Astăzi se împlinesc nouă ani de când nu mai este printre noi. S-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, unde părinţii lui, Constantin şi Floarea, fuseseră trimişi ca tineri învăţători, spun istoriile şi dicţionarele literare; se pare, însă, că adevărul e altul, în ceea ce o priveşte pe mamă, adică n-ar fi aceasta adevărata mamă. Îşi părăsiseră toată agoniseala, când Armata Roşie reocupa Basarabia în înaintarea ei spre Berlin; e drept că din cauza aceluiaşi apostolat, pierduseră, deja, o altă gospodărie la Sălaj, în urma Arbitrajului Diktatului de la Viena. Omul nu va scăpa de anatema de proscris politic decât după 1960. Despre mama sa nu se ştiu multe, dar va avea o mamă vitregă bună, care se va ocupa, la Bârca, de copilăria lui. Face şcoala elementară în comuna Bârca, judeţul Dolj, de unde era originară ramura dinspre tată, învăţător şi fiu al unui neam de ţărani şi învăţători din această comună. Mama se trăgea dintr-o familie de olteni din Ioneşti – Vâlcea. Şi-a început studiile medii la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, în 1956, a trecut la „Nicolae Bălcescu”/Sf. Sava (1957-1958) şi le-a terminat la Şcoala Medie nr. 10 din Bucureşti, în 1960 (numită, în epocă, „Zoia Kosmodemianskaia”). Este şi anul debutului şi anul în care începe să se vânture în mediile literare bucureştene, deocamdată înalt şi deşirat, prost îmbrăcat, cu piese vestimentare din vinilin (tatăl era la „răcoare”), însoţit pretutindeni de soţia sa, poetă, cu numele Constanţa Buzea, mai mare decât el cu doi ani, cu care se căsătorise, minor fiind, cu dispensă. S-a arătat de la început talentat şi sociabil – era ceea ce se numea un „băiat de comitet” – şi aşa va rămâne un timp, înainte de a deveni el „şef de comitet”. În jurul lui 1970, numele îi este cunoscut de cititorii de poezie din toată ţara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeşte în ţară cel mai mult, după, împreună cu, pentru, contra şi alături de cuplul Ceauşescu, iar după 1990 este cel mai anatemizat după, împreună şi alături de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Un individ ca Adrian Păunescu, contemporan cu Balzac, n-ar fi surprins pe nimeni, cu o biografie ce o repetă pe cea a marilor ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac plecat de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat de păscutul vitelor pe izlaz, îşi propune să ajungă „cineva” în literatura română, întrucâtva îndreptăţit prin talent, prin setea de notorietate şi reputaţie, dobândite aproape fără scrupule. Între 1963-1968, este student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. În 1965, îi apare prima carte Ultrasentimente, în care vigoarea poeziei rezidă din acea senzaţie a vieţii văzută întâia oară; la propunerea sa (gest curajos în acel timp), cenaclul literar al facultăţii primeşte numele „Junimea”. Este redactor la „Amfiteatru”, de la apariţia primului număr şi până în 1968, apoi la „Gazeta literară”; participă, într-un commando, la alungarea redactorilor „Luceafărului” de sub conducerea lui Eugen Barbu, după modelul alungării, în 1949, din facultate, a lui George Călinescu şi devine redactor-şef adjunct între anii 1969-1972. Între anii 1970-1971, se află în Statele Unite, cu o bursă dintre acelea acordate şi altor tineri de viitor. La 1 februarie 1973, devine redactor-şef la revista „Flacăra”, din care face o publicaţie teatral-justiţiară şi dinamică, în acord cu temperamentul său. Înfiinţează, în acelaşi an, „Cenaclul Flacăra”, care este mai mult decât un cenaclu: e un fenomen cultural şi politic. Succesul va fi deplin şi enorm: la început gratuit, apoi cu bilete de intrare nu