Categorii

Anul revoluţionar 1848 în Râmnicu Vâlcea

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

Potrivit planului stabilit de Comitetul revoluţionar, ea trebuia să izbucnească în mai multe locuri simultan, atât în Muntenia cât şi în Oltenia şi anume la Bucureşti, în judeţul Prahova, la Teleaga, în judeţul Romanaţi, la Islaz şi în judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari¹. Era în parte o reluare a planului mai vechi al lui Nicolae Bălcescu şi viza aceleiaşi obiective prin propagarea rapidă a revoluţiei şi punerea stăpânirii în imposibilitate de a reacţiona cu eficacitate.

Proclamaţia citită la 9 iunie 1848 la Islaz devine cartea de temelie a revoluţiei. Câteva zile mai târziu autorităţile judeţene fac cunoscut Magistratului oraşului Râmnic începutul acesteia în ţară. În documentul emis la 14 iunie 1848 se arată că “ziua de 11 iunie” reprezintă “cea mai mare revoluţie care s-a pomenit vreodată” de când “românul şi-a cucerit… drepturile lui”².

Data de 20 iunie când locuitorii Râmnicului au trăit momentul sfinţirii stindardelor libertăţii naţionale, după constituţie, a fost sărbătorită cu mare fast.

Dimineaţa, la ceremonia organizată la biserica “Tuturor sfinţilor” în cinstea victoriei revoluţiei, au participat noile autorităţi revoluţionare locale, comisarii de propagandă, populaţia ataşată cauzei revoluţiei şi armata. La ieşirea din biserică, autorităţile au fost întâmpinate cu aclamaţii şi urale: “Vivat Constituţia !”.

Demonstraţia populară a continuat pe străzile oraşului, arhiereul Sevastos fiind condus în triumf până acasă³. În Zăvoiul de la marginea oraşului a avut loc o mare manifestare populară. Autorităţile au construit un “umbrar şi o tribună pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”. Vorbitorii au făcut cunoscut “duhul şi bunăvoinţa guvernului ce are întru ce atinge de fericirea naţiei”. Pe faldurile celor cinci steaguri naţionale ale Râmnicului fluturau cuvintele:”Dreptate – Frăţie”⁴.

Seara s-a făcut “luminăţie la casele publice, precum şi domnii cetăţeni orăşeni la locuinţele dumnealor”. Pentru aceasta s-a cheltuit “suma de 90 lei, pentru 30 oca seu şi de 5 lei pentru 200 grame bumbac pentru feştile necesare”⁵.

Ideal al burgheziei de la 1848, Garda Naţională înfiinţată acum a constituit acel zid înarmat al maselor populare împotriva privilegiilor boiereşti, pentru instaurarea şi consolidarea revoluţiei⁶.

Programul revoluţionar înfăptuit la 9 iunie la Izlaz, prevedea de altfel organizarea Gărzii Naţionale, acea forţă capabilă să asigure ordinea şi liniştea necesară, pentru locuitorii oraşului⁷.

Administratorul judeţului, Gh. Geanoglu, în adresa sa din 18 iunie către Magistratul oraşului arăta:”Având în vedere că paza liniştii publice cea mai principală dintre datoriile comunale a unui popor ce-şi are suveranitatea sa…deşi nu sunt date până acum porunci care să reguleze chipul cu care trebuie a se întocmi garda naţională” şi cere ca “orăşenii proprietari de case, ca să concureze la formarea unui corp din Garda naţională”⁸. Se facilita astfel organizarea unei însemnate “unităţi de gardişti”⁹ în capitala judeţului. Decretul nr. 60 din 21 iunie privind “întocmirea Gardei naţionale”¹⁰ a fost înaintat Magistratului oraşului Râmnicu Vâlcea ca “să-l publice în tot cuprinsul oraşului să-l pue în lucrare întocmai şi pentru câţi se vor înscrie se va alcătui catalog”¹¹. în rezoluţia lui T. Clinovescu, prezidentul Magistratului, se arăta că “se va pofti domnii orăşeni a veni să se înscrie în catalog”¹².

Printre îndatoririle gărzii erau şi acelea de a asigura prin patrulare liniştea şi ordinea în oraş, de a nu părăsi postul până nu va veni înlocuitorul, ca şi păstrarea disciplinei, interzicerea folosirii armelor în afara slujbei şi organizarea unui serviciu de informare prin ştafetă. Gărzile naţionale judeţene erau constituite ca şi cele ale capitalei în legiuni compuse din batalioane cu un efectiv teoretic de 1000 persoane; zece companii având câte 100 gardişti, alcătuiau un batalion¹³.

Conducător al Gărzii Naţionale în Vâlcea a fost numit cu gradul de căpitan, Grigore Davidescu, locuitor din Râmnic¹⁴, fiind un tipic reprezentant al burgheziei în formare căci în 1840 făcea negustorie cu băuturi alcoolice, iar la Brezoi avea din 1845, un joagăr.

Gardiştii din Râmnicu Vâlcea erau constituiţi în trei companii: galbenă, albastră şi roşie, comandanţii fiind aleşi pentru fiecare culoare.

Autorităţile trec imediat la catagrafierea locuitorilor oraşului “atât proprietari cât şi chiriaşi, pământeni şi străini”. In scurtă perioadă s-au înscris 409 persoane”¹⁵.

Costache Cerchez invită “pe toţi cetăţenii orăşeni” la 26 iunie” să se adune la administraţie, la 4 ceasuri europeneşti de dimineaţa şi va binevoi şi onorabilul Magistrat a asista spre a întocmi cu desăvârşire Garda Naţională”¹⁶.

