Al doilea război mondial în Râmnicu Vâlcea

 

 

Regele Carol al II-lea a interzis în 1938, viaţa parlamentară şi a introdus o monarhie autoritară, în 1940 existau mari presiuni din partea stângă, dar mai ales din dreapta, care a trecut la ameninţări şi la asasinarea unor personalităţi politice marcante legate de palatul regal. Nemaiputând face faţă situaţiei, regele a fost nevoit să apeleze la generalul Ion Antonescu, fost ministru de război, care fusese trimis de el cu domiciliul forţat în judeţul Vâlcea, la mănăstirea Bistriţa. Bun patriot cu o capacitate deosebită de muncă, dovedită la Statul Major care a întocmit planurile bătăliei de la Mărăşeşti-Oituz, Ion Antonescu s-a remarcat ca un strălucit absolvent al Academiei militare Saint Cyr din Franţa şi apoi ca ataşat militar la Londra. El a rămas un fidel admirator al democraţiei. Regele Carol al II-lea emite decretul lege din 5 septembrie prin care generalul Ion Antonescu este însărcinat cu formarea unui nou guvern «cu depline puteri pentru conducerea statului român » .

La acel început de septembrie, spre seară la poarta mănăstirii Bistriţa opreşte o maşină a Casei Regale, din care a coborât un tânăr locotenent care a raportat că are misiunea să-l conducă la Bucureşti la Maiestatea Sa Regele. Generalul a avut o noapte albă, fiind convins că aşa zisa întâlnire nu este decât o manevră abilă ca să fie lichidat fizic. A doua zi s-a cam întârziat cu plecarea, până s-au făcut bagajele, până când s-a servit micul dejun, aşa că la prânz de abia au ajuns la Râmnic.

La propunerea generalului de a servi masa în oraş, locotenentul a declarat că este periculos să meargă într-un restaurant fiind o personalitate cunoscută şi să nu producă tensiuni ; Generalul i-a spus că are un cunoscut şi au oprit în faţa casei căpitanului Dumitru Curecheanu, de pe actuala stradă Mihai Viteazul. Când au intrat, era doar doamna acasă şi generalul a cerut o cameră să se odihnească puţin. Ordonanţa a tăiat o pasăre mare din curte şi femeia de serviciu s-a apucat să o pregătească. Când căpitanul Dumitru Curecheanu a venit, anunţat de ordonanţă, masa era pusă. O strângere de inimă s-a produs la plecare mai ales că generalul era tare abătut. Peste câteva zile situaţia politică a intrat în normal, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său regele Mihai şi generalul Ion Antonescu a devenit conducătorul statului român.

Nu a trecut mult şi la Regimentul 2 Vâlcea, căpitanul Curecheanu a primit vizita unui ofiţer trimis de general, să-i dea plicul pe care l-a lăsat în casă. Nimeni nu ştia nimic, dar căutând a găsit după oglindă, în camera unde s-a odihnit, un plic lipit, pe care era scris « Pentru Maria », deci adresat soţiei generalului. Ofiţerul a lăsat în schimb un alt plic cu bani mai voluminos, dar care nu mai era lipit².

Ca urmare a guvernului, în octombrie 1940, trupe germane au intrat în România, unde au cantonat o perioadă şi în Râmnicu Vâlcea. Ce au găsit la noi în ţară ne relatează un martor ocular, fost soldat german. « Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne, Dumnnezeule ! Mai existau oare asemenea lucruri ? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveţi, măsline, sardele Portugheze, borcane cu ghimbir, caise şi piersici, ceai adevărat, cafea adevărată, şocolată, ţigări şi vinuri fine. Un poem epic, o feerie orientală »³.

Populaţia oraşului şi chiar poliţia locală nu a aplicat măsuri restrictive evreilor, după rebeliunea legionară din 22-23 ianuarie 1941. Banii şi corespondenţa Comunităţii evreieşti din Râmnicu Vâlcea, erau aduse clandestin de către agentul de poliţie Gică Alexandu, ce făcea dese deplasări în Bucureşti, şi le preda prietenului său Sami Ştem, ambii locuind pe strada Ştirbei Vodă⁴.

Ca director al Arhivelor Statului am făcut parte din comisia de cercetare a documentelor persoanelor şi comunităţilor ce au avut de suferit de pe urma nazismului, pentru a fi recompensate financiar de către Germania federală. Cu toate că s-au întocmit de către Poliţia locală şi de către legiunea de jandarmi Vâlcea, diferite liste prin care ţiganii nomazi, hoţi, fără ocupaţie să fie trimişi în Transilvania, nici o persoană din acest oraş nu a fost dislocată ci numai 52 de persoane găsite vagabondând cu căruţele prin ţară.

