Istorie Locala

«...peste câteva zile, pe mine şi pe Mişu ne-a luat "Mama-Mare" la Drăgăşani, unde "Nenea Unchiu" ţinea de ceva timp hotelul şi restaurantul "La Mielul alb". Aici am uitat curând şi de nedreptatea ce mi se făcuse*, dar şi de școală şi de orice griji, nem aivrând să ştiu, timp de două luni, decât de joacă. Această primă vacanţă din viaţa mea şcolară, a fost cea mai plăcută şi mi-a lăsat amintiri neşterse.

Pe atunci, Drăgăşanii erau un orăşel mai patriarhal chiar decât Râmnicul şi abia dacă număra patru mii de locuitori. Era însă înconjurat de sate bogate, piaţa era bine aprovizionată şi negustorii făceau foarte frumoase afaceri.

«...în marginea codrilor Vîlcei, într'o minunată vale, împodobită cu toate podoabele firii, se întemeiase încă din vechi timpuri un sat care purta, ca şi rîul ce curge prin el, numele paserii al cărei bocet se aude noaptea din adîncul acelor păduri străvechi: Huhurezii, prin prescurtare, Hurezii sau Urezii (1). Din sus de sat, într'o poiană dintre copacii bătrîni, era şi un schit, al cărui ctitor a rămas necunoscut, pe cînd meşteri plătiţi de un Domn au durat în vecinătatea lui o ctitorie nouă, cu care nici într'un chip nu s'ar putea asămăna cea d'intăiu.

Acel Domn ziditor de biserici — nimenea altul n'a purtat aşa de mult grija lăcaşurilor de închinare creştinească — era, încă de pe vremea cînd se afla numai în rîndurile boierilor, şi stăpînul satului şi moşiei Hurezului. Constantin Brîncoveanu, cel mai mare domn de pămînt din toată ţara, cumpărase Hurezii de la Stana, văduva lui Dima, căpetenia breslei blănarilor sau Chiurcibaşa, şi de la fiul lor Mateiu, care stătea în satul oltenesc Drăgoieşti (2); familia avea stăpinire aici încă de pe la 1660-70, de supt Vodă Radu Leon. Ajungind urmaş al unchiului său Şerban Cantacuzino în Scaunul Domniei muntene, Brîcoveanul nu uita, în milele pe care le împărţia, şi acest schit al Sfintului Ioan Botezătorul, unde se afla ca egumen un om evlavios, cinstit şi de ispravă, urmaş al vechilor ctitori, Ioan: printr'o carte domnească din 10 Mart 1689 el ierta de dijmărit acest „sfănt şi dumniziescŭ schitu ce să chiiamă Hurezii, otŭ sudŭ Vălcea ... , fiindu... săracŭ şi la multă lipsă, fără nici-o hrană, de nici-o parte" (3) iar, peste cîteva luni, la 23 Iunie, el iǐ dădea un privilegiu de sare din Ocnele gospod (4) .

