Istorie Locala

Marți, 18 Septembrie 2012 13:50

Bătălia de la Posada. Statul feudal Ţara Românească

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

FotoHarta lui Fr. Schwantz von Springfels – detaliu cu Ţara Loviştei

 

Statul feudal, creştin – ortodox Ţara Românească s-a consolidat devenind de sine stătător şi recunoscut ca atare după victoria oştenilor lui Basarab I asupra trupelor regeşti ale lui Carol Robert de Anjou în bătălia, sau mai exact, în luptele de la Posada din 9 – 12 noiembrie 1330 15,48-51,58-77. Posada, localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea, ca loc al marelui eveniment consemnat oficial de către istoriografia română actuală61, defineşte locul unei aspre bătălii din perioada de început al statului feudal Ţara Românească, iar victoria repurtată de Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou, despre care N. Iorga 62 spunea că “a fost o biruinţă mare şi întreagă, rodnică în urmări…”, a consolidat independenţa Ţării Româneşti.

Ion Conea 59 este de părere că Loviştea “a fost mult timp ca un măr de discordie între Români şi Unguri”, desigur datorită valorii ei strategice şi că “ea pare a fi fost şi una din cauzele expediţiei lui Carol Robert împotriva lui Basarab”. De altfel, însuşi regele angevin recunoaşte că a făcut expediţia “spre a recupera oarecari confinii ale regatului pe care Basarab cu fiii sei le deţinea întru scăderea şi prejudiciul coroanei.”58. În esenţă, regele maghiar a vrut să-l pedepsească pe “infidelul voievod transalpin”63, care încălcând vasalitatea faţă de regele angevin, s-a constituit într-un obstacol în calea extinderii autorităţii acestuia în sud-estul Europei. În mândria sa nemărginită, Carol Robert de Anjou a tratat cu superficialitate acest obstacol, care se va dovedi de netrecut. Fl. Constantiniu 63 sintetizează astfel importanţa deznodământului acestui conflict: “Biruinţa de la Posada este importantă, nu atât pentru că a întrerupt temporar raporturile feudo-vasalice dintre regele maghiar şi voievodul român, ci, mai ales, pentru că a făcut dovada forţei statului român, nou apărut, devenind astfel o realitate politico-teritorială ireversibilă pe harta Europei medievale”.

 

Cronicile ungureşti îl “poreclesc” pe Basarab Vodă – “ciobanul”, după Posada: “Era vorba să se scoată de barbă din bârlogul său ciobanul valah … De aceea el (Carol Robert – n. n.) face oferte pe cari ciobanul se face a le primi.”60. Descriind înfrângerea suferintă de oştile ungureşti, o diplomă regală maghiară de la 1335, consemna cu amărăciune: “… năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre …”50. Celebra compilaţie ilustrată cu 140 de miniaturi, “Cronica pictată de la Viena” (“Cronicon Pictum Vindobonnense”) scrisă de călugărul Marcus din Kalt 68, la 1358 menţionează că “Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”64-67. În aceste lupte au pierit şi câteva personalităţi maghiare şi regele însuşi era să se numere printre acestea, după cum relatează cronica: “… magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regele, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui … Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l valahii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”. Două aspecte trebuiesc relevate, după părerea noastră în legătură cu ceea ce îndeobşte numim “bătălia de la Posada” şi anume:

  1. a)la Posada în perioada 9 – 121330 au existat mai multe bătălii, nu doar una singură şi, cel mai probabil, în mai multe locuri strâmte între Sălătruc şi Câineni, nu doar la Perişani – Pripoare; şi
  2. b)în armatele lui Carol Robert de Anjou luptau şi mulţi români transilvăneni.