foarte ieftine, când se va constata că revoluţionismul de acest soi este rentabil. Un Bob Dylan valah. Cu ajutorul muzicii, propagă poezia bună (scrisă de Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Bacovia, contemporanii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, dar şi de el şi de alţii). Promovează, însă, şi cultul lui Ceauşescu, pe care îl preaslăveşte ca pe un erou al redeşteptării naţionale. Va scrie premonitoriu, în una din poeziile sale: „Soarta mă obligă eu să vă descriu/ naşterea şi viaţa, lupta şi cadavrul”. S-a îngrăşat deja, pare un enorm calup de carne şi ţesuturi adipoase, cu o şuviţă rebelă pe frunte, o voce puternică şi solemnă, de veritabil atlet pulmonar. Făcea parte din categoria oamenilor despre care nu se poate spune că intră în odaie, ei umplu odaia şi epoca prin prezenţa lor. Conducătorul ştia sau simţea ce vor aceşti spectatori parteneri şi le dădea impresia că le oferă exact ce vor. Mai întâi, o identificare formală, măgulitoare expusă în versuri: „Te salut, tineret în adidaşi!/ Te salut, generaţie în blugi!”. Revista „Flacăra” devine locul unde se tipăresc osanale lui Ceauşescu, dar şi cele mai critice reportaje ale timpului, articole şi interviuri de susţinere a unor profesionişti din diverse domenii. Revista capătă o popularitate extraordinară, însă unele texte primite nu numai că nu au fost publicate, dar, spun gurile rele, au fost predate organelor Securităţii. Sunt anii în care i se permite şi-şi permite orice; într-o civilizaţie de căruţe, trabanturi şi alte vehicule submediocru motorizate, el dispune de mai multe maşini, conduce un Mercedes, în care abia mai încape de propria-i personalitate şi respectabilitate. Divorţează, are amante, e cronicar sportiv, animator de fotbal, ovaţionat la Craiova şi în Giuleşti; autor de versuri ale imnurilor celor două cluburi, ştie exact unde să se angajeze şi să-şi întreţină personalitatea. Este autor de fapte senzaţionale bune, dar şi de porcării, aşa de multe, că de la un moment dat nici nu trebuia să le mai producă el, pentru că erau inventate şi-i erau atribuite! Şi vine inevitabilul! Este marginalizat de concurentul întru glorie şi politică, pentru că vestitele poezii Nedreapta gramatică şi Analfabeţilor, publicate în revista „Familia”, sunt considerate atacuri transparente la familia conducătoare şi la brutele activiste. Revista este retrasă de pe piaţă. După 1989, încearcă să se reinventeze, dar „timpul nu mai avea răbdare” pentru acest copil al veacului, iar criticii de circumstanţă, ei înşişi eroi postumi ai unui regim detestat – având în vedere şi numai „Cântarea cârmaciului” – îi neagă orice valoare, uitând sau făcându-se a uita şi poeziile sau versurile de circumstanţă ale altor poeţi din generaţia sa, cântăcioşi ai aceluiaşi „cârmaci”. La 5 (cinci) ani de la dispariţia sa, George Stanca scria într-o tabletă: „…nu putea trece neobservat. Deranja. Incomoda. Avea energii debordante, supraomeneşti. Poate din această cauză a plecat prea devreme. A ars intens […]. nervos, isteric, uneori, greu de suportat. În particular şi în public. Dar când era în vervă, te fermeca. Era el însuşi un spectacol unic. Ins carismatic. Plin de umor şi chiar de generozităţi inimaginabile. Ia să ne uităm câţi au azi slujbe sau case obţinute cu ajutorul lui…! Trăia alert. Derula într-o zi mai toate anotimpurile sentimentale. Se prea grăbea. Unde? Spre moarte. Căci, de fapt, viaţa nu e altceva decât o gară în care aşteptăm un singur tren: Moartea. Pentru el, ea a venit cu Expresul. Nedrept de repede. A ars Poetul”. Sunt pete pe o biografie, nicidecum pe operă. Timpul trece, opera rămâne. Marele poet rus Evgheni