Dar Brîncoveanu hrănia un gìnd mare cu privire la această strălucită singurătate de munte a Hurezului: aicǐ voia să-şǐ facă mănăstirea lui de om bogat, priceput în frumuseţa clădirilor, de mîndru şi pompos Domn de ţară, care avea dorinţa de a întemeia o dinastie, cu cei patru voinici feciori cari-i crescuseră. Deci, îndată ce trecură cele d'intăiu griji cu Turcii cari trebuiau cîştigaţǐ pentru a-l întări, pe dînsul, Domnul ales de boierime, cu Nemţii, cari voiau să-şǐ aşeze cvartirul fără cheltuială în bielşugul şesului dunărean, cu boieri ca Bălăceanu, ginerele lui Şerban-Vodă, cari căutaŭ să-i iea locul, în numele intereselor creştineşti, Constantin-Vodă cel noŭ trimese peste Olt pe vărul săŭ primar Pîrvu, fiul lui Drăghici Cantacuzino, pentru ca, alăturea şi în înţelegere cu Ioan egumenul, care, vre-un şcolar al vestitului Mitropolit Antim, — e altul de cît bătrînul de la schit —, să se apuce de lucrul mănăstirii ce trebuia să se iea la întrecere cu vechea zidire argeşeană a bătrînului Voevod Neagoe. Încă de la 1690, ei începuseră lucrul, care merse fără întrerupere, dar fără grabă, întrebuinţînd meşteri buni, ale căror nume ni s'au păstrat — Istratie lemnarul, Vucaşin Carageà pietrarul, Manea vătaful de zidari — şi materiale alese, de o trăinicie deosebită. Se ridicà astfel din temelie, pe un loc din jos de schitul altor vremuri, o mare zidire în chip de cruce, cu două rîndurǐ de firide, cu fereştile încadrate în sculpturi, cu discuri săpate asemenea cu cele de la Argeş, cu uşa înflorită şi două frumose turnuri sprintene; de jur împrejurul eǐ, se întrupau ziduri de locuinţă, bogate în stîlpǐ măiestru lucraţi, în pridvoare de priveală şi odihnă, în scări meşteşugit desfăşurate (5) . Pentru fiecare din fìiǐ domneşti în sfirşit, eraŭ să se ridice schiturǐ pe numele lor.

Moartea, întîmplată la 1691, vara, a lui Pirvu nu opri în loc clădirea. Îndată se numi ca ispravnic al lucrărilor de la Hurez alt boier tînăr, Armaşul Cernica Ştirbei, căruia i se zicea, după o moşie moştenită de la mamă-sa, şi Izvoranul. Acesta avu ìnsă şi alte sarcini, cu trecerea Turcilor şi urmărirea hoţilor. Dar în 1693, vara, biserica mănăstirii de la Hurez era dusă acum aşa de departe, după trei ani de lucru, încît Domnul, care veni peste Olt anume pentru aceasta, putu să facă serbătoarea sfinţiriǐ, pentru care veni însuşi Mitropolitul ţeriǐ, Teodosie (6).

Piatra de de-asupra uşii cu privazurile înflorite poartă întăiu, în limbă veche, rîndurl din Psalmi care vorbesc de neodihna acelui ce vrea să facă lăcaş lui Dumnezeŭ pănă în clipa cînd îşǐ vede cucernica dorinţă îndeplinită. Aşa s'a muncit cu gîndul, „încă din tinereaţele sale", ConstantinVodă, ctitorul, care a aflat in sfirşit la Hurez loc potrivit pentru o clădire ca aceia, pe care de mult încă o avea în minte. Data încheierii păreţilor şi bolţilor e însemnată: Iunie 1692, şi se dă un singur nume de ispravnic, al lui Pirvu Cantacuzino (6).

Îndată se începu zugrăveala acestei biserici a Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, zugrăveală care, din fericire, s'a păstrat neatinsă pană astăzi, şi e una din comorile de artă ale ţeriî. Meşteriǐ greci Constantin şi Ioan, meşterii romînì Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim făcură în curs de vre-o doì anǐ de zile, nu numai sutele de sfinţǐ ce acopăr păreţiǐ, ci şi, într'un strălucit rînd de portrete asămănătoare, în scumpele veşminte de brocard de aur cu flori, „toată dunga bătrînă şi blagorodnă" a neamului brîncovenesc, începînd cu Datco din Brîncovenî, de la începutul veacului al XVI-lea, precum şi a neamului băsărăbesc şi cantacuzinesc, de la vechiul„Laiot Basarab" şi de la Postelnicul Constantin Cantacuzino, sfetnicul lui Mateǐ Vodă: Brîncoveanu şi Doamna Marica stăteau în fruntea unui frumos alaiŭ de patru fiǐ domneşti şi şepte Domniţe, în această tovărăşie de cinste, se făcu loc, în sfîrşit, şi părintelui arhimandrit Ioan egumenul, pentru rîvna şi ostenelile lui (7) . Pisania zugrăvită în dorul celei săpate spune că la 30 Septembre 1694 pictura toată era mîntuită (8) .