Pentru susţinerea punctului a), argumentele noastre sunt numărul mare de participanţi (10.000 de maghiari) perioada destul de lungă în care s-au desfăşurat evenimentele – patru zile – şi faptul că între Sălătruc şi Câineni sunt mai multe locuri strâmte în afara celui de la Perişani – Pripoare, aşa-numitele “posade”. În ceea ce priveşte punctul b), ne sprijinim pe adevărul istoric, consemnat în lucrări şi documente1,4-6,55,57,60,62,67. Astfel, se ştie că încă înainte de 1315 contele Nicolae de Tălmaciu “s-a dovedit a fi un neînfricat apărător al intereselor regale şi îşi manifestă această neclintită credinţă şi la 1322, restituind regelui castelul Salgo cu cele nouă sate …”42, fiind vorba aici despre luptele lui Carol Robert cu voievodul ardelean Ladislau Borşa (acesta a fost destituit de către regele maghiar la 1315) şi apoi cu fiii acestuia4. În anul 1340, murind fără urmaşi Nicolae de Tălmaciu, regele maghiar “dărui … toate posesiunile acestuia voievodului Toma, cu excepţia satelor Hususău şi Micăsasa”4. Ştim că Toma, în fruntea altor români, a fost alături de Carol Robert de Anjou în bătălia de la Posada1,4,55,67. Din această perioadă provine şi documentul falsificat de la 1311, care confirmă ipoteticul act de donaţie din 1233 (v. cap. I), prin care conţii de Tălmaciu urmăreau să obţină de la regele maghiar recunoaşterea drepturilor lor asupra întregii stăpâniri a lui Vlaicu Vodă, din nordul Munteniei până dincolo de Carpaţi. Este, de asemenea, perioada în care Basarab I tratează cu Carol Robert problema graniţelor dintre Ţara Românească şi Regatul Ungariei. Trebuie să mai precizăm că expediţia lui Carol Robert de Anjou în Ţara Românească din toamna anului 1330, încheiată dezastruos, cu fuga acestuia abia scăpat şi a rămăşiţelor impunătoarei sale armate regale pe la Câineni, s-a făcut atât din raţiuni teritorial – expansioniste, cât şi din motive de prozelitism catolic, casa regală de Anjou având strânse legături cu papalitatea care, de altfel, l-a şi impus ca rege al Ungariei pe Carol Robert, un francez sau, mai exact, un italo-francez, întrerupând continuitatea casei arpadiene la începutul secolului al-XIV-lea. Acest fapt este extrem de important pentru ortodoxismul românesc, care s-a consolidat odată cu consolidarea independenţei statului feudal Ţara Românească. În fapt, bătălia de la Posada a reprezentat actul de naştere al  statului feudal Ţara Românească70 şi victoria ortodoxiei româneşti asupra catolicismului.

Locul unde au avut loc luptele  din 9 –12 noiembrie 1330 dintre oştile lui Basarab I şi Carol Robert de Anjou a fost şi mai este încă disputat de istorici şi nu numai, în ciuda “oficializării” şi localizării lui de către Academia Română la Perişani – Pripoare, în Ţara Loviştei61.

Numeroşi cercetători români între care amintim pe Gr. Tocilescu, I. Conea, A. Sacerdoţeanu, I. Moga, R. Rosetti, G. Popa - Lisseanu, C. Giurescu, apoi C.C. Giurescu, D. C. Giurescu, D. Tudor, N. Stoicescu, Fl. Tucă, A. Pandrea, C. M. Vlădescu, I. Lupaş, N. Bănică – Ologu, Şt. Pascu, N. Constantinescu, Şt. Ştefănescu şi, în ultimii ani, reprezentanţi ai societăţii civile susţin argumentat plasarea locului luptelor din toamna anului 1330 în Ţara Loviştei.

De-a lungul timpului au fost propuse în afara Ţării Loviştei cele mai diverse localizări pentru evenimentele de la 1330 70: Cheile Crainei (undeva între Orşova şi Mehadia), Posada Gurenilor (în Munţii Gorjului), Posada Dâmboviţei (între Câmpulung Muscel şi Bran), defileul Stoeneşti – Argeş (în apropierea Cetăţii şi Schitului Negru Vodă), alte “posade” de aiurea (C. C. Giurăscu71 enumeră - 7, iar A. Pandrea68 – 11).

Această situaţie provine din faptul că în toate documentele locul este doar descris, nu şi numit! Nici un document privitor la acele evenimente nu se referă la vreo “posadă” anume. Sintagma încetăţenită “lupta de la Posada” sau “bătălia de la Posada” provine de la N. Iorga62,70. Un document medieval referitor la evenimente petrecute în anul 1395, şi anume lupta regelui Sigismund aliat cu Mircea cel Bătrân împotriva lui Vlad Uzurpatorul, denumeşte locul unde s-a desfăşurat confruntarea – “Pazzata”, interpretat de Iorga ca “Posada”70. Cum condiţiile geografice din 1395 i-au părut lui Iorga identice cu cele din 1330, acesta a conchis că ambele bătălii s-au purtat în acelaşi loc – Posada – pe care îl situa undeva în Munţii Muscelului, la Posada Dâmboviţei 62.

Conea1,59-72 avansează însă cu curaj, bazându-se pe argumente solide, ipoteza că bătălia de la Posada a avut loc pe drumul Loviştei la Perişani – Pripoare: “În lungul lui – al drumului Calea Mare – deci undeva pe la Perişani trebuie căutată şi faimoasa Posadă, acea strâmtoare asemeni «unei corăbii stâmte»59, în care luptătorii de la 1330 se clătinau «ca pruncii în leagăn» sau «ca papura lacului»” 60. Patru ani mai târziu, el reia ipoteza Posadei loviştene într-un studiu separat, argumentând-o istorico-geografic şi logic72.

