va prinde bine.
*
Denumirea „... de carton”, este inspirată după o povestioară ţaristă răstălmăcită de tatăl meu, când eram copil, şi care mi-a rămas în minte spunând-o la rândul meu copiilor şi nepoţilor: „Împărăţia Animalelor”!... în care împăratul repartiza case, locuinţe, animalelor după contribuţia la bunăstarea împărăţiei. Cea mai rea locuinţă era din carton şi se construia sub formă de vaporaş, pe apă, şi se repartiza şobolanilor, şoarecilor, animalelor care nu plăceau împăratului; în general, care nu plac oamenilor...
I. ORAŞUL DE PIATRĂ
Numele meu este Toschris Ceckirdas, un personaj oarecare, dintr-o familie mare, din oraşul dinaintea celui de acum, de carton, când, aici, încă mai dominau saşii, grecii şi fiii lui Israel şi mai apoi basarabenii şi nord-bucovinenii, în o mie nouă sute patruzeci şi patru; aproape, sugrumându-l, dar, nu într-atât cât l-au sugrumat mai apoi cei de aiurea din ţara românească, care au venit în el prin anii o mie nouă sute şaizeci şi opt, căutând de lucru pe marile şantiere deschise în superbul lui teritoriu pe care nu puţini au fost aceia care l-au numit Grădina Maicii Domnului!
Numele şi faptele sunt absolut întâmplătoare, dar adevărul se va putea vedea ca într-o oglindă, depinzând de unghiul în care te poziţionezi; ca piatra din capul unghiului pe care a pus capul Iacov să doarmă şi a visat scara la cer, îngerii, suind şi coborând!...şi vocea Domnului, care i se adresa chiar lui...Da, ca într-o oglindă, depinzând din ce familie vii, de pe ce stradă, din ce fel de neamuri te tragi!
În Oraşul de Piatră, lumea, care va face să tresară istoria lui ancestrală, s-a aşezat după o mie nouă sute patruzeci şi patru, la nord de podul lui Hozoc, între pădurea şi dealul bisericuţei Cetăţuia, în stânga, cum te uiţi spre nord şi magnificul Olt, în dreapta, şi care acum este mai mult o caricatură de apă, numai bălţi şi lacuri...
Puteam să renunţ în a mă afla în pielea acestui personaj principal de roman, fiu al acestui oraş, dar, observ că se doreşte cu tot dinadinsul ca istoria acestui loc fenomenal de-a lungul timpului, de-a lungul mileniului doi, să dispară şi să nu se mai ştie cum a fost el până în anul o mie nouă sute şaizeci şi nouă... Decât să recunoască cu mândrie ceea ce sunt şi au fost, locuitorii lui preferă să scrijelească găuri în roca dealului Capela şi să-şi ascundă capul atunci când li se vorbeşte despre trecut. Preferă, acum, în mileniul III, să demoleze motelul, care în o mie nouă sute şaizeci şi nouă era nou şi s-a chemat Acapulco, după ce în spinarea muzeului Simian, la vest de casa sculptorului C. Mihăilescu s-au ridicat vile şi blocuri care acoperă panorama dinspre soare răsare care ţi se desfăşura când serveai o bere în acest pitoresc şi mai mult decât frumos hotel de trei stele, cinci pentru mine, frumos de la natură, şi care se numea motelul Capela...
În termeni plăcuţi, despre trecutul acestui oraş nu au vorbit decât doi, trei cu adevărat mari oameni ai acestor locuri: preotul Melentie Răuţă, profesorul universitar cernăuţean, şi violoncelist, Leca Morariu şi profesorul şi avocatul Nicu Angelescu director la Liceul Lahovari în perioada legionară. Chiar aşa, dar şi mai frumos decât ei mi-au vorbit părinţii mei Vasile şi Paraschiva, care, precum şi Leca Morariu, au murit, dar nu au dorit niciodată să plece înapoi de unde au venit: ţinutul Hotinului şi măreţul Cernăuţi.