Tot odată, alţǐ doǐ zugravǐ, amîndoǐ Romînǐ, Preda şi Marin, luau asupră-şǐ paraclisul din mijlocul chiliilor, închinat Naşterii Maicii Domnului, şi la 1697 şi aicǐ păreţiǐ eraŭ acoperiţi cu chipurile sfinte pe care le cere datoria (9) . Brîncoveanu, care dăduse pe la Hurez şi în 1694, dar nu mal venise de atunci, putu să se bucure de isprava deplină cînd se abătu din noŭ pe la ctitoria lui la 18 Septembre din anul acesta, 1697 (10) .

Din partea eǐ, Doamna Marica înnălţă bolniţa, biserica în care trebuia să se facă slujba de îngropare a călugărilor. Aceasta fu mîntuită din cărămidă la 20 Septembre 1696, iar Preda, zugravul pe care-l cunoaştem acuma, şi Nicola, tovarăşul săŭ de neam şi de meşteşug, zugrăviră aicǐ pană la sfîrşitul lunii lui Maiu 1699, fără altă supraveghiare acum decît a egumenului Ioan (11)...»

Sursă: «Iorga, Nicolae/ Hîrtii din arhiva Mănăstirii Hurezului precum şi din a Protopopiei Argeşului, din a boierilor Brîncoveni şi altor neamuri: găsite în casele proprietăţii din Brîncoveni şi publicate cu o introducere, note şi indice / N. Iorga. - Bucureşti : Atelierele Grafice Socec & Co, 1907. - XLV, 386 p. ; 24 cm. - (Studii şi documente cu privire la istoria romînilor; 14)»

Documentul, digitalizat integral de BCU Cluj, poate fi lecturat/ cercetat la: http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/67045

____________

1.    „Huhurezi " se zice într'u n act domnesc de la 1486; Arch . Stat., Hurezi, I, 1. — Traducere

2.    Acest volum , p. 328. Actul de vînzare (29 Decembre 7193 = 1684) în Arch. Stat., Hurezi, I, 13.

3.    Arch . Stat. , Hurezi, VI , 1.

4.    2 P . 3, n° 1.

5.    Iorga , Sate şi mănăstiri, p . 310 şi urm.

6.    Cronica lui Radu Greceanu , ed . Ştefan Grecianu, Bucureşti, 3906, pp. 27, 56-7.

7.    Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti , 1905, pp . 185-6.

8.    Ibid., p p 186-9.

9.    Ibid., p p 185-6.

10.  Ibid., pp . 183-4.

11.  Greceanu , pp . 60, 65 , 83 .

Revista «Vâlcea literară» nr. 5/ sept. 2022, în flip la 

https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/valcea-literara-nr-5_2_

Cărturarii din cele două Principate au impulsionat constant, nu numai dezvoltarea învăţământului public, ci şi organizarea lui pe cale legislativă, pentru a-l aşeza pe temelii solide şi pentru a-i asigura un caracter uniform şi democratic.

Ctitorii Unirii Principatelor, oameni politici progresişti şi căturari de seamă - M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, V. Boerescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, V. A. Urechia, Petrache Poenaru, I. Maiorescu, Aaron Florian ş. a. - au căutat şi insistat, în anii Unirii, să dea viaţă principiilor proclamate de Revoluţia de la 1848 pe linia învăţământului, militând pentru o instrucţie egală, integrală şi gratuită pentru toţi şcolarii şi, mai ales, pentru introducerea obligativităţii învăţământului primar.