Dintre istoricii contemporani care nu sunt de acord cu Posada lovişteană, îi menţionăm pe  I. Dulamă - Peri78, adept al Posadei dâmboviţene, ca şi Iorga, şi pe C. Rezachevici79, adept al Posadei mehedinţene. Aici trebuie să facem o precizare foarte importantă şi anume aceea că după apariţia ipotezei lui Conea în 19341,59 reluată şi argumentată în 193872, Iorga, până în prezent cel mai mare istoric al nostru, nu l-a contrazis niciodată, semn – după noi – că marele istoric a acceptat-o. Este curios că după Iorga se mai găsesc istorici, şi nu numai, care neagă Posada lovişteană.

Descrierea locului evenimentelor de la 1330 este făcută în “Cronica pictată de la Viena” de la 1358 şi pe bună dreptate “orice încercare de localizare trebuie să plece de aici”70. În lipsa documentelor edificatoare, întoarcerea armatei lui Carol Robert de Anjou de la Curtea de Argeş pe drumul Loviştei este o supoziţie logică şi de bun simţ ce se bazează pe argumentul distanţei dintre Curtea de Argeş şi Transilvania şi al posibilităţilor efective de-a o parcurge în vremea aceea. De asemenea trebuie să avem în vedere şi faptul că drumul Loviştei, Calea Mare, era un drum foarte cunoscut, existând încă dinainte de cucerirea Daciei de către romani, şi fiind una din principalele căi de legătură între Ţara Românească şi Transilvania, între Peninsula Balcanică (şi Orient implicit) şi Occident. În istoriografia română actuală se recunoaşte faptul că “ … acel drum de întoarcere trebuia să fie şi cel mai scurt. Or, plauzibilă este şi rămâne tot ipoteza vechii istoriografii româneşti: acel drum trecea prin Loviştea şi viza, cert, Transilvania, respectiv, Sibiul. De aceea se impune acceptarea itinerariului de întoarcere – de la «castrum Argias» prin Tigveni – Sălătruc – Titeşti – Câineni – Turnu Roşu şi mai departe.”82.  Există o diplomă maghiară datată 17 octombrie 1336 care conţine “în transumpt” (în copie – n.n.), un document datat, la rândul lui,  11 noiembrie 1336 (sic!)50,51,70. Deşi contradicţia evidentă dintre cele două date pune sub semnul întrebării autenticitatea ei, diploma în cauză ne-ar putea oferi lămuriri privind locul de desfăşurare al evenimentelor din 1330. Prin această diplomă Carol Robert de Anjou îl răsplăteşte pe Thatamer (Tatomir), vicecancelar al voievodului Toma al Transilvaniei şi pe fratele lui Thatamer, Bako, pentru meritele lor din timpul campaniei din 1330. Diploma spune: “… acesta (Bako – n. n.) … din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră (a lui Carol Robert de Anjou – n.n.) şi a stăpânului său cu puţini oameni în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub Cetatea Argeş (Castrum Argias – n.n.), unde ne-am mirat împreună cu toată oastea de venirea sa neaşteptată …”. Mirarea regelui şi a celor dimpreună cu el era îndreptăţită ţinând seama de greutăţile întâmpinate pe drumul Severinului până ce aceştia au ajuns la Curtea de Argeş. Cum Bako nu venise din Ungaria, ci din Transilvania, cel mai probabil de la Sibiu sau Tălmaciu, în mod logic singurul drum posibil pe care a venit era drumul Loviştei, Calea Mare, sintagma “în urma noastră” din document referindu-se nu la drumul Severinului, ci la vremea la care au venit Bako şi oştenii lui, adică după Carol Robert şi armata sa. În mod normal, apreciind ruta pe care a venit Bako, rută care de altfel era imposibil să nu-i fie cunoscută, regele maghiar a ales-o şi el pentru retragere, ameninţat fiind de venirea iernii şi vrând să o facă cât mai repede. Diploma menţionată confirmă faptul că Toma cu oştenii săi, în bună parte români, îl însoţeau pe Carol Robert de Anjou, Toma fiind de altfel şi principalul instigator al conflictului. Dacă la nivelul anului 1937, G. Popa – Lisseanu 67 identificase un număr de 13 documente referitoare la evenimentele din 1330, documente emise de cancelaria lui Carol Robert şi a urmaşilor lui până prin deceniul 7 al secolului al-XIV-lea, A. Pandrea68 apreciază că “astăzi (2000 – n.n.) … pot fi citate cel puţin 23”, însă “nu toate aceste vechi acte au aceeaşi însemnătate sub aspectul cantităţii de informaţii furnizate”. Cele mai importante sunt însă două: diploma de la 1335 (13 decembrie) emisă de însuşi Carol Robert şi “Cronica pictată de la Viena” care, de altfel, a fost realizată pe baza diplomei emise cu 53 de ani înainte. Din niciunul dintre aceste documente nu reiese cu claritate locul desfăşurării evenimentelor din 9 – 12 noiembrie 1330, argumentele de până acum în favoarea Posadei loviştene fiind logice şi de bun simţ70,77. Există însă şi alte argumente în acelaşi sens. Astfel, în cronica lui Maciej (Matei) Strijkowski de la 158250,59,68,70,80, referitoare la trecutul Poloniei şi al altor ţări, găsim şi o referire la evenimentele din 1330. Iată ce spune acest neobosit călător şi cronicar polonez (traducerea lui B. P.   Hasdeu): “Pe locul bătăliei domnii munteneşti ridicară o biserică şi ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de tărguşorul Gherghiţa (? – n. n.), două zile de drum de la oraşul transilvan Sibiu, în munţi”80. Această menţiune este  deosebit de importantă. deoarece pe de o parte a fost făcută la nici 250 de ani de la evenimentele din 1330, iar pe de altă parte plasează Posada în Ţara Loviştei aproape fără dubii (acestea au în vedere “târguşorul Gherghiţa”), deşi ea este utilizată ca argument şi de cei ce nu sunt de acord cu această plasare78,79. Prin urmare, locul bătăliei de la Posada trebuie căutat la două zile de drum de la Sibiu şi nu poate fi altul decât Perişani – Pripoare. Asta în ciuda faptului că textul naşte şi o dilemă, Gherghiţa fiind atunci oraş domnesc pe râul Prahova; dar atunci autorul de ce se referă la Sibiu şi nu se referă la Braşov cum ar fi fost normal, Gherghiţa fiind la două zile de drum de Braşov? Poate fi o eroare de apreciere din partea autorului, dar durata unui drum, mai ales în acele vremuri, se reţinea cu precizie, distanţele fiind apreciate numai prin timpul necesar parcurgerii lor cu trăsura sau călare.