Dragă poetule, acum putem să stăm de vorbă fiindcă cel puţin pe tine nu te mai doare nimic; şi, Doamne, cât ai mai suferit în ultimile trei, patru luni de zile, când nu-ţi spunea nimeni ce ai şi de ce te doare... Acum eşti în pământ în comuna ta dragă, lângă biserica ctitorită de bunicul tău, sat în care nu ai locuit, decât, când te-ai născut şi până la doisprezece ani, când ai devenit coleg cu mine la şcoala cu program special de educaţie fizică de la marginea Capelei. . . de lângă motelul despre care mai înainte am vorbit şi care acum stă să dispară, de cinci-şase ani fiind o jalnică ruină, fiindcă nu se mai interesează nimeni de el. Aşa este legea în oraşul de carton: laşi în paragină ce vrei mai târziu să fie al tău! Cred, dragă Poetule, că distrugerea totală a acestui motel, aşezat pe vestita „Geantă” a dealului Capela va atrage mânia copiilor născuţi pe vremea Oraşului de Piatră. Deal, care, cândva era al lui Teodor Geantă, socrul preotului Nicuşor de la parohia Buna Vestire de pe celebra Terasă, şi profesorul meu de violoncel, după ce a dispărut Leca Morariu; la Şcoala de Muzică, T. Geantă fiind şi profesor de contrabas. O jalnică transformare fizico-chimică a pietrei în carton în cei treizeci de ani postbelici şi prerevoluţionari! Acum, nu te mai doare mâna că ţii telefonul mobil la ureche aşa cum mă durea pe mine şi, tu, nu mă credeai, când mă ţineai o oră-două de vorbă, căci doar lucrai la Curtea Constituţională a ţării noastre şi acolo funcţionarii au foarte mult timp liber aşa cum au peste tot în instituţiile publice. De ce îi spun acum, după ce tu nu mai eşti, Oraşul de Carton? Fiindcă nu vreau să te amestec cu aceşti locuitori care nu au protestat când a fost demolată Bărăţia din Oraşul de Piatră, centrul vechi, şi care nici acum nu protestează în faţa neglijenţei faţă de celebrul motel; n-au protestat nici când s-a demolat vestita gară de trenuri de marfă şi călători, şi nici când s-a demolat turnul de apă de la fosta fabrică de placaj: bijuterii de arhitectură ale timpului care trebuiau să rămână şi nu să fie demolate...
Când, încă nu te cunoşteam, umblam cu ghiozdanul în spate între şcoala din Cetăţuie şi casa în care locuiam cu chirie şi care astăzi nu mai există, dar, chiar pe aproape temelia ei, înălţându-se frumoasa biserică din nordul oraşului, biserica Sfinţii Apostoli altfel zis biserica Sf. Petru şi Pavel, o biserică cu acest hram, care, în aceste locuri nu ar mai fi existat...Sf. Dumitru, Toţi Sfinţii, Maica Domnului - Buna Vestire, Sf. Ion, Sf. Gheorghe, Sfânta Paraschiva; zice-se, ctitorie a lui Mihai Viteazul, dar, mai sigur, a lui Pătraşcu Voievod. Trebuia şi o biserică care să amintească de tăria credinţei şi, care în mai toate scrierile sfinte este asociată pietrei, stâncii, construcţiei solide pe înălţime de piatră. Piatra pentru credinţă este ca lâna moale, ca puful de pasăre, cu care se umple perina pe care capul omului doarme sau plapuma cu care se înveleşte. Dar piatra pe care strămoşul nostru Iacov a pus capul să se odihnească este perna adormirii întru trezire de cea mai înaltă sacralitate fiindcă în vis părintele celor douăsprezece seminţii a vorbit cu Dumnezeu iar, mai apoi, chiar s-a şi luptat cu El.
Când Simon, pescarul, l-a întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, în devenire Mântuitor, acesta i-a pus numele Petru în amintirea pietrei şi l-a făcut ucenic, primul între ucenici, în învăţătura Mântuitorului. Se spune că Sfântul Petru a pus piatra de temelie la Catedrala Sfântul Petru din Roma. Şi tot el, statuia lui Sf. Petru, a fost urcat, în Renaştere, în vârful Columnei lui Traian, în locul Imperatorului. Ce vremuri, un sfânt în locul unui împărat roman. Ce vremuri!...astăzi în locul lui Lenin s-au pus nişte simboluri din cârpe, hârtii şi tinichele, chiar în faţa Casei Scânteii, ctitorie adevărată a unei noi lumi. Ce poate fi mai frumos în bătrânul Bucureşti, decât aleea stradă care leagă Casa Scânteii de Arcul de Triumf şi care se cheamă Şoseaua Kiseleff; edificiu, care până în anul două mii arăta echilibrul între nou şi vechi, întreg ansamblu, construcţie şi stradă, fiind de cea mai notabilă modernitate; an al rătăcirii minţii omeneşti, în care predicţia dumnezeiască populară era că omenirea se află la începutul unui nou ciclu, al patrulea, după Potop, după era avramică şi după era lui Iisus Christos! Culmea este, cârpa şi tinicheaua au ajuns simbolul unei arte, care face ţara noastră de râsul întregii lumi.
