Al II-lea Război mondial, în zona de Nord a Vâlcii

La răsărit, bolşevicii, după ce şi-au trădat propriul imperiu, contribuind din plin la destrămarea lui, nu s-au putut debarasa de o moştenire esenţialmente ţaristă, ideologia comunistă sovietică fiind în primul rând o ideologie expansionistă. Pierderea Basarabiei şi Bucovinei de nord a generat inevitabil un conflict latent între România şi Rusia Sovietică. La sud-est ni i-am făcut duşmani şi pe bulgari, prin alipirea la România a Caliacrei şi Cadrilaterului. Nu este, deci, lipsită de temei ideea că Tratatul de la Trianon şi “sistemul de la alianţe ridicat pe ruinele celor trei imperii, german, austro-ungar şi rusesc, având ca pivot puterea militară franceză”²³⁷, au constituit “sămânţa”din care a izbucnit cel de al doilea război mondial.

Dacă “mai mari noştri aliaţi” – formulare nefericită, care sugerează micime şi ploconeală, “calităţi” de care nu suntem nici astăzi străini – ne-au oferit garanţii pentru graniţa de vest, în răsărit am rămas complet descoperiţi prin primirea în Liga Naţiunilor, a Rusiei Sovietice în 1934, datorată unui “aprig susţinător al Kremlinului” care nu era altul decât …N. Titulescu, şi prin semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală dintre Franţa şi Rusia Sovietică în 1935. A urmat apoi Tratatul Ribbentrop – Molotov, dintre Germania şi URSS, care a complicat şi mai mult situaţia României. Cu un rege nedemn de marii săi înaintaşi, corupt, bezmetic şi afemeiat – l-am numit aici pe Carol al II-lea – şi cu o clasă politică iresponsabilă, care şi-a consumat forţele în lupte sterile, în ciuda faptului că avea destui lideri marcanţi, animaţi de cele mai bune intenţii faţă de ţară şi popor, a venit şi anul 1940, an fatidic pentru România. Atunci, prin trei amputări succesive, am pierdut Basarabia şi Bucovina (ultimatum sovietic), Transilvania de nord şi sud-est (Dictatul de la Viena) şi Dobrogea de sud (tratative umilitoare cu bulgarii), adică o suprafaţă echivalentă cu acelea ale Belgiei, Olandei şi Elveţiei la un loc, teritoriul României ajungând de la 295.049 km² la 195.311 km²! Dacă în primul război mondial poporul român a pornit cu entuziasm la luptă, începutul celui de al doilea război mondial a fost primit cu o strângere de inimă, aliatul fiind Germania, adversarul URSS-ului, primul – fost duşman în 1916 – 1919, al doilea – o ţară uriaşă ca teritoriu şi inepuizabilă în resurse materiale şi umane²³⁸. Evaluând corect tendinţele expansioniste ale comunismului sovietic, pe de o parte, şi tendinţele revanşarde ale Germaniei şi Ungariei, în perioada interbelică, o perioadă propice dezvoltării economico-sociale, pe de altă parte, România ar fi trebuit să-şi dezvolte şi să-şi întărească în mod constant capacitatea de apărare. În acest fel, probabil că ne-am fi putut opune ultimatumului sovietic şi Dictatului de la Viena, dacă nu învingând pe cei doi coloşi, ceea ce evident ar fi fost puţin probabil pe câmpul de luptă, cel puţin obţinând condiţii mai favorabile sau chiar determinându-i să renunţe pe cale diplomatică, întrucât am fi avut ca atu o capacitate militară superioară, de care URSS şi Germania să ţină cont. Noi nu am fost în stare să procedăm nici măcar cum au procedat Finlanda şi Turcia care, în condiţiile date, au ieşit cât se poate de onorabil din conflagraţia mondială. Nu este deloc de mirare că în perioada anterioară a putut să apară şi să se dezvolte mişcarea legionară care, şi aici voiam de fapt să ajungem, în satele comunei Câineni şi-a găsit destul de mulţi adepţi. Fireşte, pe ansamblu nu putem aproba acest fenomen (în legătură cu care există încă multe prejudecăţi) dar nici nu putem ignora spusele lui Horia Sima²³⁷– “Cea mai mare nenorocire pentru un neam, nu e aceea de a suferi privaţiuni, de a purta războaie sau de a fi victima unor calamităţi, ci de a nu dispune de resursele ei morale şi materiale” – precum şi faptul că el a acuzat de dezastrul României nu numai puterile aliate, inclusiv URSS, ci şi Germania, care nu a făcut altceva decât să profite de resursele materiale şi umane ale României până la 23 august 1944. Trebuie să arătăm că până în vara acelui an, locuitorii comunei Câineni, cu excepţia faptului că bărbaţii apţi erau plecaţi pe front, nu au resimţit în mod direct grozăviile războiului. În această periodă viaţa locuitorilor a decurs aproape normal, nici măcar şcolile nu şi-au întrerupt activitatea. Totuşi, pe teritoriul comunei Câineni au avut loc şi unele acte de sabotaj “a maşinii de război germane”, între care meţionăm pe cel la care face referire Ordinul Circular nr. 1176 din 26 noiembrie 1943 al Legiunii de Jandarmi Vâlcea: “La 18 noiembrie 1943, în jurul orelor 20ºº, trei indivizi necunoscuţi au încercat să pătrundă în Depozitul de Carburanţi de la Câineni (…). Postul Câineni să facă întinse cercetări pentru a se da de urma celor trei indivizi… Daţi tot concursul postului din Câineni pentru aflarea indivizilor”²⁴⁰. În cursul anului 1943, americanii au efectuat câteva atacuri aeriene, dar numai asupra regiunii petrolifere Ploieşti^238,239,240. Odată cu ruperea frontului de răsărit şi trecerea graniţei în România a trupelor sovietice în primăvara anului 1944, americanii au înteţit atacurile aeriene nu numai asupra regiunii petrolifere Ploieşti, ci şi asupra capitalei şi a altor puncte vizând distrugerea căilor ferate, a depozitelor de armament şi combustibil şi a fabricilor care lucrau pentru maşina de război germană.

