1877 – Horezu sub semnul luptei pentru Independența României

Cu toate acestea, participarea locuitorilor la susţinerea efortului de război a fost necondiţionată şi totală. Speranţa într-un viitor mai bun ca efect al cuceririi independenţei dădea energii nebănuite unei populaţii sărăcite, dar dispusă la orice sacrificiu pentru libertatea ţării.

Pregătirea armatei în vederea susţinerii unui război de durată, care trebuia să aducă libertatea totală şi necondiţionată a ţării, se simţea la Horezu încă din primăvara anului 1877. Subprefectura Plaiului Horezu primea solicitarea din partea Prefecturii Vâlcea, la 12 aprilie 1877, pentru rechiziţionarea unei cantităţi de pastramă.³

Locuitorii Târgului Horezu au primit cu entuziasm vestea proclamării independenţei, la 9 mai 1877. Această zi „s-a serbat în acest judeţ (…), mai cu osebire în oraşele Drăgăşani, Ocna şi Tîrgu Horezu ai căror cetăţeni pătrunşi de entuziasm (…) pentru primirea consacrării oficiale a Independenţei abso­lută a României (…), au adresat Măriei-sale direct felicitaţiunile cuvenite”⁴

Independenţa proclamată la 9 mai 1877 trebuia cucerită cu armele, pe câmpurile de luptă, pentru a fi recunoscută apoi pe plan internaţional. Aflată în stare de război cu armata otomană, în zona Dunării

( încă din aprilie 1877), armata română începea epopeea independenţei pe fronturile din Balcani, alături de armata rusă, în vara anului 1877. Cele mai grele bătălii s-au dus pentru cucerirea fortăreţei turceşti Plevna, punct strategic de importanţă majoră. Armata română a atras atenţia opiniei publice prin forţa sa, prin curajul, eroismul şi spiritul de sacrificiu al ostaşilor săi.

Horezu era, în timpul războiului pentru independenţă, centru de concentrare a celor care se înrolau în armata ţării în vederea plecării pe front, în special pentru cei care proveneau din localităţile mai apropiate. Tot aici se concentra armamentul necesar echipării militarilor români care plecau pe câmpurile de luptă. La 19 octombrie 1877, urma să ajungă la Horezu un ultim transport de armament şi muniţie, fiind cerut ”de urgenţă spre a se arma comunele ce a mai rămas” şi consta în 70 de arme, 7000 cartuşe cu gloanţe şi 9332 de capse.⁵

În vremuri deosebite, lăcaşurile de cult devin mai mult decât locuri de închinăciune. Astfel, Sfânta mănăstire Horez a găzduit un spital pentru răniţii şi bolnavii aduşi de pe front. În urma unei inspecţii efectuată de C. Golescu, subprefectul plaiului Horezu, în iunie 1877, se constata că mănăstirea îndeplinea condiţiile pentru a găzdui un spital militar. Existau 84 de încăperi, dintre care 62 erau ocupate de personalul mănăstirii; localul se găsea în condiţii bune şi nu necesita reparaţii. Ca urmare, în septembrie 1877, s-a hotărât înfiinţarea unui spital militar în cadrul mănăstirii, în "localul din afară de Mănăstirea Horezului, unde mai înainte a fost şcoala de băieţi, urmând a se întrebuinţa pentru militarii români bolnavi şi răniţi”.⁶ Totodată, călugăriţele mănăstirii, în frunte cu stareţa Teofana lonescu, au fost prezente în alte spitale care tratau răniţii şi bolnavii aduşi de pe frontul războiului pentru indepen­denţă.⁷ Locuitorii Horezului urmăreau cu atenţie şi emoţie desfăşurarea evenimentelor de pe front. La 8 septembrie 1877, la Horezu s-au desfăşurat manifestări în memoria ostaşilor căzuţi la datorie. A avut loc o slujbă religioasă la biserica din Comuna Horezu, la care au participat locuitorii şi oficialităţile, ”pentru oştenii români şi rusieni căzuţi în luptele dimprejurul Plevnei”. Prăvăliile şi stabilimentele publice au fost închise în timpul slujbei. Cu amărăciune, subprefectul Plăşii Horezu anunţa că au lipsit doar primarul comunei (fiind bolnav) şi medicul spitalului din localitate care, deşi era medic militar, ” în timpul slujbei a preumblat pe stradă”⁸. Se cunoaşte faptul că, potrivit unui document din 23 iunie 1877, la spitalul din _u lucrau medicul Gr. Hristescu şi doctorul subchirurg Al. Constantinescu.⁹