În favoarea Posadei loviştene ar putea exista două posibile dovezi arheologice semnalate de D. Moţoc70. Pe malul drept al pârâului Băiaşu, la marginea drumului ce duce la Perişani, aproape de gospodăria lui Marin Dumitraşcu există din vechime o piatră cu dimensiunile de 56x36 cm având săpată pe ea o cruce, iar deasupra şi dedesuptul braţelor crucii, o inscripţie în limba slavă veche: “… aici … şi al Fiului şi al Sfântului Duh …”. D. Moţoc arată că “«aici» indică locul unde s-a întâmplat ceva important, poate chiar bătălia de la Posada”.

Biserica din Băiaş are în dreapta intrării în curte (cimitir) o lespede de piatră, mare, ovală cu dimensiunile de 1,78x1,52 m, având săpată pe ea o cruce şi o inscripţie roasă de vreme. O parte din această inscripţie s-a tradus prin “… şi mulţi alţii s-au mântuit …”. D. Moţoc arată că aceasta ar putea fi o inscripţie comemorativă ce glorifică oameni care şi-au dat vieţile într-o luptă, poate chiar cea de la Posada, iar lespedea ar fi putut face parte chiar din cei trei stâlpii de piatră menţionaţi de Strijkowski. Argumentele de ordin epigrafic, avansate de D. Moţoc70, trebuiesc totuşi privite cu unele rezerve, întrucât unii specialişti apreciază că “cele două inscripţii citate mai înainte nu au nicio legătură cu lupta de la Posada, fiind două texte religioase”75. Am văzut şi noi recent (noiembrie 2006 – M. Pătraşcu) această piatră. Crucea şi înscrisul sunt acum aproape ilizibile, evident, datorită faptului că piatra nu a fost protejată de intemperii. În schimb, la bisericuţa din Poiana, o piatră de dimensiuni mult mai mici, inscripţionată şi ea cu litere chirilice, dar cu înscrisul chiar mai degradat decât cea de la Băiaş, a fost ridicată pe un piedestal chiar în faţa bisericuţei (care necesită grabnice reparaţii, deşi nu este deloc veche – a fost ridicată “pe furiş” din lemn prin anii ’70, locuitorii declarând-o capelă pentru înmormântări – ea fiind chiar în cimitir – de teama autorităţilor comuniste) şi protejată de intemperii cu un mic pavilion. Se pare că toata valea Băiaşului a fost plină de pietre inscripţionate în limba slavonă – ca şi alte părţi ale Ţării Loviştei – dar, cu timpul acestea pietre fie s-au degradat, fie au fost luate şi folosite la construcţii, fie au fost pur şi simplu furate de către necunoscuţi, aşa cum ne-a declarat un locuitor din Poiana.