Evtuşenko a transmis un mesaj de compasiune la trecerea într-o altă viaţă a lui Adrian Păunescu. A scrie astăzi despre poezia lui este un eşec asumat! Să spui că n-are valoare? Nu te crede nimeni. Să susţii că este excepţională? Iar nu te crede nimeni. Orice poet, chiar şi cel mai mare, are nu numai un cer deasupra lui, dar şi ziduri care-l înconjoară. Să încercăm a găsi calea de mijloc, deşi poetului i-ar fi displăcut. În posesia unui talent poetic excepţional, cum puţini din epoca lui au avut, Adrian Păunescu reuşeşte, paradoxal, de a fi numai din când în când un mare poet. Dintre poeţii români e, poate, cel mai fecund din toate timpurile; „contabilii de versuri” ar fi numărat nu mai puţin de 300.000 din acestea. În volumele, care umplu rafturi de bibliotecă, din acest „munte” de versuri se revarsă zgura molozului, dar şi lava incandescentă a capodoperelor. De la primul volum – Ultrasentimente (cuvânt inventat de poet), până la cărţile cărămidă din ultima perioadă a vieţii, trebuie dusă o muncă istovitoare, pentru a preleva marea poezie, de versurile aluvionare; antologic Adrian Păunescu e un mare poet. El auzea sunete pe care alţii nu le puteau auzi, recepta, auzea cum creşte iarba şi cum bate inima, dar glasul veacului, până la urmă, tot nu l-a auzit, deşi într-o vreme a părut a fi în pas cu el. În consecinţă, vom lucra cu materialul clientului, referindu-ne doar la marea poezie din marile poeme. Poet de largă disponibilitate, capabil mereu de reînnoiri, Adrian Păunescu scrie cu o mare încredere în destinul de excepţie al creaţiei sale. Nu întâmplător, una dintre cele mai definitorii poezii se intitulează Viaţă de excepţii, din volumul cu acelaşi titlu: „Nu te uita că sunt atâţia oameni vii,/ Ei pot trăi oricât, ce i-ar opri,/ Ci noi trăim o viaţă de excepţii”. Poetul e dublat de actor într-una şi aceeaşi persoană: „Fachir valah care înmoaie ace/ Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,/ Eu floare spun, iar voi vedeţi morminte,/ Şi pâinea mea la viscole se coace./ O, cai ce trageţi lumea înainte,/ Luaţi hamul meu sălbatic de cuvinte” (Fachir valah). Asemenea râurilor revărsate, versurile sale nu cunoşteau maluri. O temă predilectă (dintre numeroasele teme, cum ar fi Patria, Părinţii, Lupta, Revoluţia, Naşterea, Iubirea, Moartea), obsesivă, a poetului este satul şi soarta ţăranului supuse procesului de extincţie: „S-a învechit lumina şi ploaia s-a stricat,/ şarpele casei însuşi a putrezit sub pat./ …/ Se spânzură fântâna de cumpenele ei,/ pe ochiul trist al vitei, ard pete de ulei,/ un cal cu coada-n aer, nechează-n ziduri, rar,/ din hornul casei iese nu fum, ci bălegar./ În cimitirul mare dorm morţii suprapuşi,/copiii prind învăţul zăvoarelor din uşi./ S-a învechit lumina, pluteşte ca-ntr-un ou,/ când pasărea sub coajă s-ar aşeza din nou.// Câmpia e uscată şi stearpă dinadins,/ de-un secol norii lumii au terminat de nins./ E măgura tocită, din oseminte ies,/ cu luciu toxic, flăcări, şi fără înţeles./ Şi oile-ngenunche, aproape numai piei,/ păscându-se-ntre ele. Până când dau miei//” (Satul sub secetă, după potop). La acest „fachir valah”, a cărui gură pare că strigă şi când stă închisă, nepotul ţăranului din Bârca Doljului a înţeles problema ţărănească, în actualitatea ei imediată, mai acut decât mulţi dintre contemporanii săi. În versuri memorabile, poetul surprinde, ca şi scriitorul Marin Preda, sfârşitul tragic şi molcom al ţăranului român, prevestind şi distrugerea ireversibilă a sfintei lui proprietăţi. Marea sa durere, dar şi un stereotip al ipocriziei vechi de un secol şi mai mult, este umilirea, declasarea şi pervertirea ţărănimii. Ţăranul şi-a părăsit rostul său de veacuri şi a devenit muncitorul necalificat, marginalizat şi batjocorit de la oraş. „Au venit ţăranii la oraş/ Cu aceleaşi triste, vechi cavale,/ Amăgiţi, că drepturi au egale,/ Şi că sunt ai muncii uriaşi./ Doamne, dar în grija cui îi laşi?