Animaţi de împlinirea idealului unirii şi aşezarea ţării pe un nou curs al progresului, ctitorii României Modeme au constituit fermentul polarizator pentru punerea cât mai repede în practică a ideilor generoase ale revoluţiei paşoptiste. Astfel, la 8 ianuarie 1859, C. A. Rosetti publica în ziarul „Românul” articolul „Profesia de credinţă”, prin care preconiza: „educaţia comună, gratuită, îndatoritoare şi întreagă după aptitudini şi capacităţi; largă întindere educaţiei primare, toate funcţiile şi mai cu seamă ale profesorilor să fie bine plătite şi reînălţate la demnitatea lor". La rândul său, V. Boerescu, directorul Eforiei Şcoalelor din Muntenia, declara, la serbarea împărţirii premiilor din vara anului 1859, că, după 24 Ianuarie 1859, problema învăţământului a fost ridicată „la rangul unei(a) dintre cele mai importante chestiuni de stat” (725). - citește tot - 

Erou: (...) 2-Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în caz de calamităţi naturale, în împrejurări grele etc. (...). 3 -Persoană demnă de a fi glorificată, omagiată datorită devotamentului său pentru o cauză, acţiunilor sale într-un anumit domeniu etc. (...). 4 - Personaj principal al unei opere literare, cinematografice etc. (...) (DEXI/ Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific - Eugenia Dima, Chişinău, editurile ARC şi GUNIVAS, 2007, p. 668)

Situaţie mai rar întâlnită (dacă nu de-a dreptul paradoxală!), titlul unei lucrări a putut/ poate să influenţeze percepţia şi, în ansamblu, imaginea pe care cititorul şi-o face despre autorul acelei creaţii. Departe de a fi fost un „om obscur”, aşa cum îşi intitulează Nicu Angelescu amintirile sale - Memoriile unui om obscur, ediţie critică alcătuită de Ion Soare şi Liliana-Marinela Beu (Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005) -, cei care s-au aplecat cu mai multă stăruinţă asupra vieţii, personalităţii şi operei acestui renumit profesor şi jurist (avocat) vâlcean l-au apreciat - pe drept! - ca pe „un om cu adevărat remarcabil, de o cinste şi corectitudine ireproşabile” (Beu, 2005, 5), (...) „un om de o remarcabilă valoare, care a ştiut să facă faţă tuturor provocărilor pe care soarta i le-a rezervat, păstrând o atitudine demnă până la sfârşitul vieţii, în 15 iulie 1966. (...), un om al cetăţii” (Ibidem, 14), scoţând în evidenţă modestia pe care a manifestat-o chiar la stabilirea titlului acestor preţioase evocări (Ibidem).

Erou: (...) 2-Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în caz de calamităţi naturale, în împrejurări grele etc. (...). 3 -Persoană demnă de a fi glorificată, omagiată datorită devotamentului său pentru o cauză, acţiunilor sale într-un anumit domeniu etc. (...). 4 - Personaj principal al unei opere literare, cinematografice etc. (...) (DEXI/ Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific - Eugenia Dima, Chişinău, editurile ARC şi GUNIVAS, 2007, p. 668)

Situaţie mai rar întâlnită (dacă nu de-a dreptul paradoxală!), titlul unei lucrări a putut/ poate să influenţeze percepţia şi, în ansamblu, imaginea pe care cititorul şi-o face despre autorul acelei creaţii. Departe de a fi fost un „om obscur”, aşa cum îşi intitulează Nicu Angelescu amintirile sale - Memoriile unui om obscur, ediţie critică alcătuită de Ion Soare şi Liliana-Marinela Beu (Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005) -, cei care s-au aplecat cu mai multă stăruinţă asupra vieţii, personalităţii şi operei acestui renumit profesor şi jurist (avocat) vâlcean l-au apreciat - pe drept! - ca pe „un om cu adevărat remarcabil, de o cinste şi corectitudine ireproşabile” (Beu, 2005, 5), (...) „un om de o remarcabilă valoare, care a ştiut să facă faţă tuturor provocărilor pe care soarta i le-a rezervat, păstrând o atitudine demnă până la sfârşitul vieţii, în 15 iulie 1966. (...), un om al cetăţii” (Ibidem, 14), scoţând în evidenţă modestia pe care a manifestat-o chiar la stabilirea titlului acestor preţioase evocări (Ibidem). - citește tot -