Hitler la 22 iunie1922, atacă Uniunea Sovietică şi atrage în război şi pe generalul Ion Antonescu, care cu acordul liderilor principalelor partide politice, a hotărât că numai prin alăturarea trupelor române unei puteri ca Germania nazistă, noi putem să ne eliberăm teritoriul dintre Prut şi Nistru, smuls din trupul ţării cu un an în urmă. Armata română, continuând apoi din ordinul mareşalului campania pe teritoriul sovietic, campanie dezavuată de cercurile largi ale populaţiei.

Condiţiile grele pe timp de război, ziua de muncă ajungând până la 10-12 ore, baza tehnică de lucru în parte înapoiată, abuzurile săvârşite de unii din patroni, uneori de către comandanţii militari ai întreprinderilor militarizate a agravat traiul celor ce munceau în întreprinderi, fabrici, ateliere. La acestea se adăuga şi lipsa de măsuri de protecţia muncii, care de multe ori au condus destul de des la accidente grave în producţie. Ca urmare a decalajului între nivelul salariilor şi preţuri, acestea nu ajungeau nici pentru procurarea alimentelor de primă necesitate. Hainele au început să fie din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Alimentele de bază erau raţionalizate, apar cartelele şi mai ales cozile.

Începând de la sfârşitul lunii octombrie 1941, au început să sosească în Râmnic militari români răniţi în luptele pentru cucerirea Odessei. Ei au fost cazaţi în cele două spitale militare înfiinţate. Spitalul nr. 531 la Liceul de băieţi « Alexandru Lahovari » condus de un vâlcean, căpitan doctor Negoescu şi Spitalul nr. 534 la Seminarul teologic «Sf. Nicolae » – azi Liceul « Mircea cel Bătrân » condus de doctorul Teodorini⁵.

Nenumăratele pierderi de vieţi omeneşti în război, distrugerile uriaşe de bunuri materiale, jefuirea economiei naţionale de către hitlerişti, creşterea suferinţelor şi sărăcirea maselor, lipsa oricăror drepturi politice pentru majoritatea populaţiei au făcut să se manifeste revolta diferitelor pături ale populaţiei contra naziştilor şi a susţinătorilor din ţară şi împotriva războiului. Populaţia oraşului era indignată şi de faptul că trupele române au trecut Nistrul.

La 21 octombrie 1941, un grup de femei, soţii ale mobilizanţilor din Râmnic făcea cunoscut Prefecturii judeţului Vâlcea că nu mai pot îndura mizeria în care trăiesc, nemaifiind în stare să facă faţă greutăţilor de aprovizionare cu hrană şi îmbrăcăminte din cauza scumpetei şi a lipsei de bani, fiind nevoite să cârpească toate lucrurile vechi pentru a le mai putea folosi.

Situaţia era agravată şi de frica bombardamentelor anglo-americane care îşi îndreptau atacurile distrugătoare asupra cartierelor din jurul gărilor, întreprinderilor, spitalelor. În Râmnic a fost bombardată zona Regimentului 2 Vâlcea-Spitalul de adulţi. Foişorul de pe Capelă era folosit ca post de observaţie aviatică.

 

Aparate de tipul Liberator şi Fliyinig Fortres, însoţite de vânătorii Lighning decolau din bazele din sudul Italiei în direcţia Bucureşti-Ploieşti, unele coloane trecând şi pe itinerarul Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Ploieşti. Marţi 6 iunie 1944, ziua debarcării aliaţilor în Normandia a fost zi de ghinion pentru Râmnic. Pentru prima dată a fost bombardat oraşul, la 9 :30, lansându-se un număr de 43 de bombe. În zona Regimentului de geniu – Ostroveni, spatele Spitalului şi depoul din gara CFR s-a distrus o casă şi s-au înregistrat 3 morţi din rândul militarilor din Regimentul de Geniu. Au fost ucişi subofiţerul Ion Gh. Bucura, de 28 de ani din Beleţi – Muşcel şi ostaşii Nicolae Cumpănaşu de 29 de ani, din Colteşti – Vâlcea şi Ilie I. Stanciu, de 23 de ani din Amărăşti judeţul Vâlcea. Locuitorii oraşului au mulţumit Providenţei, pentru actul de la 23 August, căci nu mai scăpau cu viaţa de bombardamentele anglo-americane⁶.