/ Că îi pălmuieşte orice cale./ Braţele stângace li-s şi goale,/ şi-i jignesc funcţionarii laşi/ Au venit şi zac în năduşeală,/…/ Şi, devreme, când din nou se scoală/ Parcă ar pleca la semănat,/ Parcă li se face de răscoală” (Amintirea lui Ion). Tema e reluată, iar şi iar, în Problema ţărănească, Repetabila povară, Părinţi uituci şi multe alte poeme, printre care şi Nicio veste, din care cităm: „Dinspre ţărani nimica nou nu este./ De-o veşnicie-şi văd de ale lor,/ Copiii-i uită, oasele îi dor,/ Între pământ tăcere şi neveste”. Şi finalul: „Nu vor pieri ţăranii niciodată/ Ca într-o graţiere refuzată”. În această tristă dezagregare a clasei, se întâmplă şi tragedia împuţinării cailor, uitându-se că, din zorii lumii, un om, un cal, un plug au trudit la pâinea cea de toate zilele; când civilizaţia şi birocraţia au hotărât: plugul aruncat, omul pe tractor şi calul la abator, ca într-o noapte a Sfântului Bartolomeu, într-un tablou de pictură flamandă sub penelul lui Bruegel cel Bătrân sau Hyeronimus Bosch, pictat cu mari fulgere ale paletei lirice în Caii lui Marin Preda: „Veniră caii să ne spună, ne spuseră/ şi nu-i crezurăm,/ veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară,/ nu-i crezurăm,/ jurând, sacrificară mânjii şi nici atuncea nu-i crezurăm./ Se smulseră din monumente, spunându-ne/ şi nu-i crezurăm,/ şi îi închiseră în grajduri şi în spitalele de cai,/ Descoperirăm că-s luetici, că sunt turbaţi,/ că sunt de vină,/ şi într-o noapte ce ajunse Sfântul Bartolomeu al lor,/ Umplurăm curţile de sânge şi toporişca de rugină./ De unde-atâta nepăsare de a vedea murind un cal/ De mâna ta, când el nu poate face nimic să se ascundă,/ De unde-am învăţat atât de repede să îngropăm/ Toţi caii noştri într-o noapte şi să fim veseli ca la nuntă? Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară mari şi trişti,/ Şi învăţând atunci să scriem, îi contemplarăm optimişti,/ Apoi pe ei ne iscălirăm, cu ascuţite toporişti./ Pedeapsă astăzi înţeleasă/ …/ şi nu mai sunt copii pe uliţi, acolo unde cai nu sunt,/ Şi douăzeci de milioane visează-n fiecare noapte stafiile de cai cum ară/ absenţa vechiului pământ”. Autorul ne trimite, prin versuri, la scrierile din tinereţe ale lui Marin Preda: Calul, Întâlnirea din pământuri şi, apoi, la marele epos Moromeţii. Că tema nu l-a uitat pe autor, e revenirea ei în Ţăranul tragic, nimeni altul decât Marin Preda. Poezia a fost scrisă ca un omagiu la dispariţia marelui prozator. „A-mbătrânit ţăranul într-o carte/ L-am pus între coperţi, pe un perete/ Şi-i este foame şi îi este sete/ Şi satul i se pare prea departe.// Prin case vechi miros de etichete…/ Limbute conversaţii despre arte…/ Lui toate îi par mici şi-i par deşarte/ Şi dor i-i de pământ lui Moromete.// În carceră de file închizându-l,/ El, astăzi, nici nu vrea să mai trăiască/ Se stinge brusc, prea l-a uzat cuvântul./ Şi-n El, când îl acoperă pământul,/ Mai moare-odată clasa ţărănească”. Din aceeaşi lume, ţărănească, într-un limbaj frenetic, exploziv, surprinzător prin ingenuitate şi chiar graţie, ne este evocată o imagine din copilărie a dansului căluşarilor: „Am zece ani, m-aşez lâng-o fântână Pământul ud miroase a ciment, Din primii nori ai primăverii tună Pe duzi răcoarea frunzei suie lent. În ciuturi scoate o femeie apă, O toarnă-n garniţă, se spală-n jgheab, Berze în aer cuib bătrân îşi sapă, Miei se retrag în negru şi în alb. Şi dintr-o