La 1848, Garda din Râmnic şi-a adus contribuţia şi la împiedicarea egumenului mănăstirii Hurez, Hrisant Hurezeanu, de a fugi în străinătate cu bunurile de preţ ale mănăstirii¹⁷.

Preluând paza oraşului gardiştii au străbătut înarmaţi ziua şi noaptea toate străzile şi uliţele Râmnicului. în urma măsurilor luate de către Costache Cerchez “se pune în orânduială straja oraşului”¹⁸. În acest scop, preşedintele Magistratului oraşului cere să “se aştearnă un catastih împreună cu Grigore Davidescu, aşezându-se pe fiecare seară câte trei căprării şi într-o căprărie unsprezece cetăţeni după analogia acestui oraş”¹⁹. Menţinerea liniştei şi ordinei interne a fost una din cele mai importante laturi ale activităţii Gărzii Naţionale, asigurând condiţii pentru desfăşurarea revoluţiei, întronând în acelaşi timp cu climat de încredere.

Combătând poziţia antigardistă, reacţionară a celor care lansează zvonul că guvernul ar încerca să folosească noua instituţie pentru “a se sluji de dânsa în vreme de război cu naţii străine”²⁰, Barbu Bălcescu, referindu-se la rolul gărzii în menţinerea ordinei interne revoluţionare, insistă şi asupra necesităţii ca ea să-şi poată asuma răspunderea apărării cu succes a oraşului în cazul unei invazii străine²¹.

Garda naţională din Râmnic a avut un caracter deosebit şi datorită faptului că lângă capitala judeţului la Troian, generalul Gheorghe Magheru şi-a fixat tabăra revoluţionară²². Intrarea trupelor contrarevoluţionare străine în ţară face ca o parte din gardişti să meargă în tabără²³.

Garda Naţională ca instrument al revoluţiei trebuia să reprezinte forţa de şoc a burgheziei române împotriva tuturor încercărilor oştilor interne şi externe, o adevărată şcoală patriotică.

Un rol de seamă la victoria revoluţiei l-au avut comisarii de propagandă. Sarcina lor era de a veghea la statornicirea noilor rânduieli în judeţ, la respectarea legalităţii revoluţionare. Împreună cu organele administraţiei locale ei trebuiau să contribuie la curăţirea aparatului de stat de elementele duşmănoase potrivnice şi să asigure alegerea, în Adunarea Constituantă, a unor candidaţi legaţi de popor ataşaţi revoluţiei, aceasta din urmă fiind misiunea de căpătâi ce le fusese încredinţată. începând de la 27 iunie, în judeţul Vâlcea, au îndeplinit funcţia de comisar de propagandă: D. Zăgănescu, V. Ştefănescu, Teodor Zăgănescu, C. Cuţurida şi de la 19 iulie I. Procopie, G. Râureanu şi G. Roman. Dimitrie Zăgănescu, fratele eroului bătăliei din Dealul Spirii, căpitanul Pavel Zăgănescu, este cel mai reprezentativ dintre ei. Într-un raport semnează “comisar extraordinar”, ceea ce denotă poziţia sa de conducător al grupului de propagandişti. În preocupările lor intra formarea Gărzii Naţionale, sărbătorirea victoriei revoluţiei, sfinţirea steagurilor naţionale revoluţionare, schimbări în personalul administrativ al judeţului. Indiscutabil că, aşa cum va scrie mai târziu Nicolae Bălcescu, sămânţa aruncată acum şi aici de aceşti comisari de propagandă, avea să rodească mai târziu trezind conştiinţa ţărănimii asupra drepturilor ei sociale şi naţionale.

După manifestarea organizată cu prilejul sfinţirii steagurilor revoluţionare din 20 iunie, la care a participat aproape întreaga populaţie a oraşului Râmnicu Vâlcea, un nou eveniment de seamă şi anume depunerea jurământului pe constituţie, trebuia să arate ataşamentul oraşului faţă de revoluţie²⁴.

Una din cele mai grave epidemii ale secolelor trecute, care a decimat o bună parte din populaţia existentă a fost holera. Boala contagioasă, mortală în cele mai multe cazuri, holera era caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, care duceau la vărsături şi diaree ajungând în final la deshidratarea organismului. Această boală apărea în general în timpul unor conflagraţii militare adusă de către soldaţii din cele mai îndepărtate colţuri ale pământului²⁵.