În fine, numeroase nume topice din zonă duc cu gândul la luptele din anul 1330: Pârâu Posăzii, Posada, Râpile Roşii, Piatra Şanţului, Priboiasa, Coasta Perişanilor etc.

Aşadar, susţinem şi noi că luptele de la Posada au avut loc cu cea mai mare probabilitate, în zona Perişani – Pripoare şi chiar pe o arie mai extinsă în Ţara Loviştei, care ea însăşi este ca o “corabie strâmtă” sau ca o “cuşcă” cu o intrare şi o ieşire. Dem. Moţoc42 preia o ipoteză lansată de ing. S. Şerbănescu în 197683 şi anume că lupta de la Posada a avut loc pe Valea Groşilor – “un lung şi încăpător defileu care începe la nord de satele Rădăcineşti şi Dăngeşti din comuna Berislăveşti şi se termină la sud de satul Surdoiu din comuna Perişani” şi o argumentează prin faptul că, după opinia sa, drumul Loviştei, în vremurile străvechi, inclusiv în secolul al XIV-lea, “intra în Perişani nu prin poarta Sălătrucului ca, în zilele noastre, ci prin poarta Rădăcineştilor, adică prin Valea Groşilor …”, deoarece în vechime drumurile erau drumuri naturale, de “şleau” (formate prin circulaţia carelor – n. n.) şi ele urmau de obicei văile apelor. De altfel, Dem. Moţoc apreciază că drumul Loviştei din acele vremuri coincide cu drumul actual pe o distanţă de cel mult 10 km, începând de la Câineni, iar în rest el urma firul apelor, aşa cum drumul actual urmează Valea Boii, Valea Boişorii şi dincolo de Perişani, Valea Băiaşului, ocolind în trecut dealurile greu de escaladat (Valea Găujanilor – Căşărie – Valea Rea – Mlăceni – Valea Mlăcenilor – Perişani – Valea Băiaşului – Pripoare – Surdoiu – Valea Groşilor – Rădăcineşti – Scăuieni, iar noi apreciem că până la Valea Găujanilor traseul era Câineni – Valea Oltului – Valea Boii sub Grebleşti – Treboilea – Valea Boişorii). Actualul traseu al drumului Loviştei datează, se pare, din anii 1846 – 1847, când s-a refăcut drumul Bucureşti – Sibiu prin Lovişte după planurile arhitectului Balzane din Triest84.

Merită să menţionăm aici şi tradiţia orală locală, care spune că spre centrul Văii Groşilor, lângă drumul comunal, în locul numit Poiana Bisericii, pe malul stâng al pârâului cu acelaşi nume, ar fi existat în vechime o biserică, iar mai la vale, acolo unde acest pârâu se întâlneşte cu pârâul Grebla, ar fi fost un cătun cu acelaşi nume, Grebla, pe care oameni l-au părăsit, mutându-se în celălalt capăt al Loviştei, unde au întemeiat satul Grebleşti din comuna Câineni. Această versiune corespunde şi tradiţiei orale a grebleştenilor, care spune că străbunii lor au venit pe locurile actuale “din fundul Loviştei, de pe valea Grebla”22,36,70,85. Biserica şi casele părăsite s-au năruit, oferind oamenilor din satele vecine materiale de construcţie, dar până nu demult se mai putea vedea în Poiana Bisericii masa de piatră a altarului, năpădită de buruieni şi pe jumătate acoperită de pământ.

Prin victoria de la Posada s-a consfinţit independenţa politică, economică şi religioasă (ortodoxă) a Ţării Româneşti, aceasta devenind un stat de a cărui prezenţă au trebuit să ţină seama chiar şi imperiile care au apărut mai târziu la frontierele sale. Carol Robert nu a mai atacat niciodată Ţara Românească, la fel şi sucesorul lui. Ambii au menţinut titulatura coroanei Cumania în care înglobau şi Ţara Românească, iar mai târziu, Ungrovlahia, prin Sigismund de Luxemburg, care recunoştea: “Ungrovlahia este ţară basarabească”, ceea ce echivala cu o recunoaştere directă a independenţei principatului sub conducerea voievozilor din spiţa Basarabilor48,49,51. Cum înainte de Basarab I funcţia de voievod şi apoi domnia erau elective la români, acesta, printr-o strălucită manevră diplomatică – este vorba despre asocierea la domnie a fiului său Nicolae Alexandru, pentru a feri principatul de un viitor nesigur – a instituit transmiterea ereditară a domniei. Deoarece în sud-estul Europei apăruse un nou pericol, turcii, în 1343 acesta devine vasalul lui Ludovic de Anjou, primind ca feudă Amlaşul şi, probabil, şi Ţara Făgăraşului, dar independenţa şi prestigiul ţării nu erau ştirbite, deoarece vasalitatea îi crease domnului obligaţii faţă de regele maghiar doar în legătură cu feudele primite. În timpul lui Vlaicu Vodă (Vladislav I), nepotul lui Basarab I, relaţiile cu coroana apostolică s-au deteriorat, aceasta fiind lezată de neconsultarea ei pentru alegerea noului domn, ajungându-se din nou la conflicte militare după ce noul domn a refuzat vasalitatea în 1365.