Americanii au declanşat aceste atacuri după ce între ei şi Antonescu avusese loc un schimb de radiograme, ultima fiind la 28 martie 1944, şi la care generalul român a refuzat să mai răspundă, atacurile fiind menite să sprijine ofensiva sovietică. Primul atac a avut loc la 4 aprilie 1944 (acesta a fost primul după ruperea frontului de răsărit căci primul atac aerian asupra României s-a produs la 12 iunie 1942, constituind un grav eşec al aviaţiei americane, trecut sub tăcere de toate părţile, încât până astăzi este răspândită opinia, evident greşită, că primul atac aerian american asupra României a fost la 1 august 1943 ²⁴¹). Atacul de la 4 aprilie 1944 a vizat staţiile CFR Bucureşti Triaj şi Gara de Nord, soldându-se cu 5.000 de morţi şi răniţi şi producând panică printre locuitorii capitalei, care au început să se refugieze. Cei cu dare de mână s-au refugiat la Sinaia, zonă protejată de bombardamente, deoarece Aliaţii cunoşteau sentimentele şi intenţiile Regelui Mihai I ²³⁸. În staţiune,  s-au înghesuit 47.000 de refugiaţi, între care toată lumea politică, diplomatică şi de afaceri. Un alt centru de refugiere era la Câmpulung Muscel. De asemenea, centrele monahale erau şi ele ticsite de refugiaţi. Şi locuitorii satelor din comuna Câineni, ca de altfel ai întregii Ţări a Loviştei, au fost obligaţi să primească refugiaţi. Practic, nu a existat casă care să nu găzduiască cel puţin o familie de refugiaţi, majoritatea din capitală.

În această perioadă, a avut loc o interpenetrare interesantă a populaţiei orăşeneşti cu cea sătească, proces pe care C. I. Kiriţescu îl numeşte “întoarcere la matcă” şi “regăsirea mediului ancestral”²³⁸. Cert este că locuitorii comunei Câineni şi ai celorlalte sate loviştene au fost bucuroşi să-i ajute pe orăşeni, perioada de refugiere fiind şi o intensă, deşi neconştientizată, perioadă de schimburi culturale benefice pentru ambele părţi. Mulţi locuitori, printre care şi bunicii şi părinţii autorilor acestor rânduri, au păstrat după război, ani de-a rândul, legătura cu cei pe care i-au găzduit atunci, devenind foarte buni prieteni şi vizitându-se periodic.