Flagelul holerei s-a declanşat la Râmnic în timpul Revoluţiei de la 1848. Administratorul judeţului Vâlcea, D. Cerchez, prin adresa nr. 3907 din 16 iulie 1848, comunica Magistratului oraşului Râmnicu Vâlcea că “deşi ziua destinată pentru sancţionarea (sfinţirea) stindardelor naţionale s-au îndemnat, onor Magistrat, a fi mâine la 18 a curentei, dar fiindcă furia cu care în aceste două zile s-au arătat caracterul bolii holerei nu iartă, a se celebra o asemenea solemnitate, onor Magistratului va binevoi a recunoaşte ca această zi la 29 ale curentei, când se va conforma”. Despre molima holerei la Râmnic şi amânarea sfinţirii steagurilor naţionale a raportat şi profesorul Dimitrie Zăgănescu, comisar de propagandă Ministerului Treburilor din Lăuntru. Epidemia a cuprins atunci întreaga ţară şi de aceea, s-a apelat la slujbe făcute de preoţi şi la scoaterea moaştelor Sf. Grigore Decapolitul. În lunile iulie şi august, moaştele sfinte au fost expuse în biserici şi duse în oraşele Râmnic, Caracal şi Craiova. Izbăvirea a venit numai la începutul lunii septembrie, când viaţa şi-a revenit la normal²⁶.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea se simţea nevoia unei şcoli care să răspundă năzuinţelor poporului pentru cultură, să pregătească noi generaţii de luptători pentru libertatea socială, unitate şi independenţă naţională, o şcoală organizată, cu studierea în limba română de la treapta învăţăturilor elementare, până la învăţăturile cele mai înalte. în urma Sinodului de la Mănăstirea Hurez din 29 noiembrie 1719 s-a pus bazele învăţământului primar în limba română în Râmnic iar la 1 mai 1832 ia naştere Şcoala Naţională din oraş²⁷. Prima şcoală Naţională secundară a fost la Râmnicu Vâlcea, Seminarul “Sf. Nicolae” care şi-a deschis cursurile la 8 noiembrie 1837 ea fiind necesară pentru pregătirea de preoţi în Eparhia Râmnicului Noului Severin ce cuprindea întreaga Oltenie²⁸.

Anul revoluţionar 1848 a constituit o cotitură însemnată în dezvoltarea învăţământului şi de cultură al locuitorilor. În Proiectul de Constituţie al Proclamaţiei de la Izlaz, se prevedea: “Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele” un învăţământ fără plată. Se decreta o învăţătură pentru toţi egală, progresivă pe cât va fi cu putinţă“. Astfel se cerea să se înfiinţeze câte un liceu în fiecare capitală de judeţ. Costache Codreanu, profesorul Şcolii Naţionale din Râmnic, originar din comuna Mateeşti, s-a preocupat de înfiinţarea unui liceu teoretic la Râmnic, la 11 august 1848 el înaintează un memoriu Administraţiei judeţului Vâlcea, prin care arată printre altele:”Bazat pe Constituţie prin care se declară că, în viitor, tot oraşul de căpetenie al unui district să aibă un liceu, am înţeles că locul pe care se află aşezată de acum este prea strâmt pentru trebuinţele viitoare ale oraşului acestuia în privinţa scolastică şi înţelegând că locul ce-l ţine al mănăstirii Bistriţa, este slobod de 20 de ani, fiind în partea cea mai frumoasă a oraşului, socotesc că ar fi de cuviinţă să ceară acest loc de la stăpânire, pentru trebuinţele şcolii. Nu mă îndoiesc că Guvernul poate face aceasta concesie, că doreşte dezvoltarea cultului şi pentru că acest loc este al unei mănăstiri, ce este cu tot cuprinsul ei al naţiei care simte trebuinţa de a-l dărui junimii oraşului şi districtului acestuia. Pentru că prin neocuparea acestui loc şi în sfârşit pentru că orice loc neocupat în curs de 10 ani, prin Decretul Guvernului cade de la sine în proprietatea oraşului în care se află acel loc. De aceea sunteţi rugaţi a vă interesa şi domnia voastră de soarta junimii oraşului şi a pofti pe domnii orăşeni să mărturisească epoca de când arătatul loc stă neocupat şi să aibă multă tărie cererea mea şi domniei voastre la onorabilul Departament al Credinţei spre a concede acel loc al oraşului spre împlinirea trebuinţei lui în privinţa şcolii²⁹ .

Înfrângerea revoluţiei române de la 1848 de către armatele imperialiste ţariste şi otomane a dus la amânarea acestui frumos ideal cu peste o jumătate de secol. Gimnaziul teoretic de băieţi – azi Colegiul Naţional “Alexandru Lahovari” îşi va deschide porţile în data de 7 septembrie 1891, cu o singură clasă de 42 de elevi³⁰.

Realizarea celei mai importante revendicări privind problema agrară, întârzia datorită unor împrejurări interne dar mai ales externe. Ţărănimea însă aştepta, înainte de toate, împlinirea revendicărilor menite să schimbe în mod substanţial propria ei situaţie.

Revoluţia de la 1848, a înscris în programele sale desfiinţarea robiei ţiganilor, ca fiind incompatibilă cu cerinţele de dreptate socială programate de revoluţie. Această revendicare a fost mai întâi trecută în Proclamaţia de la Islaz, care la punctul 14, imediat după emanciparea clăcaşilor, a înscris cererea dezrobirii ţiganilor din partea statului “Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi, sunt iertaţi de poporul român, iar patria ca o mamă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”. În Proclamaţia de la Islaz, toţi robii ţigani deveneau liberi începând cu data de 10 iulie 1848. în 28 iunie s-a instituit Comisia pentru eliberarea robilor, care s-a lovit de o mulţime de interese particulare şi era combătută atât din principiu, cât şi ca o inovaţie care lovea în deprinderea şi averea proprietarilor de robi. Administraţia judeţului Vâlcea cere subadministraţiilor că foştii proprietari să aducă documentele pentru despăgubire, în termen de două luni deoarece “ţiganii sunt Liberi”³¹.