În gară a funcţionat un punct al Crucii Roşii, prin care se acorda în afară de asistenţă medicală, ceai şi hrană soldaţilor români în trecere. Pentru militari s-au colectat de la populaţie, lenjerie de corp, mănuşi şi fulare de lână, căciuli etc. Locuitorii oraşului au depus mari sume de bani la împrumuturi, pentru înzestrarea armatei lansate de către stat.

Profesorii mobilizaţi şi concentraţi au fost înlocuiţi la şcoli de către pensionari sau de profesoare refugiate din teritoriile cedate. Liceele şi alte clădiri sunt transformate în spitale Z.I. (zona interioară).

Criza de locuinţe devine acută atât prin faptul că în această perioadă nu s-a mai ridicat aproape nici o construcţie, cât şi a numărului mare de refugiaţi polonezi dar şi al populaţiei româneşti ce a venit din Bucovina, Basarabia, Ardealul de Nord şi Cadrilater care şi-a găsit refugiu în acest oraş fiind încartiruiţi în casele rechiziţionate. Mulţi bucureşteni au părăsit oraşul din cauza bombardamentelor şi s-au stabilit temporar locuind la rude sau la prietenii din Râmnicu Vâlcea.

Cu toate greutăţile inerente autorităţile şi populaţia Râmnicului, a făcut totul ca refugiaţii să îndure mai uşor dificultăţile întâmpinate.

În oraş aveau să-şi găsească adăpost numeroşi răniţi şi mari mutilaţi de război.

Viaţa culturală era susţinută aici de prezenţa diferitelor trupe de teatru şi ansambluri artistice din capitală, prin filmele care rulau la cinematografe, în special cele germane şi italiene, ca şi prin conferinţe culturale şi patriotice ţinute la căminele culturale. Numărul publicaţiilor cu apariţie periodică la Râmnic, rămânând constant la zece.

Lupta împotriva dictaturii militare s-a manifestat şi în direcţia sabotării maşinii de război hitleriste. Organele jandarmeriei erau spre pildă alarmate de faptul că la 19 aprilie 1942, în oraşul Râmnicu Vâlcea a fost tăiat pe o distanţă de 100 metri, un fir de bronz de la circuitul antiinductat folosit de administraţia PTTR şi de armata română pentru multiplele legături telefonice şi telegrafice⁷. Autorităţile poliţieneşti şi ale jandarmeriei devin şi mai neliniştite din cauză că, numai după câteva zile, la 24 aprilie 1942, din nou a fost întrerupt circuitul antiinductat în staţia CFR Râmnicu Vâlcea, prodacându-se grave deranjamente, pentru un timp, legăturilor telefonice⁸. Date fiind importanţa «circuitelor care asigurau legături interne şi internaţionale ce interesau atât armata cât şi siguranţa », aceste acţiuni fiind apreciate, chiar de autorităţi, ca fiind grave acte de sabotaj⁹. Pentru prevenirea situaţiilor de acest fel, s-au luat măsuri de supraveghere şi de control circuitelor telefonice şi telegrafice de către unităţi militare pentru a descoperi pe « răufăcătorii » şi a evita pe viitor acte de asemenea natură¹⁰. În anul 1943 Misiunea militară germană din România intervine la Marele Stat Major cerând intervenţia urgentă împotriva actelor de sabotaj, care se comit în special asupra reţelelor telefonice germane din ţară¹¹. Deşi s-au luat măsuri pentru întărirea controlului şi supravegherii linilor telefonice¹², sabotajele fiind în creştere. În iulie 1944, este tăiat de mai multe ori pe distanţă mare, cablul special dintre Sibiu – Piatra Olt, în zonele Brezoi, Călimăneşti, Orleşti¹³.

Influenţa mişcării antifasciste este semnalată şi în rândul tinerilor din oraş. Poliţia din Râmnicu Vâlcea este informată, la 30 aprilie 1943, că printre elevii liceului «Alexandru Lahovary » există mulţi adepţi ai acestei idei, în special la acei ce au absolvit clasa a VIl-a sau a trecut într-a VIII-a (a XII-a)¹⁴.

În ajunul istoricelor evenimente din august 1944, coaliţia de forţe ce se opuneau politicii regimului dictatorial de alianţă cu Reichul hitlerist, continuării războiului împotriva Naţiunilor Unite, se intensifică pregătind acţiunea izbăvitoare.

În fapt întregul popor, întreaga naţiune română, de la muncitorime până la straturile superioare ale burgheziei şi moşierimii în frunte cu monarhia urmăresc ieşirea României din dramatica conflagraţie¹⁵.