Cum vă spuneam la începutul acestor destăinuiri, pe înălţimea de piatră a oraşului, nu la nivelul Cetăţuii, unde a fost omorât Radu de la Afumaţi, lângă cimitirul evreiesc şi catolic, vis-a-vis de cimitirul Eroi, în cartierul Nord poreclit în trecutul imediat „Versail”, de la Versailles - celebra reşedinţă de regi ai Franţei din apropierea Parisului, a fost construită această biserică, Sfinţii Apostoli.
În istoria locului, niciodată apa Oltului dezlănţuit, cum era odată în acest oraş, nu a ajuns până la locul în care s-a ridicat biserica, în capul străzii Matei Basarab. Eu am prins inundaţia, când apele Oltului ajunseseră la Parcul Mircea cel Bătrân, fost Maxim Gorki, şi care pe înălţimea sa din zid de piatră, din nord-estul parcului avea o statuie cu faţa la bulevardul Tudor Vladimirescu pusă de puterea sovietică şi pe care scria: „Noi transformăm săbiile în pluguri”. Dar, şi mai înainte, tot aici, a fost statuia lui I.G. Duca. Intersecţia în care se află edificiul acesta religios, biserica Sfinţii Apostoli, este formată din strada Calea lui Traian şi strada Matei Basarab. Câţiva nebuni, acum, ai Oraşului de Carton propun ca strada Calea lui Traian să se cheme Decebal, dezaprobând la unison latinitatea poporului român, chiar statalitatea construită pe dreptul roman. Totuşi, ce vreţi ceva mai frumos: înainte era strada V.I.Lenin în loc de Calea lui Traian iar, mai înainte se chema, simplu, Traian. Mi se pare cel mai frumos nume: strada Traian. Bădiţa Traian cu care colindam de sărbătorile Crăciunului şi începutul noului an, începutului, în general. Pentru câţiva ani, după ce a fost asasinat primul ministru liberal, s-a chemat strada I. G. Duca . Se pare că politicienii de orice fel sfidează, prin prostia lor, însăşi istoria adevărată. Chiar aşa, cum să te compari, oricine ai fi, cu marele Traian împăratul la umbra căruia au crescut popoarele care vorbesc limba noastră.
- Ţi-aduci aminte de strada pe care stăteam? V.I.Lenin!...îmi spuse Poe - Poetul - prietenul meu din clasa a cincea; el, pui de oltean bine făcut, cu tată de doi metri şi posesor de motocicletă IJ - cu ataş; şi cu acordeon, el, Poe, în gazdă la Coana Anica lângă Frizeria lui Chichi, trei case peste drum mai la vale de casa lui Vasile Vlad în care stăteam eu cu chirie.
- Strada, continuă Poe, care era pavată cu piatră cubică de bazalt vânăt spre albastru; îţi aminteşti, cum înainte de ora cinci dimineaţa măturătorii terminau de curăţat strada şi apoi trecea cisterna cu apă şi o spăla!...cum se reflectau în ea stelele la ultimul lor scăpătat şi cum se înroşea orizontul şi începeau să cânte cocoşii chiar cu o oră - două mai devreme de sunetul de sirenă al fabricii de placaj, prima construită în acest oraş al pensionarilor cu şapte mii de locuitori?
- Care şapte mii? Nu vezi ce zic istoricii ăştia, astăzi, că statisticile oficiale (!) arată că oraşul avea în o mie nouă sute treizeci, treizeci de mii de locuitori!? La fel şi în o mie nouă sute şaizeci şi nouă! Păi, gogomanii, nu ştiu că Clujul avea atunci treizeci de mii de locuitori? Păi se compara Clujul cu urbea noastră? Ei nu ştiu că eu stam la numărul două sute nouăzeci şi opt şi la cimitir ajungea numărul trei sute şaizeci? Cu alte cuvinte „Lenin” era cea mai lungă stradă a oraşului şi pe ea trăiau, în o mie nouăsute şaizeci şi nouă, trei sute şaizeci de familii; să zicem că fiecare familie avea trei copii (doar noi, cei dintr-un tată şi-o mamă eram cinci, poate şi singurii), de unde rezultă un total de o mie optzeci de suflete. Dumnezeul din Biblie nu-i suferă pe istoricii ăştia, oameni de ştiinţă, care numără locuitorii. Înseamnă că în o mie nouă sute treizeci existau echivalentul a treizeci de străzi de mărimea străzii Traian? Na! chiar V. I. Lenin? căci numărul de case între o mie nouă sute treizeci şi o mie nouă sute şaptezeci a fost acelaşi! De ce crezi că-i spunea oraşul pensionarilor? Fiindcă avea puţini locuitori şi majoritatea erau în vârstă! Majoritatea străzilor actual perpendiculare pe strada Traian aproape că nici nu existau în o mie nouă sute douăzeci! Dacă erau nouă-zece şi mult mai mici decât Traian, şi, care, până la Sibiu ţinea malul Oltului şi la fel, altă stradă, cea care merge la Olăneşti şi care ţine malul Râbnicului.