La data de 29 iulie, într-o zi de joi, pe o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea oraşului, pe locul unde mai târziu s-a amenajat parcul “Zăvoi”, s-au adunat “toţi cetăţenii din Râmnicu Vâlcea”. La ceremonie au fost de faţă autorităţile locale revoluţionare, în frunte cu administratorul judeţului. Garda Naţională, ca simbol al libertăţilor cucerite, care trebuiau apărate, a fost prezentă la această demonstraţie cu comandantul ei, Grigore Davidescu, ce avea funcţia de căpitan. Cetăţenii oraşului care făceau parte din gardă, au venit la manifestaţie cu cele cinci steaguri tricolore de curând sfinţite, pe care era scrisă deviza “Dreptate-frăţie”. Din Garda Naţională făcea parte şi “o trupă de Austrieci”, ceea ce dovedeşte că populaţia din Transilvania care locuia în oraş, se pregătea să acorde ajutorul său revoluţiei.

La tribuna împodobită cu ramuri verzi de arbori, după ce “s-au citit cele 21 puncturi din Constituţie”, Dumitru Zăgănescu, comisarul extraordinar pentru propagandă, a ţinut un însufleţitor discurs de peste o oră, în care a arătat “cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale”. Mii de aclamaţii s-au auzit la sfârşitul cuvântării. Mulţimea striga într-un glas “Să trăiască Constituţia şi guvemu provizoriu” .

Întreaga Adunare într-un entuziasm de nedescris a depus jurământul de credinţă pentru constituţie.

Ca o consfinţire a dorinţei orăşenilor din Râmnic, de luptă în vederea apărării revoluţiei, Garda Naţională, după depunerea jurământului, a tras “salve de arme detunătoare”. Toţi manifestanţii au trecut prin arcul de triumf împodobit cu flori. Documentele menţionează că “într-acest pompos se afla şi d-l Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi din această profesie, care au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional, plin de armonie şi triumfal cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inima tuturor cetăţenilor³³.

Este cunoscut faptul că – în anul 1837 – Anton Pann a compus o melodie pentru poezia lui Grigore Alexandrescu “Din sânul maicii mele”. Acest cântec de un vibrant patriotism nu este altul decât “Deşteaptă-te române” şi care a fost cântat, cu această ocazie, pentru prima dată public în Ţara Românească.

Mitingul s-a încheiat cu o grandioasă defilare prin oraş “cu muzica vocală”, la care, manifestanţii ovaţionau şi strigau “Să trăiască Constituţia şi Guvernul Provizoriu”.

A doua zi i s-a făcut o primire solemnă şi generalului Gh. Magheru, care a venit cu un corp de 500 călăraşi în oraş.

Administraţia judeţului Vâlcea cerea Magistratului de la Râmnic şi subadministratorului plăşii Ocolul ca pe unde trebuia să treacă suita generalului, să ia toate măsurile pentru “primirea cuvioasă unei asemenea persoane”³⁴. Dorobanţii aflaţi în acea plasă urmau să-i dea onorul şi să-l însoţească pe tot parcursul treperii sale prin sate. Trupele aflate în suita sa sunt cantonate, provizoriu “în şatrele de la bâlciul din Râureni”³⁵. Numărul soldaţilor este redat diferit în istoriografia românească. La sosire, este cert că generalul Gh. Magheru era urmat de 500 de dorobanţi călări. în adresa din 19 august, Gh. Magheru înştiinţează Ministerul de Interne că “numărul voluntirilor angajaţi până astăzi trece de 6000, “dar care pentru nepregătirea îndestulării şi pentru lipsa armelor s-a ordonat Administraţiei a rămâne la casele lor”³⁶.

Sunt luate măsuri pentru asigurarea cazării şi hranei oamenilor şi cailor aflaţi în tabără, mutaţi apoi la Troianu după intensificarea activităţilor negustoreşti din bâlciul de la Râureni. Aici erau amplasate corturile, formând ceea ce s-a numit simbolic tabăra de la “Câmpul lui Troian”.

Stindardul libertăţii ridicat la 9 iunie la Islaz a fluturat timp de 105 zile. Pentru ultima oară la 28 septembrie, în acea “fortăreaţă” a triumfului revoluţiei de la Câmpul lui Troian, în care se întronase ca principii de bază ideile de libertate, egalitate, fraternitate³⁷. Fortăreaţa românilor din nordul Olteniei s-a impus drept centru de concentrare a formaţiunilor de apărare a revoluţiei, nu numai din motive strategice cât şi din consideraţii politice. “în tabăra de la Islaz poporul de ţărani inaugurează revoluţia; la Bucureşti o salvează, în tabăra lui Traian numai el nu-şi pierde nădejdea”³⁸.

Evenimentele din 1848 în ţările româneşti au proiectat pe scena istoriei o serie de personalităţi, care se disting mai ales prin perseverenţa şi fermitatea cu care au luptat pentru emanciparea socială şi materială a poporului român. în cadrul acestei pleiade o mare contribuţie o are Gh. Magheru la declanşarea şi victoria revoluţiei din Oltenia, impunându-se contemporanilor prin arta sa militară, spiritul organizatoric şi devotamentul pentru “sacra cauză a revoluţiei”³⁹.

La 18 iunie 1848, printr-un decret al Guvernului Provizoriu, este numit căpitan general al trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri şi inspector general al gărzilor naţionale⁴⁰.

Aplicarea planului de apărare armată a revoluţiei apărea pentru mulţi membrii ai guvernului ca o necesitate indispensabilă îndeosebi în împrejurimile celui de-al doilea complot contrarevoluţionar⁴¹. După 2 august 1848 – data stabilirii la Câmpul lui Troian, cu toate că generalul nu era încă investit cu puteri depline, va conduce acţiunea de organizare a formaţiunilor de apărare şi va exercita o supraveghere politică şi militară asupra întregii Oltenii. Sediul principal al taberei era în casele ridicate la schitul Troian, de lângă Râmnicu Vâlcea⁴².