dată căluşarii ca un joc Dintr-un vehicul nevăzut şi strâmb. Am zece ani, port orişicui noroc, mi-e frică şi sfială de foşnetele de porumb. Vin căluşarii, dârdâind, Cămăşile li se aprind. Sub tălpi, ca printr-o iarbă grasă, Li se preface drumu-n coasă. O muzică îi descompune În răcnet, dans şi sfiiciune”. Şi în poezia de dragoste, Adrian Păunescu e un frenetic, are o retorică impulsivă şi imperativă în a-şi cuceri dragostea: „Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic./ Pe viaţă şi pe moarte. Fără frică” sau e versiunea luptei, clamată aproape maiakovskian: „fiţi atenţi/ Că eu, şi când fac declaraţie de dragoste,/ Parcă fac o declaraţie de război,/ dacă zic te iubesc/ Asta sună a ordin./ Şi-n faţa femeii/ Ce măreţ mă-nconvoi”. Alteori, dinspre Eminescu spre Minulescu, eşuează în tact de romanţă spre folk: „Ai să mă ierţi că sunt labilitate/ Că trec peste extreme fulgerând/ Ai să mă ierţi, prea blânda mea, de toate/ Eu sunt nemuritorul tău de rând./ Ai să mă ierţi că nu pot fără tine/ Dar dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi/ Mie, pierzându-te, ’mi va fi mai bine/ Eu, tristul cel mai liber dintre toţi./ Ai să mă ierţi în fiecare noapte/ Şi-am să te mint în fiecare zi/ Şi cât putea-va sufletul să rabde/ Cu cât îţi voi greşi, te voi iubi”. Am lăsat intenţionat, la final, poezia patriotică, stihuri care-l apropie de Eminescu, Goga, Cotruş, Beniuc. Ca ultimul „toboşar al timpurilor noi”, e şi el un crainic al vremilor ce va să vină, în sonetul Soldatul: „M-am risipit în acţiuni obşteşti Şi am cântat de dor de libertate, Om tânăr, care-am fost, pe unde eşti! Mi s-a făcut lehamite de toate. Şi mai ales de acei contemporani Cu mâna decât aripa mai lungă. Ce cântă revoluţia pe bani Şi-acuză răul sprijiniţi în pungă. Doamne, mi-e dor acuma de-un soldat Care îşi face numai datoria Şi care vrea, pe tot ce a luptat, Un chef, să-şi spele toată soldăţia”. Într-o altă poezie, replică la Doina eminesciană, poetul şi omul politic Adrian Păunescu urcă la tribună şi strigă în gura mare, acuzând patetic, asemenea marelui înaintaş, prezentul mişelesc: „În zadar el dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a Când Românu-ncet dispare, de la Nistru pân-la Tisa, Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist, cu toaca, E vândută ţara noastră, nu se ştie cui, săraca. ………………………………………………………. Pe o stradă oarecare, dintr-o ţară oarecare, Părăsit, uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare. Doina lui colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa, Doina lui, înlăcrimată, urmărită, interzisă…” Poezia i-a adus popularitatea, dar şi necazurile, fiindcă „Lumea suportă mai lesne un poem decât un poet”. Îşi va intui destinul postum în Eu, diversiunea: „Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea/ acelora ce merg spre monumente,/ mă vor călca în picioare, mă vor tunde,/ mă vor ceda-nscenării indecente./ Nu-i loc de mine, n-are loc porumbul/ să crească şi să vină la hambare/ de-acest poet retoric şi habotnic/ care-a ajuns în glume populare.// Nu-i loc de mine, d-aia moare lumea, de-aceea sunt în Orient zâzanii,/ din pricina-ngâmfării mele slute/ şi-au părăsit comunele ţăranii./ Nu-i loc de mine, sunt diversiunea…” Adrian Păunescu – un hugolian?! Desigur, mai puţin filosof. Dar şi un Midas, care transformă în poezie tot ce atinge. Temperament neconformist, talent liric prodigios, memorie de erudit, popularitate imensă, într-un anumit timp, generozitate exploatată de mulţi şi recunoscută de puţini. Un scriitor iubit de cei care n-au curajul să-l urască şi urât de cei care ar vrea din toată inima să-l iubească. Mihai MUSTĂŢEA