- Nici vorbă, oraşul nu avea mai mult de şapte-opt mii de locuitori spuse mai convins, Poe. Johann Sonne, vechi locuitor de origine sasă, istoric în toate, susţine peste tot aceste aberaţii legate de istoria din documente fiind mulţi ani arhivar. Vai de mama lui, dacă până acum nu şi-a dat seama că oraşul vechi a fost al străinilor, majoritatea negustori: saşi, greci şi evrei, şi bulgari, şi albanezi. Toată zona asta şi a periferiei, şi a împrejurimilor este plină de români veniţi din Mărginimea Sibiului
- Iar din o mie nouă sute patruzeci şi patru basarabenii şi nord bucovinenii, reprezentând o majoritate foarte repede asimilată; cu ei să fi făcut vreo şaptisprezece mii! Tu, Poetule, ai venit târziu în Oraşul de Piatră.
- Târziu, târziu, dar eu am scris primul despre Leca Morariu şi refugiaţi, în două mii patru!
- Aiurea, înseamnă că n-ai citit articolele mele din Publicitatea l. De aia şi foloseşti eticheta de refugiaţi la adresa basarabenilor şi nord bucovinenilor evacuaţi de Guvernul României în o mie nouă sute patruzeci şi patru din Basarabia şi Bucovina de nord. Căci nu cunoşti. Ai uitat că te-am rugat de atâtea ori să nu le mai spui refugiaţi! Ai uitat că ţi-am povestit de nenumărate ori cum mă băteam când eram copil cu cei care-mi spuneau refugiat! Mă ascultai şi uitai. Ai scris, dar ai greşit, că nu ai spus de unde ştii tu toate aceste lucruri! Vezi, învăţătura nu are nici o legătură cu ştiinţa! Căci nu le-ai ştiut din cartea de istorie şi nici de la părinţii tăi preocupaţi înainte de a te naşte, şi în timpul copilăriei tale, de aplicarea beneficiilor victoriei armatei bolşevicilor în România, după o mie nouă sute patruzeci şi nouă, şi, încă, şi la unguri!...în zona Clujului, în Transilvania! Doar te-ai născut la Mociu, nu?. Le ştiai de la mine, dragă Poe. De la mine ştiai de Leca Morariu. Nu ai avut onoarea să-l cunoşti, căci, nu aveai cum, şi nici pe contemporanii săi, căci abia în o mie nouă sute şaizeci şi doi ai venit în oraş, în clasa a cincea! În schimb, eu, cu doi ani înainte, începusem studiul violoncelului, cu Leca. Avea diabet şi îi curgea saliva pe carnetul meu de note întocmit de el şi în care îi scria maică-mii cum mă comport! Înainte de mine, fratele meu a împrumutat de la Leca Morariu o mare cultură, atâta cultură, încât la maturitatea deplină a ajuns un mare dirijor şi director de filarmonică, un mare om...cult. Şi înainte de toţi şi de toate Leca Morariu, împreună cu părinţii mei, şi împreună cu şaptezeci de mii de basarabeni şi nord bucovineni, dacă nu mai mulţi, în aceeaşi lună, au fost debarcaţi în acest judeţ!
Oraşul acesta, o aşezare pe încrucişarea de ape: Olt şi Râbnic. Când acestea se umflau, nu mai rămânea aproape nimic, decât partea de piatră care începea pe linia paralelă cu răsăritul - tangenta zidului de la parcul cu statuile succesive ale lui Maxim Gorki, Mircea cel Bătrân, acum şi chiciul lui George Ţărnea pe fostul loc al lui I.G. Duca... Zona cuprinsă între această linie şi dealul Capela, cu alte cuvinte, era cât o cetate, nu măsura pe această direcţie mai mult de două - trei sute de metri. Râbnicul, care vine de la Olăneşti, o mărginea la sud, şi fosta Vale a Episcopiei, la nord. Deci nu avea nici o şansă să reziste revărsărilor adunate de la cele două ape! Dar el, oraşul, a fost dintotdeauna o cetate, căreia nu i se mai văd eventualele ziduri...pentru ce ziduri!?...dacă estul, sudul şi nordul erau apărate de ape iar vestul era apărat de dealuri cu păduri şi râpe înfricoşătoare...»