Cu privire la denumirea încetăţenită de Ţara Românească şi altele de până la ea, avem a face următoarele precizări. În documente germane din sec. XIII şi XIV şi în poezia germană a evului mediu din această perioadă, au apărut ştiri despre aşa-numitele “Wallachenländer” adică “ţări ale românilor”48,49,50,51,86-88,126,127,442,443. Aceste informaţii aveau drept sursă pe saşii care au jucat, astfel, un veritabil rol de “agenţi de presă” în formarea imaginii occidentalilor despre poporul român442,443. La 1222, regele maghiar Andrei al II-lea denumeşte “Terra Balacorum” adică “Ţara Valahilor”, un “district românesc posedând o anumită autonomie în regiunea Sibiu – Făgăraş (Ţara Oltului)”88. “Terra Balacorum” apare şi într-un alt document, tot din 1222, emis de Papa Honoriu al III-lea către cavalerii ioaniţi 125.  Dacă maghiarii denumeau Muntenia, Cumania, şi mai apoi Ungrovlahia, saşii, şi prin ei occidentalii o denumeau Transalpina, Valahia Transalpină, Ungrovlahia, Valahia, în timp ce Moldova era denumită Bogdania, Cara Bogdania, Cara Valahia, Moldavia. De asemenea, unii cronicari saşi denumeau Muntenia “Valahia maior”, iar Moldova “Valahia minor”, subliniind, astfel, unitatea etnică a celor două provincii româneşti. Saşii, în cronicile lor, aduc unele “inovaţii” în denumirea celor două principate româneşti443. Astfel, ei le mai spuneau “beide Wallachen” adică “ambele Valahii”, “2 Wallachische Länder”, adică “cele două Ţări Valahe” sau chiar “Bleschländ” adică “Ţara Românească”, “blesch” însemnând în graiul săsesc, “românesc”.

În lucrările istoriografice săseşti, domnitorii celor două principate române sunt menţionaţi sub denumirea de “blesch Wayda”, boierii sub aceea de “blesch Burgären”, iar locuitorii munteni prin aceea de “Bleschländer”. La 1556, Hieronymus Őstermayer, primul cronicar sas care şi-a redactat istoriile în limba germană, vorbea despre “beide blesch Wayda”, adică “ambii voievozi români”, prin aceasta demonstrând că pentru saşi, muntenii şi moldovenii sunt români. În epoca Renaşterii, umaniştii au denumit adesea teritoriul locuit de români “Ţara geţilor” sau “Ţara dacilor”, o recunoaştere directă a faptului că aceşti locuitori sunt urmaşii geto-dacilor. Johannes Honterus, reformatorul saşilor, a fost primul cărturar, care, pe harta alcătuită de el în anul 1542, a înscris numele Dacia cu litere mari peste întregul teritoriu al celor trei ţări române şi cu litere mai mici numele provinciilor istorice româneşti: Valachia, Moldavya, Transylvania. La mijlocul sec. al-XVIII-lea, Martin Felwer este primul autor care a utilizat numele de “Romanien”, adică “Romania” pentru întregul teritoriu locuit de români. Memoriul “Supplex Libellus Valachorum”50, 89 întocmit de românii transilvăneni ajutaţi de saşi, şi înaintat de către aceştia din urmă împăratului Leopold al II-lea în anul 1791,  prin care se cerea recunoaşterea românilor transilvăneni ca “naţiune egală în drepturi” cu celelalte naţiuni conlocuitoare, menţiona ca argument vechimea neîntreruptă a neamului românesc în această provincie, precum şi superioritatea numerică a locuitorilor români faţă de celelalte naţiuni existente aici.

Am socotit necesar să facem aceste precizări, deoarece noi credem că felul în care străinii ne-au perceput după 1330, a fost influenţat de deznodământul bătăliei de la Posada.

Aşadar, este de reţinut faptul că prin comuna Câineni s-au retras la 1330 în Transilvania Carol Robert de Anjou, scăpat cu viaţă cu mare greutate, şi rămăşiţele armatei sale, după umilitoarea înfrângere de la Posada. Mai tărziu, după 1365, când “arse cetatea de la Tălmaciu”51, Vlaicu Vodă (Vladislav I), nepotul învingătorului de la Posada, îşi găseşte adăpost în Lovişte, loviştenii ajutându-l să scape de urmăritorii maghiari, după ce, cum am spus, refuzase să le fie vasal.

