Istorie Locala

Mănăstirea Hurezi se află în nordul judeţului Vâlcea, pe drumul ce leagă Râmnicu Vâlcea de Tg. Jiu, pe un platou înalt de 35 m, deasupra nivelului râului Romanului, străjuit de dealurile Ulmul şi Neagota, într-o depresiune cu climă blândă, unde cresc castani comestibili. Aici, marele voievod Constantin Brâncoveanu „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am începuit a zidi mănăstire”, devenită ulterior unul dintre cele mai reprezentative complexe ale arhitecturii şi stilului brâncovenesc (planșa 1).

Satul Romani, unde se află mănăstirea, este atestat printr-un act domnesc dat de Vlad Călugărul, care, la 5 septembrie 1487, întăreşte moşiile lui din Huhurezi şi Râmeşti, lui Roman şi Vlad, cumnatul lui.

prof. dr. Florin Epure

Artiștii Sfântului Martir Constantin Basarab Brâncoveanu, domnul Țării Românești, au închegat la ctitoria sa - Mănăstirea Hurezi, unicul obiectiv de patrimoniu universal UNESCO de la sud de Carpați -, o adevărată școală de meșteri zugravi care au creat un stil original și apoi au răspândit mai departe arta brâncovenească.

Stilul picturii brâncoveneşti s-a cristalizat la Hurezi, prin activitatea echipei de zugravi formată din Constantinos și ucenicii săi Ioan, Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim, care au decorat biserica mare, cu hramul Sfinților Împărați. Apelul la tradiţie şi ataşamentul pentru tiparul impus de erminia bizantină a fost făcut cu conştiinţa dimensiunii istoriste a valorii, pe care aceasta o avea ca fond de permanenţă în ordinea spiritualităţii orientale. Pictura bisericii de la Hurezi a fost terminată la un an în urma târnosirii, în 1694, este cel mai important şi original ansamblu realizat de zugravul Constantinos, cel care a transpus în mod impresionant în fresca lui o galerie istorică de portrete reprezentând Brâncovenii, Basarabii şi Cantacuzinii, toată “dunga cea mare, bătrână și blagorodnă a rodului și neamului său, atâta depre tată, cât și depre mumă”.

«Un pasaj din Memorabilele lui Xenofon – o antologie de anecdote referitoare la Socrate  – evocă o neverosimilă discuție dintre acesta și o tânără hetairă, pe nume Theodote. Admirând frumusețea tinerei femei, Socrate se întreabă dacă privitorii ar trebui să-i fie recunoscători acesteia pentru că le îngăduie să o admire, sau cumva ea ar trebui să le fie recunoscătoare pentru că o privesc. Theodote exclamă că ea e cea care le e îndatorată.

«După ce au venit domnu Vlad-vodă de la Poartă în țară, când gândiia să se așeze, să se odihnească, iată și Moisi vodă pogora den Țara Ungurească cu oști, pă apa Oltului. Aceasta auzind Vlad-vodă îndată au poruncit în toate laturile țărîi de au strânsu oștile ce le avea și i-au ieșit înainte la sat la Viișoară. Acolo, vârtos dând război, au biruit Vlad-vodă pre Moise-vodă și au și perit Moisi-vodă și banul Barbul de la Craiova. Decii, întorcându-să cu izbândă la scaunul său, au domnit cu pace ani 2 pol și, mergând la Popești, den jos de București, în primblare, acolo s-au înecat în Dâmboviță. […] Sfârșindu-se Vladvodă în ce chip ați auzit, iar boiarii, sfătuindu-se pentru domnu, pă cine ar pune, au găsit cu socoteala lor, să puie pă Vintilă, județul de la Slatină; și s-au dus cu toții de l-au luat și l-au pus domnu. Dar au greșit, că nu trecu vreme multă, ci au venit la cruzie, de au tăiat pă mulți boieri. […] »