Fixarea taberei revoluţionare la Câmpul lui Troian, lângă Râureni, transformă radical aceste locuri⁴³. La mijlocul lunii septembrie, aici se aflau 1500 soldaţi de infanterie, 600 călăreţi, o companie de tunuri de 6 piese, un corp de 2000 panduri peste 500 dorobanţi, călăraşi şi 8000 voluntari⁴⁴.

La 11 septembrie 1848, se acordă generalului Gh. Magheru puteri depline asupra Olteniei şi judeţelor Argeş şi Muscel; “ca toţi administratorii să-i dea deplină ascultare şi supunere la orice întreprindere a sa, sprijinitoare a sacrei cauze a românilor fără a mai aştepta vreo altă deosebită dezlegare din partea locotenenţei⁴⁵.

Magheru s-a hotărât a se opune trupelor turceşti trimise contra lor împreună cu dorobanţii şi pandurii strânşi în tabăra ce sporea zilnic, după înfrângerea revoluţiei la Bucureşti din 13 septembrie, cu trupe şi mase mari ţărăneşti el era preocupat de Oltenia şi Muntenia. De asemenea el încerca a rezista cât ar fi putut şi pe urmă a se retrage, în caz de nevoie în Transilvania cu trupe cu tot şi a se uni cu românii transilvăneni”.

Prin publicaţiile revoluţionare tipărite şi înaintate şi după 13 septembrie administraţiilor judeţelor în subordine, precum şi prin însăşi prezenţa unei tabere militare gata de a se avânta în luptă, generalul Gh. Magheru exercita o putere deplină în Oltenia încât “nici un slujbaş nu cuteza a lucra împotriva poruncilor ce publica”⁴⁶.

În cadrul pleiadei de personalităţi, o mare contribuţie la declanşarea şi victoria revoluţiei o au şi fraţii Bălceşti ; Nicolae, Costache şi Barbu, care s-au impus contemporanilor prin spiritul organizatoric şi devotamentul « pentru cauza sacră a revoluţiei » Barbu Bălcescu cel de al cincilea copil al Zincăi şi al lui Barbu paharnic, la botez a primit numele tatălui său. În timpul revoluţiei de la 1848 a fost delegat de Guvernul Provizoriu să acţioneze în Buzău, pentru ridicarea la luptă a maselor populare în sprijinul înfăptuirii programului revoluţionar, de la Islaz. Edificator este şi faptul că Barbu Bălcescu l-a sprijinit pe Gheorghe Magheru la recrutarea de voluntari pentru tabăra revoluţionară de la Câmpul lui Troian, Nicolae Bălcescu l-a trimis pe fratele său în tabăra, spre a comunica generalului tot ce pusese asupra sa. Impresia produsă de formaţiunile militare de apărare, asupra lui Barbu Bălcescu a fost una de apreciere. La 8 septembrie 1848 el comunica fratelui său Nicolae «Frate ! Fiţi bravi şi aveţi curaj. Magheru va scăpa cauza noastră. Oh !de ai vedea pe bravii săi panduri şi dorobanţi! Nu ai mai voi mai mult şi nu ai putea visa că a noastră cauză, poate să cază vreodată». El cerea ca Locotenenţa Domnescă să consemneze printr-un decret special faptul că, având deplină încredere în persoana domnului general căpitan Magheru, în patriotismul său, preţuind caracterul şi bravura sa cu care s-au arătat către patrie, decretă că toţi administratorii României să-i dea deplină ascultare şi supunere în orice înprejurare a sacrei cauze a românilor fără a mai aştepta o altă derogare din partea Locotenenţei Domneşti.

Locotenenţa Domnească acordă generalului Gheorghe Magheru puteri depline nu numai asupra Olteniei, ci şi asupra judeţelor Argeş şi Muşcel.

Intrarea trupelor intervenţioniste străine determină pe comandantul taberei revoluţionare să lanseze apelul din 14 septembrie, cerând tuturor să fie fără preget. Apelul se încheia cu chemarea «alergaţi cu orice arme veţi avea…alergaţi sub steagul libertăţii ». În mai puţin de două săptămâni aproximativ 30000 ţărani din Oltenia şi din judeţele Argeş, Muscel şi Olt s- au alăturat forţelor militare hotărâte să apere revoluţia cu armele.

Singura speranţă în acele clipe era Tabăra de la Troian unde flutura steagul revoluţiei. Ţărani şi voluntari înarmaţi cu seceri, coase şi topoare treceau pe drumurile ce duceau spre tabăra generalului Gh. Magheru. Pe acest drum putea fi zărită şi compania de pompieri condusă de Dincă Bălşan, care dorea să lupte alături de cei 30000 de panduri şi voluntari, pentru a răzbuna sângele eroilor ce a curs în cazarma din Dealul Spirii, la 13 septembrie spre a apăra cu arma în mână cuceririle revoluţionare. Sosirea acestei unităţi la Troian a îndârjit întreaga tabără.

Ultimele zile ale taberei au fost marcate de o activitate. La 15 septembrie se trimite o circulară Administraţiilor din judeţele în subordine, prin care erau îndemnaţi să nu slăbească propaganda în ideea revoluţionară.