Considerăm că la nivel oficial, naţional, încă nu este pe deplin conştientizată importanţa pe care a avut-o pentru poporul român victoria lui Basarab I la Posada asupra regelui apostolic Carol Robert de Anjou: ea a reprezentat naşterea statului feudal independent Ţara Românească şi libertatea credinţei ortodoxe, aceasta din urmă fiind confirmată practic prin înfiinţarea unei Mitropolii Ortodoxe la Curtea de Argeş, la mijlocul secolului al-XIV-lea, când din Ţara Românească începuseră să dispară micile insule de catolicism create prin intermediul maghiarilor, la presiunea papalităţii.  În fond, ceea ce a realizat Basarab I, a fost o cruciadă românească, ortodoxă, care, spre deosebire de unele cruciade catolice ale vesticilor, a fost şi victorioasă. Parafrazând titlul unei lucrări celebre a lui Stefan Zweig – este vorba de Orele astrale ale omenirii – , putem spune că pentru noi, românii, ca parte a omenirii, victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert de Anjou la Posada din anul 1330, a fost clipa astrală care ne-a schimbat destinul ca naţie. De aceea, credem că avem datoria de a ne continua eforturile pentru înscrierea acestui eveniment printre marile momente ale istoriei românilor, acele momente care au schimbat cursul istoriei unui popor. Faptul că locul bătăliei de la Posada este încă disputat printre istoricii contemporani, în ciuda oficicializării lui în Ţara Loviştei82, nu foloseşte nicidecum intereselor noastre actuale. În fond, acum avem nevoie mai mult ca oricând de consens în această privinţă, de un loc anume unde să comemorăm evenimentele de la 1330, chiar dacă acel loc nu poate fi dovedit 100% cu documente, însă el este cu cea mai mare probabilitate situat în Ţara Loviştei şi trebuie să ne amintim mereu că acolo ne-a fost marcat destinul ca naţiune. Pe bună dreptate D. Moţoc70 spunea despre Posada 1330 că este locul “unde s-a semnat actul de naştere al Ţării Româneşti”. 

Note:

16.C. Bălosu – Ducan, Specificitate şi interferenţe culturale în Ţara Loviştei, apud. A. Năstase şi I. Stoinea, “Racoviţa – judeţul Vâlcea”, Ed. “M.J.M.”, Craiova, 2004, pag. 60.

17.M. Stoia, Monografia comunei Câineni, manuscris dactilografiat, Biblioteca Comunei Câineni, <1980>.

18.L. Badea şi Constanţa Rusenescu, Judeţul Vâlcea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.

19.Fl. Vlădescu, Monografia comunei Titeşti, Ed. Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2003.

20.Al. Roşu, Geografia fizică a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

21.Harta cadastrală a comunei Câineni, O.C.O.T.A. Vâlcea, 1985.

22.Informatori: M. N. Pătraşcu şi Maria Pătraşcu, Grebleşti, 2005.

23.Gh. Sporiş, Ţinutul dintre Olt şi Jiu – la nord de paralela 45, Ed. “Clusium”, Cluj-Napoca, 2000.

24.I. Conea, Op. cit., pag. 63 – 86.

25.Gh. Sporiş şi M. Onica, Ţinutul de nord al Vâlcii - harta turistică, Asociaţia Proturism “Nedeea Vâlceană”, Ed. “Conphys”, Râmnicu-Vâlcea, 2004.

26.Al. Vlahuţă, România pitorească, E.P.L., Bucureşti, 1965.

27.N. Oncescu, Geologia R.P.R., Ed. Tehnică, Bucureşti, 1959.

28.P. Coteţ, Geomorfologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1973.

29.L. Badea şi Constanţa Rusenescu, Geografia României, Ed. Academiei, 1971 şi 1987.

30.Datele staţiei hidrologice Câineni, apud M. Stoia, Op. cit..

31.Gh. Pop, Introducere în meteorologie şi climatologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

32.I. Gabor, Axente Sever – monografie, f. ed., Tip.. “Tipotrib”, Sibiu, 2001.

33.R. Călinescu, Biogeografia României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

34.C. Chitu, Relieful şi solurile României, Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova, 1975.

35.M. Daneş, File din monografia comunei Câineni, Universitatea Bucureşti – Facultatea de Istorie, 1989 (manuscris, lucrare de grad didactic).

36.Şt. Cojocaru, Elemente specifice în folclorul literar-poetic din comuna Câineni, judeţul Vâlcea şi modalităţi de valorificare în lecţiile de literatură, Universitatea Craiova – Facultatea de Filologie, 1980 (manuscris, lucrare de grad didactic).