Felix Sima/ Prin lumea văzutelor și a nevăzutelor
Clipa cea repede a lui Nei Darie: 19 iunie 1953- 5 decembrie 2021

«Am cunoscut cândva, demult, prin anii 70 ai secolului trecut, doi oameni blânzi, frumoşi, „pâinea lui Dumnezeu”: Ion Darie (născut în 1916) şi Filofteia Darie. Erau, deja, în vârstă când i-am cunoscut. Erau din Ţara Loviştei. Viaţa i-a adus la Râmnic, să-şi întemeieze rostul. Au cumpărat un loc de casă şi şi-au şi construit-o. Bătrânul Darie fusese tehnician la Ocolul Silvic Vâlcea, la Pepiniera Govora, iar doamna, soţia sa Tia a lucrat, toată viaţa, la creşa din apropierea casei. Au avut, împreună, patru copii: Smaranda, devenită medic, Laurenţiu-Nicolae, devenit inginer electromecanic, Nei - Viorel şi Călin, de asemenea medici! Ce minume! Ce copii deosebiţi! Ce casă plină de viaţă! În luna decembrie cântau, împreună, colinde! „Nu vă revărsaţi, nu vă revărsaţi/ Voi ziori de zi”...

 

d) Presa actuală

Odată cu liberalizarea pieţei culturale, în contextul celei politice şi economico-sociale, au apărut şi aici o serie de publicaţii politico-sociale, culturale şi sportive; unele, cu existenţe efemere:

- Începând cu anul 1992, a apărut la Drăgăşani publicaţia „Actualitatea drăgăşăneană”; între 1992-1997, printre redactorii săi, trudea şi cunoscutul poet, epigramist şi animator cultural local, Teodor Barbu. În prezent, conducerea revistei este alcătuită din Adrian Fugăreţu – director general, Adrian Sanda – director executiv şi Viorel Trandafir – director media, iar din redacţie, fac parte: redactor-şef – Petruţ Dinculescu şi redactorii Claudia Trandafir, Cristina Marinescu şi Florin Georgescu, tehnoredactor fiind Florin Năstăsoiu.

Aici, unde apele Oltului au săpat cu putere munții, despărțindu-i în două (în stânga masivul Făgăraș, în dreapta Parâng), se întinde, „între munții și pădurile ei”, depresiunea intracarpatică Loviștea-Lotru, menționată într-un document din secolul al XII-lea sub denumirea de Țara Loviștei.

Oferind condiții favorabile de climă și variate resurse de hrană, depresiunea a fost locuită din vremuri îndepărtate. Dezvoltarea ei nu a fost izolată: peste culmi, prin trecători, ea a comunicat cu restul țării, cu celelalte ținuturi românești din exteriorul Carpaților.

Vorbind despre Loviște, vorbim despre un ținut privilegiat, zonă de interferență, de unde „cântatul cocoșilor” se aude în trei județe: Vâlcea, Argeș și Sibiu...

Gheorghe Constantinescu

«Am plecat spre Israel sperând că voi găsi liniştea unor momente doar pentru mine, la Mormântul Sfânt şi Zidul Plângerii; că voi cunoaşte oameni interesanţi, că voi lua „pulsul străzii”, că voi vedea oraşele prin ochii localnicilor şi, în fine, că voi rămâne cu amintiri frumoase şi voi fi mai bogat sufleteşte. Exact asta am trăit, aşa că pot spune, cu certitudine, că o călătorie în Israel nu are cum să nu te mişte sufleteşte! Ţara Sfântă e ceva ce face parte din noi înşine, înainte de a ne naşte. Ceva ce regăsim, odată ce pătrundem în ea, de care ne vom aduce aminte mereu şi nu mai avem cum să uităm locurile odată văzute. Oriunde am merge pe acest pământ, fără să vrem, ducem cu noi problemele vieţii noastre. Acolo însă se întâmplă ceva, nu le mai avem, uităm de noi; acolo pietrele vorbesc despre Dumnezeu micşorat în trup omenesc şi venit aici, pentru mântuirea întregii lumi.»

***

de Ion Predescu

Dacă ar fi să discutăm complinirea dintre cei doi stareți, Gamaliil si Vartolomeu Androni, de fapt, un dialog în interiorul teologiei și al monahismului ar trebui să spunem următoarele: amândoi au realizat arhitectural opere de substanță, s-au zidit la propriu în construcțiile si viața monahală apoi, în plan teologic, ar trebui să vedem opera de informație a 

 

Pe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" - oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.

Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.