Uzând de calitatea sa de caimacam, C. Cantacuzino i-a cerut lui Gh. Magheru să-şi demită trupele concentrate şi să se supună noii stăpâniri. La 16 septembrie, generalul îi comunică însă într-o inspirată scrisoare că nu-şi va călca jurământul depus pe Constituţie şi că preferă să moară decât să devină sperjur. Tot la această dată sunt adresate note de protest sultanului, lui Omer Paşa şi consulilor străini din Bucureşti, în care sunt evidenţiate atrocităţile comise de soldaţi otomani în capitală. Peste două zile la 18 septembrie, Magheru trimite o scrisoare şi lui Fuad Efendi.

În urma intervenţiei consulului englez Robert G. Colquhoun, prin secretarul său Grant şi a unei scrisori primite din partea lui Eliade şi Tell, care îi cereau « să nu azvârle ţara într-un război fatal », ca şi influenţei pe care a exercitat-o colonelul Zabolcki, s-a ţinut un consiliu «în odăile şi cancelaria d-lui general Magheru » şi s-a hotărât desfiinţarea taberei.

« Trăsnetul cel mai îngrozitor n-ar fi putut produce o senzaţie mai puternică » scrie « Gazeta de Transilvania », când s-a aflat de părăsirea taberei fără luptă. Un martor ocular relatează că «nu găsim expresiuni ca să descriem mânia dorobanţilor şi pandurilor militari, La dizolvarea taberei trupele regimentului I şi celelalte, prezente în Câmpul lui Troian, s-au îndreptat în direcţiile Drăgăşani şi Piteşti. Regimentul I condus de Petre Caramzulea şi Constantin Lahovari, în cea mai mare parte a plecat la Craiova prin Drăgăşani. Colonelul Scarlat Ciocârlan a plecat cu artileria spre Piteşti, iar Filipescu l-a însoţit cu cavaleria.

Gheorghe Magheru, după ce a predat armele şi muniţiile administratorului judeţului, a plecat la Sibiu prin Câineni. Pandurii şi dorobanţii s-au răspândit pe la satele lor, luând cu ei şi armamentul personal.

Două divizii turceşti trimise de Fuad Efendi pătrund la 25 septembrie în Oltenia. Una sub comanda lui Izmail Paşa venind de la Bucureşti spre Râmnicu Vâlcea, iar cealaltă de Huseim Paşa, de la Vidin.

Deşi reprimată cu brutalitate, revoluţia n-a fost în realitate înfrântă, întrucât ideile ei au continuat să rămână în conştiinţa poporului.

Încetarea activităţii guvernului revoluţionar – datorită invaziei externe – nu a însemnat încetarea acţiunilor revoluţionare deoarece « duhul răzvrătirii » nu dispare odată cu înăbuşirea ei. înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească de către forţe contrarevoluţionare externe s-a făcut prin violenţă şi teroare. Armatele invadatoare restaurează «ordinea regulamentară » faţă de aceasta dovedind îngrijirea cea mai părintească, prin jafurile şi cruzimile cele mai numeroase ». Astfel, de comun acord cu Căimăcămia Ţării Româneşti, conducătorii armatelor străine au trecut la urmărirea, prinderea, arestarea şi aducerea la urmă a capilor revoluţiei ; dezarmarea generală a locuitorilor, întărirea controlului la vămile ţării, schimbarea aparatului de stat, interzicerea intrării în ţară a publicaţiilor revoluţionare, interzicerea deschiderii şcolilor, prinderea şi aducerea la unităţile militare a oştenilor ce au participat la Tabăra de la Traian.

Clucerul Nicolae Socolescu este numit în postul de nmuitor al judeţului, noul aparat administrativ îşi începe i* uvitatea prin o serie de abuzuri, împotriva tuturor patrioţilor.

Deoarece « evenimentele au dovedit » că poporul ştie să apere cuceririle revoluţionare, guvernul reacţiunii instalat după 13 septembrie a luat măsuri pentru dezarmarea populaţiei ţării. Administraţia locală cerea încă de la 3 octombrie să se ia măsuri pentru « strângerea armamentului şi muniţiei rămase de la panduri şi voluntari », ce au fost în tabăra revoluţionară. La 13 octombrie se poruncea « adunarea tuturor armelor ce vor fi fost împărţite pe Magheru pe la panduri, dorobanţi şi locuitori » şi transportarea «în casele » departamentului din Râmnic.

La 28 octombrie se înfiinţează la Râmnic o Comisie pentru strângerea armelor. La « această Comisie vor fi datori a merge toţi locuitorii atât străini cât şi pământeni » care vor fi având arme de tot felul spre a înfăţişa acele arme fără zăbavă ».

Din partea ofiţerilor români este numit în Comisie, parucicul Catopuschi şi căpitanul Denisov, din polcul moblischi de egheri, din partea armatei ruse.

Guvernul reacţionar dorea, cu ajutorul trupelor străine, « să dezarmeze toţi locuitorii » ţării, fixând termen până la 1 decembrie 1848. Se stabileau şi pedepse pentru acei care nu depuneau armele în termen, cu închisoare între 15-30 zile, sau cu izgonirea din ţară. Armele erau păstrate « supt caraulă rusească ».