Mareşalul Ion Antonescu, înainte să părăsească Băile Olăneşti, pe 19 august 1944, şi-a făcut timp şi a vizitat cele două spitale militare din Râmnicu Vâlcea de la Liceul «Alexandru Lahovari » şi de la Seminarul teologic «Sf. Nicolae » – azi Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân, unde i-a îmbărbătat pe cei răniţi şi corpul medical. A plecat de la Vâlcea îngândurat şi trist fără să ştie că peste câteva zile îl aşteaptă CALVARUL.

Posturile centrale de radio transmit în seara zilei de 23 august, Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, şi declaraţia noului guvern român, al generalului Constantin Sănăteascu, vâlcean de origine – după arestarea celor doi Antoneşti – anunţând că România a rupt alianţa cu Axa şi cere germanilor să părăsească ţara.

Armata română, a cărei trăsătură definitorie a fost întotdeauna apărarea fiinţei naţionale, a libertăţii patriei, şi-a adus contribuţia la victoria istorică din august 1944, în totalitatea ei, a întors armele împotriva Germaniei hitleriste şi s-a angajat în lupta pentru eliberarea patriei.

Ziua de 23 august 1944, a fost la Râmnicu Vâlcea călduroasă şi a decurs în linişte. Nimic de semnalat, spun toate rapoartele întocmite de către gardienii publici, poliţie şi siguranţă. Dar în condiţiile în care în zonă se aflau trupe ale Reichului locuitorii se refugiau în spatele ferestrelor camuflate. Comandamentul trenului german, care era garat în staţia Râmnicu Vâlcea spre depou, se pare că după ce a ascultat comunicatul, a dispus să se ridice perdelele de camuflaj ale trenului. Gardianul public Ţambrea Aurel, care avea în patrulare, sectorul gară, văzând trenul luminat, dimineaţa pe 24 august 1944, la predarea schimbului a întocmit « un proces verbal de contravenţie la legea camuflajului, contra trenului german care este cantonat în gară.

După răsturnarea regimului dictatorial, unităţile militare ocupă principalele puncte strategice din oraş. Paza podului peste râul Olt, a fost încredinţată elevilor de la şcoala de subofiţeri din Râmnicu Vâlcea.

O companie de armament greu, formată la Râmnicu Vâlcea din peste 200 rezervişti vâlceni, din Regimentul 6 AA, a format Bateria AS Helkins, care în zilele de 25-26 august, a dezarmat 800 germani făcându-i prizonieri, a incendiat un avion inamic, care căuta să bombardeze concentrările de trupe române şi poziţii strategice din Sibiu capturând peste 30 de maşini militare şi un numeros material de război.

La 25 august, locotenent colonelul Radu Felix, comandantul garnizoanei Râmnicu Vâlcea, a dat ordinul de operaţiuni nr. 4635, prin care se menţionează că : « orice militar german se dezarmează şi se internează în lagăr, în caz de opunere se va deschide lupta împotriva lor.

În cartierul Ostroveni, la Regimentul de Geniu s-a organizat un lagăr, soldaţii acestei unităţi răspunzând şi de Paza prizonierilor. Armamentul şi muniţia capturată urmau să

se predea Regimentului 2 Dorobanţi. În aceiaşi zi, o grupă de soldaţi români, a încercuit trenul militar – atelier care era cantonat în staţia Râmnicu Vâlcea.

Locotenentul major Karlenst Diedrick a fost luat prizonier şi a stat şi în lagărul de la Ostroveni. Ofiţerul german a declarat: “În dimineaţa zilei următoare, am fost evacuat cu un tren de persoane în lagărul din Râmnicu Vâlcea. Pe parcurs am zărit un tren – spital german staţionat în gara Jiblea. Am întrebat personalul sanitar ce se va întâmpla cu ei, mi-au răspuns că au auzit că trenul venit cu răniţi din zona Akerman, urma să fie descărcat pe loc. Mai târziu câţiva ofiţeri şi doi farmacişti uşor răniţi au fost evacuaţi din trenul spital în lagărul nostru de la Râmnicu Vâlcea. Întrucât lagărul se găsea chiar lângă calea ferată, am putut observa că erau dirijate de la nord la sud, trenuri de marfă cu germani prizonieri de război. De asemenea, multe trenuri aveau material nou german-blindate, piese de artilerie, tunuri antiaeriene, autocamioane ş.a.m.d. Am luat imediat hotărârea ca la prima ocazie să fug încă o dată. Paza asigurată de români era foarte severă. Avem voie să vorbim numai cu cei din camera noastră. De asemenea, nici cu 200 de oameni de trupă care erau ţinuţi într-un şopron pentru vehicule… La 5 septembrie au fost aduşi, cu un alt tren, în lagărul nostru, circa 2000 ostaşi din Luftwaffe, armată de uscat şi de marină…în aceeaşi zi cam pe la prânz, a venit la mine un maior şi m-a luat la sigur, spunându-mi că eu mai evadasem odată dintr-un lagăr român de prizonieri. Fireşte, am negat ferm, dar el şi-a menţinut părerea, deoarece primise o informaţie despre un ofiţer evadat ale cărui semnalmente corespundeau exact cu cele ale mele. Am rămas surprins, întrucât nu bănuiam că românii au corespondenţă şi o evidenţa atât de ordonate. Cam la două ore, după aceea, a venit un plutonier însoţit de trei ostaşi şi mi-au transmis ordinul să-mi strâng lucrurile şi să vin cu el. Am fost expediat din lagăr la gara »¹⁹ .