Dacă până în toamna anului 1944, locuitorii comunei Câineni nu au suferit aproape deloc de pe urma războiului, trecerea trupelor sovietice în ofensiva lor spre Transilvania le-a lăsat amintiri înspăimântătoare datorită jafurilor, beţiilor şi, mai ales, violurilor la care s-au dedat soldaţii sovietici. Comportamentul nemţilor în retragere, înclusiv al celor din primul război mondial ca ocupanţi, cu toate excesele de atunci, a fost incomparabil mai civilizat decât al sovieticilor. Aici merită a fi relatată o întâmplare absolut reală din primul război mondial, a cărei eroină a fost Maria Teşcuţ, zisă Teşcuţoaia, din Grebleşti, străbunica unuia dintre autorii acestor rânduri (M. Pătraşcu). Aceasta era o femeie zdravănă, de care şi bărbaţilor le era frică, întrucât bătuse fără milă pe mulţi dintre ei. Copleşiţi numeric şi tehnic, la sfârşitul lunii septembrie 1916, soldaţii români au început să se retragă spre sud luptând. Numeroşi locuitori din comuna Câineni au plecat în refugiu spre Curtea de Argeş, Mihăieşti şi Şirineasa. Printre aceştia era şi Maria Teşcuţ din Grebleşti. Ea a plecat spre Curtea de Argeş cu un car cu boi în care îşi pusese cei cinci copii cu vârste cuprinse între 3 şi 12 ani (bunica autorului menţionat, Floarea Costea – zisă Hobzoaica – avea atunci 7 ani), câţiva saci cu fân, haine şi ceva de ale gurii. De leuca din spate-dreapta a carului legase o vacă de curând fătată, cu viţelul după ea, ca să aibă lapte pentru copii. După ce a trecut de Titeşti, fugara a fost ajunsă din urmă de o coloană de soldaţi germani, al cărei comandant a vrut să-i ia vaca şi viţelul. Femeia a încercat să-i explice că fără vacă nu ar mai avea lapte pentru copii şi că orice ar fi nu-l lasă să i-o ia. În timpul altercaţiei, la un moment dat, femeia s-a înfuriat atât de tare, încât i-a tras o palmă zdravănă peste obraz ofiţerului german. Acesta, la început uluit de curajul femeii, a izbucnit după câteva momente în râs, au râs şi soldaţii care au asistat la scenă. Apoi ofiţerul a îmbrăţişat-o cu afecţiune spunându-i de câteva ori cu admiraţie: “Bravo, femeie!”. A lăsat-o apoi să plece, ba mai mult, copiilor din car le-a dat pesmet şi “zahăr de cartofi” (glucoză). Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă în locul ofiţerului neamţ, Teşcuţoaia ar fi pălmuit un ofiţer rus !…

Pe teritoriul comunei Câineni, în apropiere de Râu Vadului, există din anul 1945 un cimitir al eroilor sovietici. În anul 1950, acest cimitir a fost amenajat ca monument istoric. Cimitirul are în centru o coloană de marmură cu însemnele Armatei Sovietice. În jurul coloanei se găsesc 32 de morminte, numărul celor îngropaţii în ele fiind de cel puţin 37. În mormântul comun nr. 1 sunt 5 eroi sovietici, iar în mormântul comun nr. 2 sunt 4 eroi sovietici, toţi din Armata a III-a Ucrainiană. 

Note:

237. H. Sima, Pentru ce am pierdut războiul din răsărit şi am căzut în robia comunistă, extras din "Buletinul Comitetului Naţional Româno-American", an XIV, 20 aprilie 1972, Bibl. Doc. "Generaţia Nouă", Madrid, 1973, Gazeta de Vest, septembrie 1995, Timişoara.
238. C. I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. "Univers Enciclopedic", 1996.
239. M. Romalo, România în al doilea război mondial (1941 – 1945), Bucureşti, Ed. "Vestala", 2001.
240. N. Răducă, Acţiuni de sabotare a maşinii de război fasciste consemnate în documente vâlcene, în "Studii Vâlcene", 1974, pag. 5 – 10, Râmnicu-Vâlcea.

Sursa:

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE:

PĂTRAŞCU, MARIAN; DANEŞ, NICOLAE

 MONOGRAFIA COMUNEI CÂINENI/ Pătraşcu Marian, Daneş Nicolae – Râmnicu Vâlcea – Fortuna 2008, paginile 83-87

 ISBN : 978-973-7981-51-6

 821.135.1-32