Un document semnificativ pentru cunoaşterea stării de efervescenţă revoluţionară, este cel din 12 noiembrie 1848, în care ocârmuitorul judeţului arată că până la acea dată nu s-a arătat nici unul din locuitori cu armele la Comisie, dovedind o rezistenţă generală a celor care au răspuns apelului de a apăra cuceririle revoluţionare. Comisia din Râmnic reachiziţioneaza o clădire spre a-i servi pentru păstrarea armelor. Pentru a feri de orice încercare de sustragere prin efracţiune a armamentului, depozitului i s-au pus zăbrele de fier. Termenul de 1 decembrie stabilit ca ultimă dată când se puteau aduce armele fără nici o pedeapsă fiind depăşit, s-a mai acordat o amânare de două săptămâni. Dezarmarea tuturor locuitorilor nefiind posibilă au fost lăsate arme paznicilor de la cordoane şi dorobanţilor în slujba judeţului. Această amplă acţiune a autorităţilor reacţionare, sprijinită de trupele ruse de ocupaţie, nu a putut stăvili manifestările revoluţionare ale maselor.

La 8 ianuarie 1849, magistratul din oraşul Râmnic cerea grabnic ajutor Cârmuirii de Vâlcea deoarece după venirea în oraş a 8000 de turci, în afară de armata rusă aflate deja aici, situaţia devenise mai rea decât critică « nimeni nu mai respecta vreo disciplină, arăta magistratul «turcii au intrat în cartier peste ruşi, ajungând să stea de la 10 până la 50 de adunaţi la un loc ».

Comandantul turc, un maior « se preumblă prin toate casele din oraş şi de-a dreptul unde-i place, se orânduieşte ».

Peste cinci zile cârmuitorul vâlcean protesta în scris către comandantul turc în legătură cu cartiruirile arbitrare. El arăta că şi până şi sediul cârmuirii era ocupat de ostaşii otomani şi că nemulţumirea ajunsese « generală ».

În octombrie acelaşi an, pitarul Ion Radovici din Râmnicu Vâlcea era închis trei zile pentru că se împotrivise « la ţinerea de cfartir ».

Grupuri întregi ale populaţiei din regiunile Sibiu, Alba, Cetatea de Baltă, Sighişoara, Scaunul Mediaşului, Baia Mare, căutau refugiu în Ţara Românească începând de la jumătatea lunii noiembrie 1848. După ocuparea Sibiului, numeroşi cetăţeni s-au răspândit « care încotro au putut scăpa ». Valea Oltului era plină de refugiaţi români din Transilvania, care aştepta un sprijin de la fraţii lor.

Încă de la sfârşitul anului 1848, autorităţile locale întocmesc tabele cu toţi emigranţii pentru a li se acorda ajutoare materiale. In Râmnic se semnalează « o sumă mare de asemenea familii ». De aceea se cerea acum interzicerea introducerii în ţară a materialelor publicistice revoluţionare. Dacă se găseau materiale de propagandă revoluţionară la emigranţi, acestora li se interzicea intrarea în principat.

La data de 4 martie 1849, grupuri mari de refugiaţi trec graniţa la Câineni şi în faţa unui asemenea aflux de populaţie se punea problema găsirii ajutoarelor necesare. De aceea s-a creeat un organ special pentru strângerea de fonduri din întreaga ţară, trebuitoare sprijinirii refugiaţilor. Toate păturile sociale participă la listele de subscripţie în vederea ajutorării fraţilor de peste Carpaţi. Suma totală cu care au contribuit vâlcenii nu va putea fi niciodată cunoscută deoarece mulţi locuitori şi-au primit şi ajutat rudele din Transilvania, fără să se mai fi alcătuit statistici şi tabele.

Autorităţile locale aveau să primească şi din partea Comitetului naţional de ajutorare a românilor transilvăneni importante fonduri băneşti acestea ajungând la 4500 lei, sumă destul de mare în acea perioadă.

Ţara întreagă, printr-un efort colectiv, a strâns oficial 120000 lei prin subscripţie publică. Acţiunea amplă de ajutorare a refugiaţilor reprezintă manifestarea spontană şi largă a conştiinţei unităţii.

Note bibliografice

1. Corneliu Tamaş, 1848 în Vâlcea, în Orizont nr. 1397 din 3 mai 1973, p.3

2. Corneliu Tamaş, Sfinţirea steagurilor revoluţionare, în Monitorul de Vâlcea nr. 47 din 20 iulie 2001, p.12

3. Corneliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, N. Nestorescu- Bălceşti, Revoluţia din 1848 în judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1978, p.8

4. Corneliu Tamaş, Flamuri tricolore la Râmnic, în Vâlcea. Magazin de la A la Z nr. 6, august 2001, p.20

5. Corneliu Tamaş, 1848 în Vâlcea, art. cit., p.3

6. Veronica Tamaş, Note privind Garda Naţională în timpul revoluţiei de la 1848, în Studiu VII-VIII/1979, p.257

7. Corneliu Tamaş, Garda Naţională în 1848 în Vâlcea, în Accent nr. 25 din 4-10 august 2003, p.3

8. Corneliu Tamaş, Anul 1848 în judeţul Vâlcea, Catalog de documente, în Studia II-III/l970-1971, p.593

9. Corneliu Tamaş, Grigore Davidescu, un paşoptist vâlcean, în Nicolae Bălcescu – 150 de ani de la trecerea în eternitate 1852-2002, Rm. Vâlcea 2002, p. 18

10. Corneliu Tamaş, Anul 1848, art. cit., p.594

11. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Primăria or Rm. Vâlcea, dos. 107/1848, f.45-50

12. Ibidem

13. C. Căzănişteanu, M. Cucu, E. Popescu, Aspecte militare din 1848 în Ţara Românească, Bucureşti, 1968, p. 60-61

14. După înfrângerea revoluţiei Grigore Davidescu este închis la mănăstirea Văcăreşti pentru ideile sale revoluţionare Cf. Comeliu Tamaş, Grigore Procopiu un paşoptist vâlcean, p,18

15. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 34/1848, f.3

16. Corneliu Tamaş, Depunerea jurământului pe Constituţie, în Monitorul de Vâlcea nr. 54 din 29 iulie 2001, p.10

17. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Primăria or. Rm. Vâlcea, dos. 11/1848, f.86-87

18. Idem dos. 107/1848, f.67

19. Ibidem

20. XXX Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente tom I Bucureşti, 1902, p.654

21. Maria Totu, Garda civilă din România, Bucureşti, 1975, p.28

22. Veronica Tamaş, Documente privind revoluţia de la 1848, în Orizont nr. 534 din 21 iulie 1970, p.3

23. Maria Totu, Contribuţii la studiul unei instituţii Garda Naţională în judeţul Mehedinţi în Drobeta, 1976, p. 171

24. Corneliu Tamaş, Sfinţirea steagurilor revoluţionare, în Monitorul de Vâlcea nr. 47 din 20 iulie 2001, p.8

25. Corneliu Tamaş, Holera la Râmnicu Vâlcea, în Accent nr. 3 din 22-28 februarie 2003, p.3

26. Ibidem

27. Corneliu Tamaş, Vasile Burdoază, Şcoala cu ceas, Monografia şcolii cu clasele I-VIII «Take Ionescu » din Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, p.23

28. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1994, p.126

29. Corneliu Tamaş, Un liceu teoretic la Rm. Vâlcea în 1848, în Accent nr. 24 din 28 iulie-30 august 2003, p.3

30. Corneliu Tamaş, C. Drugan, Gh. Tudor, Istoria Colegiului Naţional “Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea, 2000, p.19

31. XXX Istoria Românilor, voi. VII, tom. I, Constituirea României Modeme, 1821-1878, Bucureşti, 2003, p.284

32. Corneliu Tamaş, Istoria ţiganilor din Ţara Românească, 1241-1856 Bucureşti, 2001, p.269-270

33. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Primăria or Rm. Vâlcea, dos. 107/1848, f.114

34. Idem f.69

35. Corneliu Tamaş, ş.a. Rev. de la 1848, op. cit., p.XXII

36. Ibidem

37. Corneliu Tamaş, Cancelaria taberei militar- revoluţionare din Câmpul lui Traian, în Studia V- VI/1979, p.117

38. K. Marx, Însemnări despre români, Bucureşti, 1964, p.157

39. Gh. Magheru a fost preşedintele Magistratului oraşului Tg. Jiu, în 1842-1846, preşedinte al Tribunalului Romanaţi şi în perioada 1846-1848 cârmuitor al jud. Romanaţi Cf. Stan Apostol, C. Vlăduţ, Gheorghe Magheru, Bucureşti, 1969, p. 116

40. Anul 1848 op. cit., p.631

41. Ileana Petrescu, Documente privind revoluţia de la 1848 în Oltenia, Craiova, 1969, p.195

42. Au fost construite de către egumenul Hrisant Penetis în 1838 şi refăcute în perioada 1840-1842 şi schitul Troian metoh al mănăstirii Horezu cu hramul « Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul» vezi Constantin Grigore, Râmnicu Vâlcea, p.33

43. C. Florea, Verónica Tamaş, Tabăra din Câmpul lui Troian, în Argeş nr. III din 6 martie 1968, p.7

44. Lucreţiu Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale, 1821-1907 Bucureşti, 1969, p.210

45. Anul 1848, voi. IV, p.264

46. Mihai Regreanu, Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească, Bucureşti, 1962, p.629

47. Corneliu Tamaş, Barbu Bălcescu şi Tabăra de la Troian în Accent nr.21 din 7-13 iulie 2003, p.3

48. Corneliu Tamaş, Măsuri pentru dezarmarea populaţiei vâlcene şi a soldaţilor participanţi la Tabăra lui Magheru, în Revista Arhivelor, voi. XXXV nr. 2/1973, p.324

49. Anul 1848 tom. V, p.XCVII

50. Idem tom. IV, p.425-427

51. Istoria României voi. IV, p.111

52. Anul 1848 tom IV, p.582-583

53. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 131

54. Corneliu Tamaş, Tabăra de la Râureni în Orizont nr. 570 din 11 septembrie 1970, p.3

55. Dragoa Sterian, Tabăra de la Râureni, în Studia 1/1969, p.223

56. Ileana Petrescu, op. cit., p.LXI

57. Celestin Speri, Reprimarea activităţii revoluţionare după 13 septembrie 1848 în judeţele Argeş şi Vâlcea (sept. 1848-sept. 1849) în Studii nr. 5, an XI, 1958, p.147

58. Biblioteca Acad, Româna, mss 3 858, f. 192

59. Ileana Petrescu, op. cit., p.l56

60. C. Speri, art. cit., p.156

61. Comeliu Tamaş, Anul 1848, art. Cit., p.606

62. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea fond. Subcârmuirea plăşii Ocolu dos. 1/1848, f. 160

63. Corneliu Tamaş, Anul 1848, art. cit., p.612

64. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Ocârmuirea jud. Vâlcea dos. 23/1848, f.7

65. Idem dos 46/1848, f.23-24

66. C. Speri, art. cit., p.157

67. Ileana Petrescu, op. cit., p.177

68. Arh. Naţ. Rm. Vâlcea fond Ocârmuirea jud. Vâlcea dos 2/1848, f.2

69. Corneliu Tamaş, Anul 1848, art. cit., p.621