 

În zilele de 25-26 august s-a difuzat pe teritoriul judeţului apelul gărzilor patriotice din Oltenia pentru înfrângerea rezistenţei hitleriste. La 20 august, la Râmnicu Vâlcea, în urma ostilităţilor declanşate împotriva trupelor naziste, trenul german este capturat şi dezarmat, soldaţii fiind făcuţi prizonieri şi internaţi în barăcile de la Regimentul C.I. Geniu din Ostroveni²⁰.

Acţionând cu promptitudine, unităţile şi subunităţile Diviziei a II-a infanterie, condusă de generalul de brigadă Gh. Georgescu, care opera în zona Caracal-Slatina-Râmnicu Vâlcea. Între 24-28 august, armata a curăţat întreg teritoriul judeţului Vâlcea. Odată cu întoarcerea armatelor împotriva Germaniei fasciste, aveau să se evidenţieze şi faptele de vitejie ale soldaţilor din Râmnicu Vâlcea, ce au făcut parte din Regimentul 2 Dorobanţi şi din alte unităţi militare, în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord, Ungariei şi Cehoslovaciei.

Regelui Mihai I, i s-a acordat de către Prezidiul Sovietului Suprem, la 6 iulie 1945 cea mai înaltă distincţie sovietică, ordinul Victoria «pentru actul curajos al acestei cotituri hotărâtă a politicii României », în etapa când nu se precizase clar înfrângerea Germaniei²¹.

23 august 1944, a fost actul prin care poporul român şi-a afirmat în mod ferm hotărârea de a fi liber, care a scos România din războiul hitlerist şi a alăturat-o Naţiunilor Unite, deschizând calea luptei armate în strânsă cooperare cu trupele sovietice pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării²².

 

 

Note bibliografice

 

1. M. Fătu, I. Spălăţelu, Garda de fier, o organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1971, p.281

2. Corneliu Tamaş, Noaptea albă a generalului, în Informaţia Zilei, nr. 151, din 10-12 aprilie 1993

3. Seven Hassel, Legiunea blestemaţilor, Bucureşti, 1992, p.62

4.Serghie Iandola, Ecouri la memoriile şefului siguranţei vâlcene în Curierul de Vâlcea, nr.949 din 20 octombrie 1993

5.Serghie Iandola, Din memoriile şefului siguranţei din Vâlcea, în Curierul de Vâlcea, nr.954 din 27 octombrie 1993

6.Corneliu Tamaş, Avioane americane au bombardat judeţul Vâlcea în Accent între 14-20 martie 2003, f.8

7.Arh. St. Piteşti, fond Legiunea de jandarmi jud. Argeş, dos.3/1942, f.564

8.Ibidem

9.Idem f.584

10.Ibidem

11.Idem dos. 9/1943, f.44

12.Ibidem

13.Corneliu Tamaş, Tradiţii de luptă al tineretului vâlcean « în Orizont nr. 1047 din 16 martie 1972

14.Ibidem

15.A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj, 1979, p.8

16.Corneliu Tamaş, Participarea vâlcenilor la actul insurecţiei de la 23 august 1944 în Orizont, supliment, august 1979

17.Ibidem

18.Corneliu Tamaş, Pregătirea şi victoria actului insurecţional de la 23 August, pe meleagurile vâlcene, în Orizont supliment, august 1979

19.Corneliu Tamaş, Participarea, art. cit.

20.Gh. Dumitraşcu, Comeliu Tamaş, Contribuţii la istoria locală, privind desfăşurarea insurecţiei din august ’44 în Anale de Istorie nr.4/1974, p. 117

21.“Scânteia” din 9 iulie 1945

22.A. Simion, op. cit., p.5

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006. P. 352-362.