(...)

Epistolă sosită din anul 2050!

Stimate domn, nu mă cheamă nici Poe, prietenul tău, nu sunt nici un urmaș de-al tău. Sunt un anonim, dar bun cetățean, care m-am născut în anul două mii douăzeci, în Orașul de Carton pe malul drept al Oltului, iar acum coordonez, deși destul de tânăr (așa cum nu ți-a plăcut ție să fie șefii după anul două mii), centrala de rachete cu rază medie de acțiune construită recent aici în frumoasa comună urbană, Voineasa! de către un concern ruso american chinez care a iubit atât de mult Orașul de Carton, încât a ales această locație pentru super investiția de care se vorbea încă de acum o sută de ani, ajutând astfel țara noastră să treacă peste impedimentele pe care i le-au creat statele din jur, nedorind ca aici să existe un stat puternic și hotărât, care să apere o țară atât de frumoasă și valoroasă așezată ca un scut între marile culturi agresive dinspre cele patru puncte cardinale; de la Nistru până la Tisa și din Maramureș la Dunăre, și, peste, până la Marea Neagră...

Știu cât ai suferit pentru ce s-a întâmplat în România, fostă Dacia, fostă provincie romană, cu precădere după anul de grație două mii, când țara ajunsese ca o curvă regulată de toți. Știm cu toții cât ai suferit pentru ce ți-a răpit statul până în anul două mii, dar, după cum știi, noi ne-am trezit, nu toți, cea mai mare parte și le-am pus gând rău golanilor, hoților și trădătorilor de oamenii gospodari care încă nu au ajuns cu mâinile atrofiate, gurile la fel; ciungi și muți din lipsă de interes pentru propria prosperitate și care și-au consumat întreaga energie pentru prosperitatea partidelor politice!... cine mai văzuse așa ceva: să fii prost dar să înființezi un partid ca să primești sute de mii de euro salariu pentru munca în acest partid!?

Acum când am aflat că ai terminat de scris acest interesant roman vreau să te informez cum se vede acest oraș al nostru de aici, de la Voineasa în acest an două mii cincizeci, Orașul de Carton redevenind acum Orașul de Piatră, după ce timp de treizeci de ani pietrenii s-au trezit și s-au luptat să schimbe ce era de schimbat. În primul rând trebuie să știi că Orașul de Piatră a refuzat să mai lucreze prin consiliile sale, local și județean, cu reprezentanți ai partidelor politice, aceștia nemaiavând rolul decât de a promova tovarăși pe bune în Parlamentul țării. Acum, Parlamentul este singurul loc unde membrii partidelor își găsesc un loc de muncă, calitatea de membru de partid fiind o condiție, și numai în acest loc. Când ajung în parlament ei au un salariu egal cu salariul avut înainte plus o sumă de bani care să le permită să poată trăi decent, dar mai bine decât înainte...restul cheltuielilor la fel cu ale oricărui alt salariat, fără posibilitatea ca din acest salariu să se poată destrăbăla! ...Nu tu pensie specială, nu tu birou în teritoriu, nu tu secretară, nu tu scutire de impozit, nu tu, gratuități!... niciuna.