Documentele acelor timpuri surprind participarea necon­diţionată a locuitorilor din Horezu la susţinerea materială a efortului de război. Sute de care de fân, alimente, scamă fină pentru răniţi, haine pentru soldaţi, bani pentru cumpărarea de arme, care cu boi pentru transport sunt doar câteva dintre contribuţiile locuitorilor horezeni la susţinerea materială a războiului pentru independenţă. Numele unor femei horezence devotate cauzei independenţei României şi susţinerii luptei pentru obţinerea ei, precum Eugenia şi Matilda Iancovescu, Ana Golescu, Liuţa Ionescu, atrag atenţia autorităţilor prin participarea voluntară, necondiţionată la efortul general al ţării¹⁰. Numai de pe moşia satului Romani, la 12 octombrie 1877, au fost rechiziţionate şi expediate pentru armată 34 de care de fân.¹¹

Târgul Horezului a trăit la intensitate maximă momentele importante din desfăşurarea războiului pentru independenţă. Cucerirea Rahovei şi căderea Plevnei (din toamna anului 1877) au fost evenimente celebrate cu emoţie de populaţia horezeană.¹² Pe câmpurile de lupta ale războiului pentru indepen­denţa României s-au jertfit şi horezenii: Beşlicaru Nicolae, Cinteză Constantin, doborât de obuz la Verbiţa, în octombrie 1877, Ionescu Marin din Râmeşti, Marinescu Dumitru din Râmeşti, Udrescu Mihăilă din Râmeşti, Nicolae Gavrilescu din Romani.¹³ Prin jertfa lor, eroii horezeni au contribuit la cucerirea independenței de stat a României, la crearea condiţiilor pentru dezvoltarea firească, liberă a ţării, la afirmarea demnă, suverană pe plan internaţional.

Congresele de pace de la San Stefano şi de la Berlin, 1878, recunoşteau independenţa României consfinţind în plan juridic internaţional ceea ce românii obţinuseră prin luptă, cu jertfe grele: îndepărtarea dominaţiei otomane asupra teritoriilor româneşti, apariţia pe harta politică a Europei şi a lumii a unui nou stat independent: România. Cu acest prilej, Dobrogea, străvechi teritoriu românesc, aflat încă de la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1417) sub stăpânire turcă, revenea în graniţe româneşti.

^{Note bibliografice}

1.Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, p. 165.

2.Corneliu Tamaș și colectiv, 1877 în județul Vâlcea, Societatea ”Prietenii Muzeului Bălcescu”, Bălcești pe Topolog, 1977, p.85, 86.

3.Ibidem, p. 66.

4. Ibidem, p. 89, 90.

5.Ibidem, p. 434

6.Ibidem, p.265.

7.Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, Editura conphys, Rm. Vâlcea, 2003, p. 125.

8. Corneliu Tamaș și colectiv, 1877 în județul Vâlcea, p.257.

9.Ibidem, p. 114.

10.Ibidem, p. 66, 287, 413, 431, 441, 450.

11. Ibidem, p. 413.

12.Ibidem, p. 487.

13.DJVAN, Fond Prefectura Județului Vâlcea, dos. 10/1878, f.282-286.

Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p.48-52.