37.Ibidem.

38.M. Constantinescu, C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Istoria României. Compendiu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, pag. 56.

39.C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Istoria românilor, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971.

40.Cr. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, Ed. “Scrisul Românesc”, 1986.

41.D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, Ed. Academiei, 1978.

42.Dem. Moţoc, Două studii, Râmnicu-Vâlcea, Ed. “Patrimoniu”, 2003.

43.D. Moţoc, Un arc de triumf din epoca romană la Câineni?, în “Studii Vâlcene”, I (VIII), 2003, pag. 42 – 44, Râmnicu-Vâlcea.

44.Gr. Tocilescu, Manuscrisul românesc Nr. 5139, Biblioteca Academiei, cf. C. C. Giurescu, Curs de istoria românilor, Universitatea Bucureşti, 1927 – 1928, cf. I. Conea, Op. cit.

45.N. Braga, Itinerare române în sudul Transilvaniei, în volumul colectiv “Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei”, vol. I, 1976, pag. 1 – 23, coord. A. Dumitrescu – Jippa şi N. Nistor, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca.

46.A. H. Kerim, Cât de multe asemănări … Oare curzii şi românii sunt popoare înruduite?, în “Dacia Magazin”, nr. 24, august-septembrie, 2005, Orăştie.

47.Colecţia “Dacia Magazin”, Orăştie.

48.C. C. Giurescu, Istoria românilor, Ed. “All Educational”, Bucureşti, 2000.

49.C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. a-II-a, Ed. “Albatros”, Bucureşti, 1975.

50.I. Gal (coord.), Documente străine despre români, Direcţia Generală a Arhivelor Statului (D.G.A.S.), Bucureşti, 1979.

51.Şt. Pascu şi R. Teodorescu (coord.), Istoria românilor – tratatul Academiei Române, vol. III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

52.Şt. Pascu, C. Cihodaru, K. G. Gündisch, D. Mioc şi Viorica Pervain Documenta Romaniae Historica, D, Relaţiile între ţările române (în continuare, D. R. H., D), vol. I (1222 - 1456), Bucureşti, Ed. Academiei, 1977, pag. 27.

53.C. C. Giurescu, Op. cit., vol. I, pag. 283 – 287.

54.C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Op. cit., pag. 169, 203 şi 226.

55.I. Gal, Op. cit,. pag. 42 – 43.

56.N. Stoicescu, Constituirea statelor feudale româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, pag. 119.

57.C. C. Giurescu, Op. cit., pag. 289 – 290.

58.Hurmuzaki, Op. cit., pag. 625, 627 şi 633, cf. D. Onciul, op. cit. 8, pag. 737 – 738.

59.I. Conea, Op. cit., cap. III – pag. 48, cap. IV – pag. 65 şi 81, cap. V – pag. 87.

60.N. Iorga, Carpaţii în luptele dintre români şi unguri, în “Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. XXXVIII, Mem. Secţ. Ist., pag. 4 – 5, cf. I. Conea, Op. cit., pag. 65.

61.Şt. Pascu şi R. Teodorescu, Op. cit., pag. 578 – 582; idem, ed. 1962, vol. III, pag. 154.

62.N. Iorga, Istoria armatei româneşti, Ed. Militară, Bucureşti, 1970, pag. 43 – 48.

63.Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. “Univers Eciclopedic”, Bucureşti, 1999.

64.I. Gal, Op. cit., pag. 47 – 48.

65.C. C. Giurescu, Op. cit., pag. 579.

66.C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, Op. cit., pag. 207.

67.Gr. Popa – Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. XI, “Cronica pictată de la Viena”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1937.

68.A. Pandrea, Cu puşca după zmei/Unde s-a dat bătălia de la Posada, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000.

69.Idem, Medic la Boişoara, E.L., Bucureşti, 1967.

70.D. Moţoc, Unde s-a semnat actul de naştere al Ţării Româneşti, în “File Vâlcene” 1972, pag. 85 –106, Societatea “Prietenii Muzeului Bălcescu”, Bălceşti pe Topolog.

______

Sursa:

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE:

PĂTRAŞCU, MARIAN; DANEŞ, NICOLAE

 MONOGRAFIA COMUNEI CÂINENI/ Pătraşcu Marian, Daneş Nicolae – Râmnicu Vâlcea – Fortuna 2008, paginile 37-47

 ISBN : 978-973-7981-51-6

 821.135.1-32

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Marți, 13 Aprilie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 11291 ori Ultima modificare Miercuri, 19 Septembrie 2012 11:22
Ești aici: Home Valcea Valcea Bătălia de la Posada. Statul feudal Ţara Românească