Cine dorește să fie parlamentar trebuie să se obișnuiască cu gândul că societatea îl plătește fără să-i ceară altceva decât calitatea de membru al partidului din care face parte și atât...În consiliul local și județean sunt salariați din localitate sau pensionari, care primesc o indemnizație de consilier și care nu poate depăși jumătate din salariul minim pe economia orașului. Consilierii au obligația să participe la maxim două ședințe de consiliu pe lună! Consilierii nu au voie să fie membri de partid. Nici un serviciu public nu are voie să angajeze pe orice post nici un membru de partid care să-și declare apartenența politică. În afara serviciului poate să fie orice, dar nu are voie public să facă declarații în numele partidului politic. Recent în Orașul de piatră s-a inaugurat calea ferată dublă, electrificată: Orașul de Piatră - Curtea de Argeș - Pitești, Orașul de piatră - Sibiu. Trenurile de persoane circulă cu viteza de o sută douăzeci kilometri pe oră și au o singură clasă!

Podul peste Olt, de cale ferată, lăsat în paragină decenii - inexplicabil - este acum o bijuterie și el are două benzi de parcurs. La Râureni și Bujoreni sunt amenajate cele mai mari rampe de cale ferată, platforme pentru TIR-uri sau/ și containere, și trenuri de marfă.

Lacurile de acumulare de pe Olt sunt permanent drenate și s-a dat liber sportului nautic și construcției de ambarcațiuni ușoare de pescuit și agrement. Se practică pe scară largă crescătoria de pește și floră acvatică. Se studiază în continuare transformarea Oltului de la Brezoi la Dunăre în șenal navigabil, ușor! Se studiază în continuare transformarea hidrocentralelor de pe Olt în centrale simple de mică putere, dar numeroase, model Vasile Gavrilescu, celebru scriitor desident de la Craiova și care experimentează un asemenea model în romanul „Raiul nemernicilor”.

În centrul orașului s-a ridicat statuia prefectului Gheorghe Sabin, doctor, autorul moral al celor două monumente de la începutul secolului XX din Zăvoi și de pe Dealul Capela... Orașul nu mai are groapă în centru, aici s-a reconstruit vechiul centru cu fațadele ca odinioară dar în interior cu utilități ultra moderne, în centru, deasupra, ridicându-se un bloc turn din beton și sticlă cu pasaj acoperit pe locul vechii Terase...

Blocul curb din centru a fost demolat, cetățenii mutați în blocul turn, astfel că s-a deschis fațada către Hala veche a orașului între ea și magazinul Cozia tronând o fântână arteziană; în localul vechii Hale, aflându-se Filarmonica... Desigur, Bărăția este așezată pe vechea locație vizavi de piața Maxim Gorki, acum Mircea cel Bătrân.

În fața Arhivelor Statului se ridică monumentul ecvestru al lui Basarab I turnat în bronz și așezat pe soclu de marmură, pe două trepte. O șosea suspendată se ridică peste Calea lui Traian și face legătura cu Olăneștiul și nordul orașului îndreptându-se spre Autostrada care leagă Curtea de Argeș de Sibiu, culoarul european IV.

S-a repus în funcțiune Motelul Capela. Anul acesta, Orașul de Piatră, pentru eforturile populației sale de a reconsidera vechea sa cultură interbelică și postbelică din ultimii treizeci de ani, a fost numit oraș capitală culturală europeană!

Sfârșit

21 februarie 2020»

(Petre Cichirdan/ «Apocalipsa de după 2000/ Orașul de carton», roman epistolar)

Ești aici: Home Personalitati.Genealogii Februarie 2023